ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4139/2003

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel București, reclamantul D.V. a chemat în judecată

în calitate de pârât, Senatul României, pentru ca instanța, prin sentința ce o

va pronunța, să anuleze Ordinul nr. 186/2002, prin care s-a dispus încetarea

contractului său de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii și să îl

oblige pe pârât să-l reprimească pe același post avut, anterior emiterii

ordinului, cu plata drepturilor salariale cuvenite.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că ordinul a cărui anulare o solicită, este nelegal, deoarece nu au fost

respectate dispozițiile art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, iar

reorganizarea invocată nu a fost efectivă.

Curtea de Apel București, prin

sentința civilă nr. 782/2002, a admis excepția necompetenței materiale invocate

de pârât și și-a declinat competența de soluționare, în favoarea Tribunalului

București.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că în raport cu dispozițiile Legii nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, reclamantul nu are calitatea de

funcționar public, el nefiind numit într-o funcție publică printr-o dispoziție

de numire emisă de conducătorul autorității sau instituției publice.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul D.V.

În motivarea recursului,

recurentul-reclamant a susținut, în esență, că:

- în mod greșit s-a dispus

declinarea competenței, deoarece el are calitatea de funcționar public,

potrivit dispozițiilor art. 101 din Legea nr. 188/1999;

- anterior angajării la Senat, el

avea calitatea de funcționar public, fiind angajat la Guvernul României,

calitate pe care și-a păstrat-o prin transferul la Senatul României.

Analizând recursul formulat, prin

prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Recurentul-reclamant a fost

angajat cu contract individual de muncă la Senatul României, în calitate de

expert în cadrul Departamentului pentru relații parlamentare externe.

Susținerea recurentului, în sensul că are calitatea de

funcționar public, este neîntemeiată, urmând a fi înlăturată ca atare, în

raport cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2

alin. (1) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public este definit ca fiind

„persoana numită într-o funcție publică”, iar procedura numirii funcționarilor

publici, reglementată de aceiași lege, se finalizează cu dispoziție de numire,

emisă de conducătorul autorității sau instituției publice - art. 97 alin. (3)

din Legea nr. 188/1999).

Rezultă deci, din interpretarea

textelor de lege mai sus invocate, că în privința calității de funcționar

public, aceasta se dobândește numai în condițiile legii, respectiv prin ordinul

sau dispoziția de numire emisă de conducătorul autorității.

Sub acest aspect, Curtea urmează a

reține că în privința recurentului nu a fost emisă dispoziția de numire cerută

de lege, ca etapă finală a procesului de selectare și numire în funcție a

funcționarilor publici (cap. 6 al Legii nr. 188/1999).

De altfel, faptul că recurentul nu

este funcționar public, este confirmat și de Agenția Națională a Funcționarilor

Publici, care prin adresa depusă la dosar, atestă împrejurarea că angajații

Senatului României nu figurează în evidențele Agenției Naționale a

Funcționarilor Publici.

Neîntemeiată este și susținerea

recurentului-reclamant cu privire la faptul că dobândise calitatea de

funcționar public anterior angajării la Senat, deoarece lucrase la Guvernul

României, de unde, prin transfer, a venit la Senat.

După cum s-a arătat, calitatea de

funcționar public trebuie dovedită printr-o dispoziție sau ordin de numire,

ceea ce însă recurentul nu a putut dovedi.

Independent de această împrejurare,

urmează a se reține și faptul că Legea nr. 188/1999 a intrat în vigoare la 8

martie 2000, dată la care recurentul –reclamant nu mai era angajat la Guvern.

Așa fiind, în mod corect instanța de

fond a reținut că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art.

72 și art. 73 lit. a) din Legea nr.1 68/1999 privind soluționarea conflictelor

de muncă, competența soluționării acțiunii aparținând Tribunalului București.

În consecință, în raport cu cele mai

sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.V.,

împotriva sentinței civile nr. 782 din 10 septembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 noiembrie 2003.