ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 137/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12

martie 2002, reclamantul T.M. a chemat ăn judecată pe pârâtul Ministerul

Industriei și Resurselor, solicitând obligarea pârâtului să-l reintegreze în

funcția avută anterior și pe cale de consecință, să-i acorde drepturile salariale

la zi.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că în urma trimiterii soției sale în străinătate în misiune permanentă,

în anul 1999, la Consulatul General al României de la Munchen, și-a urmat soția

la post, cu avizul favorabil al pârâtului și cu mențiunea că după încheierea

misiunii, va reveni ca angajat la Ministerul Industriei și Comerțului, însă

pârâtul a refuzat reangajarea, pe motiv că postul deținut de reclamant este de

funcționar public, pentru ocuparea căruia urmează să susțină concurs.

Prin sentința civilă nr. 465 din 24

aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Ministerul Industriei și

Resurselor să-l reintegreze pe reclamant în postul deținut anterior, cu plata

drepturilor salariale la zi și cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile legii speciale, Legii

nr. 1/1970, art. 9 lit. k) și cele ale art. 10 lit. a), care completează art.

103 din Legea nr. 188/1999, fiind imperative sub aspectul rezervării postului

și al reangajării în aceiași funcție, a salariatului care-și urmează soția în

străinătate, aflată în misune permanentă, refuzul pârâtului de soluționare a

cererii reclamantului privitoare la acest drept recunoscut de lege, fiind

nejustificat.

Împotriva acestei hotărârii a

declarat recurs pârâtul Ministerul Industriei și Resurselor, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Criticile aduse soluției instanței

de fond vizează mai multe aspecte și anume:

- hotărârea a fost dată cu

încălcarea competenței materiale, obiectul litigiului dedus judecății fiind un

litigiu de muncă, soluționat, însă, în condițiile Legii nr. 29/1990, motiv de

casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.;

- hotărârea a fost pronunțată cu

încadrarea și aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.;

-hotărârea cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de

art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta.

Din actele și lucrările dosarului

reiese că reclamantul a fost angajat cu contract de muncă pe durată

nedeterminată, în funcția de consilier al Direcției Generale Cooperare

Economică Internațională a Ministerului Industriei și Resurselor, până în anul

1999, când soția sa a fost trimisă în misiune permanentă în străinătate,

începând cu data de 12 noiembrie 1999, la Consulatul General al României la

Munchen.

Ministerul Industriei și Resurselor

(fostul Minister al Industriei și Comerțului) și–a dat avizul favorabil, pentru

ca reclamantul să-și urmeze soția în misiune permanentă în străinătate, în

condițiile încetării activității potrivit, prevederilor art. 9 lit. k) din Legea

nr. 1/1970, lege specială în materie.

La încetarea misiunii soției sale,

reclamantul a solicitat pârâtului, în termen legal de 90 de zile, reîncadrarea

sa pe postul deținut anterior, conform prevederilor art. 10 lit. a) din Legea

nr. 1/1970, cele ale Legii nr. 51/1990, precum și a Notei cuprinzând acordul

dat de Secretariatul de Stat al Ministerul Industrei și Comerțului nr. 18185

din 6 octombrie 1999, în care se menționează că reclamantul dorește să revină

ca angajat al Ministerului Indusriei și Comerțului.

Cum cererea reclamantului, de

reîncadrare în postul deținut anterior, a rămas fără răspuns, aceasta a fost

reiterată la data de 22 noiembrie 2001 și apoi, cu nr. 100.135/2002, la care

pârâtul, cu adresa nr. 260125 din 4 martie 2002, a comunicat reclamantului că

nu poate fi reîncadrat decît prin concurs, întrucât postul său a devenit între

timp de funcționar public.

Refuzul pârâtului constituie o

vătămare adusă reclamantului, prin încălcarea unui drept recunoscut de lege,

astfel că cererea sa adresată instanței se încadrează în prevederile art. 1

teza a II-a din Legea nr. 29/1990, fiind de competența instanței de contencios

administrativ.

Instanța de fond a analizat atât sub

aspectul condițiilor prevăzute de Legea nr. 29/1990, cererea reclamantului, cât

și a prevederilor legislației muncii, aplicabile speței. Astfel, instanța de

fond a reținut că art. 103 din Legea nr. 188/1999, stipulează expres că această

lege se completează cu prevederile legislației muncii, ori Legea nr. 1/1970, în

vigoare și imperativă, este obligatorie sub aspectul rezervării postului și

reangajării în aceiași funcție.

Faptul că la data încetării

activității în condițiile art. 9 lit. k) din Legea nr. 1/1970, reclamantul avea

certitudinea revenirii sale la postul deținut anterior, potrivit art. 10 lit.

a) din Legea nr. 1/1970, fac neaplicabile prevederile Legii nr. 188/1999,

privind Statutul funcționarilor publici, întrucât ar contraveni legislației

muncii, față de faptul că legea funcționarilor publici se completează cu

prevederile legislației muncii, în speță Legea nr. 1/1970, invocată de

reclamant.

Pe de altă parte, faptul că și în

prezent postul deținut de reclamant anterior este liber și că la data apariției

Legii nr. 188/1999 și până în prezent, nu s-au organizat concursuri de ocupare

a posturilor de funcționari publici, cei care ocupau aceste funcții fiind

atestați pe post, fără concurs, având în vedere și dispozițiile Legii nr.

1/1970, în vigoare, art. 9 alin. (1) lit. k) și art. 10 lit. a), cu caracter

imperativ, este evident că refuzul pârâtului privind reangajarea reclamantului

în postul deținut anterior, este nejustificat, încălcând dreptul constituțional

la muncă (art. 38 din Constituția României).

În mod corect, instanța de fond, în

baza art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, a admis acțiunea reclamantului și a

obligat pârâtul să-l reintegreze în postul deținut anterior Ordinului

Ministerului Industriei și Comerțului nr. 148 din 8 noiembrie 1999, conform

cererii din 21 octombrie 2001, cu consecința plății drepturilor salariale, începând

cu luna noiembrie 2001, până la reintegrarea efectivă.

În raport cu cele ce preced,

recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins, hotărârea instanței de

fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Industriei și Resurselor, împotriva sentinței civile nr. 465 din 24

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 ianuarie 2003.