ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 137/2003

S-a

luat în examinare recursul   declarat de Ministerul Industriei și Resurselor

împotriva sentinței civile nr.465 din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel

București-Secția de Contencios Administrativ.

La

apelul nominal  s-au prezentat:  recurentul – pârât Ministerul Industriei și

Resurselor reprezentat de consilier juridic P.N., precum și intimatul-reclamant

T.M. personal și asistat de avocat T.L..

Procedura

completă.

Consilierul

juridic P.N. a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris

la dosar, casarea sentinței atacate și în fond respingerea acțiunii

reclamantului fiind  introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art.1 din

Legea nr.29/1990.

Avocatul

T.L. a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat și de menținere a

soluției instanței de fond, ca legală și temeinică.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 12 martie  2002  reclamantul  T.M. a chemat în

judecată pe pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor solicitând obligarea

pârâtului să-l reintegreze în funcția avută anterior și pe cale de consecință

să-i acorde drepturile  salariale la zi.

In

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în urma trimiterii soției sale  în

străinătate în  misiune permanentă, în anul 1999, la Consulatul  General al

României de la Munchen, și-a  urmat soția la post, cu avizul favorabil al

pârâtului și cu mențiunea că după încheierea misiunii va reveni ca angajat la

Ministerul Industriei și Comerțului, însă  pârâtul  a refuzat reangajarea, pe

motiv că postul deținut de reclamant este de funcționar public, pentru

ocuparea  căruia urmează să susțină concurs.

Prin

sentința civilă nr.465 din 24 aprilie 2002 Curtea de Apel București-Secția de

Contencios Administrativ a admis acțiunea reclamantului și a obligat  pârâtul

Ministerul Industriei și Resurselor să-l reintegreze pe reclamant în postul

deținut anterior, cu plata drepturilor salariale la zi și cheltuieli  de

judecată.

Pentru

a hotlărî astfel, instanța de fond a reținut că în speță  sunt incidente

dispozițiile legii speciale Legii nr.1/1970, art.9 lit.k și cele ale art.10

lit.a care completează art.103 din Legea nr.188/1999, fiind  imperative sub

aspectul rezervării postului și al reangajării în aceeași funcție a

salariatului care-și urmează  soția în străinătate, aflată în misune permanentă,

refuzul pârâtului de  soluționare a cererii reclamantului privitoare la acest

drept recunoscut de lege, fiind nejustificat.

Impotriva

acestei hotărârii a declarat recurs pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Criticile

aduse soluției instanței  de fond vizează mai multe aspecte și anume:

-hotărârea

a fost dată cu încălcarea competenței materiale, obiectul litigiului dedus

judecății fiind un litigiu de muncă, soluționat  însă  în condițiile Legii

nr.29/1990 motiv de casare prevăzut de art.304  pct.3 din Codul de procedură

civilă;

-hotărârea

a fost pronunțată cu încadrarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare

prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă;

-hotărârea

cuprinde motive contradictorii și străine  de natura pricinii, motiv de casare

prevăzut  de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din

actele și lucrările dosarului reiese că reclamantul a fost angajat cu contracat

de muncă pe durată nedeterminată în funcție de consilier al Direcției Generale

Cooperare Economică  Internațională a Ministerului  Industriei și Resurselor,

până  în anul 1999  când soția sa a fost trimisă în misiune permanentă  în

străinătate, începând cu data de 12 noiembrie 1999, la Consulatul General al

României la Munchen.

Ministerul

Industriei și Resurselor ( fost Ministerul Industriei și Comerțului ) și – a

dat avizul favorabil pentru ca reclamantul să-și urmeze soția în misiune

permanentă în străinătate, în condițiile  încetării activității potrivit

prevederilor art.9 lit.k din Legea nr.1/1970, lege specială în materie.

La

încetarea misiunii soției sale, reclamantul a solicitat pârâtului, în termen

legal de 90 de zile, reîncadrarea sa pe postul deținut anterior, conform

prevederilor art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, cele ale Legii nr.51/1990 precum

și a Notei  cuprinzând  acordul dat  de  Secretariatul de Stat al MIC nr.18185

din 6 octombrie 1999  în care se  menționează că reclamantul dorește să revină

ca angajat  al MIC.

Cum

cererea reclamantului de  reîncadrare în postul  deținut anterior a rămas fără

răspuns, aceasta a fost reiterată la data de 22 noiembrie 2001 și apoi cu

nr.100.135/2002 la care pârâtul cu adresa nr.260125 din 4 martie 2002 a

comunicat reclamantului că nu poate fi  reîncadrată decît prin concurs, întrucât

postul său a devenit  între timp de funcționar public.

Refuzul

pârâtului  constituie o vătămare  adusă reclamantului prin încălcarea unui

drept recunoscut de lege, astfel că cererea sa adresată instanței se încadrează

în prevederile art.1 teza II din Legea nr.29/1990, fiind de competența

instanței de contencios administrativ.

Instanța

de fond a analizat atât  sub aspectul condițiilor prevăzute de Legea nr.29/1990

cererea  reclamantului cât și a prevederilor legislației muncii aplicabile

speței. Astfel,  instanța de fond a reținut că art.103 din Legea nr.188/1999

stipulează expres că această lege se completează cu prevederile legislației

muncii, ori Legea nr.1/1970 – în vigoare și imperativă, este obligatorie sub

aspectul rezervării postului  și reangajării  în aceeași funcție.

Faptul

că la data încetării activității în condițiile art.9  lit.K din Legea

nr.1/1970, reclamantul avea certitudinea revenirii sale la postul deținut

anterior, potrivit art.10 lit. a din Legea nr.1/1970, fac neaplicbile prevederile

Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, întrucât  ar

contraveni legislației muncii, față de faptul că legea funcționarilor publici

se completează cu prevederile legislației muncii în speță Legea nr.1/1970,

invocată de reclamant.

Pe

de altă  parte, faptul că și  în prezent postul deținut de reclamant anterior

este liber, și că la data apariției Legii nr.188/1999 și  până în prezent nu

s-au  organizat  concursuri de ocupare a posturilor  de funcționari publici,

cei care ocupau aceste funcții fiind atestați pe post, fără concurs, având  în

vedere și dispozițiile  Legii nr.1/1970 în vigoare, art.9 alin.1  lit. k și

art.10 lit.a   cu caracter imperativ,  este evident că refuzul pârâtului

privind  reangajarea reclamantului în postul deținut  anterior este

nejustificat, încălcând  dreptul constituțional la muncă (art.38 Constituția

României).

In

mod corect instanța de fond, în baza art.1 și 11 din Legea nr.29/1990 a admis

acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să-l  reintegreze în postul deținut

anterior Ordinului  MIC nr.148/8.11.1999 conform  cererii din 21 octombrie 2001

și 104602, cu consecința plății drepturilor salariale începând  cu luna

noiembrie  2001 – până la reintegrarea efectivă.

In

raport de cele ce preced, recursul se vădește nefondat și urmează a fi

respins,  hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de  Ministerul Industriei și Resurselor  împotriva sentinței

civile nr.465 din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția contencios

administrativ, ca  nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  21 ianuarie 2003 .