ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1328/2003

Prin acțiunea formulată la 9 aprilie 2001

- și care a fost înregistrată cu numărul de dosar 5613/CIV/2001 pe rolul Tribunalului

Dolj - reclamanta N.I. a solicitat ca pârâții

P

rimăria

municipiului

C

raiova și

C

onsiliul local al municipiului

C

raiova să fie obligați să îi

restituie un teren în suprafață de 1.492 mp.

În motivarea acțiunii reclamanta a

susținut că are calitatea de proprietară a terenului și că fost deposedată

abuziv de acest bun imobil.

S-a menționat, de asemenea, că în

evidențele administrative amplasamentul terenului revendicat figura la vechea

adresă din Craiova.

Prin sentința civilă nr. 709 pronunțată la

8 noiembrie 2001, secția civilă a Tribunalului Dolj a respins acțiunea reținând

că terenul revendicat nu poate fi restituit deoarece „nu este liber, sau chiar

dacă este liber, este necesar pentru buna utilizare a construcțiilor”.

Apelul făcut ulterior de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins prin decizia nr. 50

pronunțată la 11 aprilie 2002 de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, în

dosarul nr. 1042/CIV/2002.

Pentru a pronunța această decizie instanța

de apel a considerat justificată calificarea dată în fond acțiunii ca fiind una

în restituire bazată pe dispozițiile art. 480 C. civ. apreciind în același timp

că „în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991 (…) și nici

dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta nefăcând dovada că a epuizat

procedura prealabilă administrativă”.

La 2 mai 2002 reclamanta N.I. a declarat

recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe

rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 3068/2002.

În motivarea recursului s-a susținut în

esență că expertiza efectuată în dosarul primei instanțe a identificat greșit

amplasamentul terenului revendicat, iar instanța de apel nu a ținut seama de

apărările făcute de reclamantă în acest sens.

În aceeași ordine de idei recurenta a

susținut că apărările sale sunt confirmate și de schița rectificată întocmită

de expert, dar care nu a putut fi depusă în dosar datorită excesivei celerități

cu care a fost judecat apelul.

Intimații-pârâți

P

rimăria municipiului

C

raiova și

C

onsiliul local

al municipiului

C

raiova nu s-au

prezentat în fața acestei Curți și nici nu au comunicat în scris punctul lor de

vedere referitor la recursul declarat în cauză.

Având a se pronunța asupra recursului

astfel declarat, Curtea reține că în motivarea acestuia reclamanta N.I. nu s-a

conformat prevederilor art. 303 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că nu a

precizat care dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 din același cod

își găsesc aplicarea în cauza de față.

Pe de altă parte, prin natura lor

argumentele aduse în susținerea recursului corespund sub aspect formal

dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Prin urmare aceste texte de lege vor fi

avute în vedere în analizarea recursului deși nu au fost invocate în mod expres

de reclamanta-recurentă, respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă

din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.

Odată făcută această precizare prealabilă

de ordin procedural, Curtea reține că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

În acest sens Curtea are în vedere că,

după depunerea la 29 iunie 2001 a raportului de expertiză întocmit de expertul

S.S. în dosarul primei instanțe, reclamanta a solicitat o amânare a judecării

cauzei în vederea formulării de obiecțiuni în legătură cu respectivul raport,

acesta fiind de altfel unul dintre motivele pentru care la 4 iulie 2001 s-a și

dispus o astfel de amânare.

Cu toate acestea, încheierile ulterioare,

de la 13 septembrie 2001 și 18 octombrie 2001, nu conțin nici o mențiune

privitoare la expertiza tehnică și la eventualele obiecțiuni ale părților, iar

la 8 noiembrie 2001 cauza a fost declarată în stare de judecată fără a mai fi

puse în discuție eventuale chestiuni prealabile.

Este, de asemenea, de observat că primul

motiv de apel enunțat în mod expres de reclamantă a vizat tocmai necesitatea

completării expertizei ca urmare a unor măsurători greșite care au stat la baza

întocmirii raportului inițial.

Nefăcând nici o referire la acest mijloc

de apărare invocat de reclamantă și care poate fi hotărâtor pentru deslușirea

raporturilor de drept material deduse judecății, decizia recurată intră sub

incidența art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

În altă ordine de idei Curtea reține că în

raportul de expertiză efectuat în dosarul de fond s-a menționat că o suprafață

de 1.394 mp, adică cea mai mare parte a terenului revendicat, se poate atribui

în natură reclamantei și că doar diferența de 97,80 mp este ocupată de blocul

V1 și respectiv de zona de protecție a blocului.

În lipsa unor clarificări din partea

expertului raportul originar întocmit de acesta nu oferea instanțelor un suport

probatoriu adecvat pentru a justifica concluzia lor că întregul teren este

necesar pentru buna utilizare a blocului.

În același sens este de amintit că în

dosarul de recurs reclamanta a depus ca înscris nou fotocopia unui document

intitulat „schiță topo” și care, potrivit mențiunilor pe care le conține pare a

fi fost întocmit în vederea depunerii lui în dosarul de apel nr. 5613/2001.

Respectiva schiță poarta parafa aceluiași

expert tehnic, fără a fi însă similară planurilor anexate la raportul său

inițial ceea ce demonstrează odată în plus utilitatea solicitării de explicații

suplimentare expertului și, după caz, necesitatea efectuării unei noi

expertize.

Din acest punct de vedere decizia recurată

contravine prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. raportate la art. 201

și urm. din același cod.

De altfel în speță instanțele au încălcat

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și sub un alt aspect.

În acest sens este de amintit că prin

acțiunea introductivă reclamanta a invocat prevederile art. 480 C. civ. precum

și cele ale Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000, subliniind în

același timp că demersul său are ca temei mai ales Legea nr. 10/2001.

În ceea ce le privește, nici instanța de

fond și nici cea de apel nu au pus în discuție necesitatea unei precizări a

acțiunii în contextul în care pe de-o parte nu exista o convergență a

reglementărilor astfel evocate, iar pe de altă parte Legea nr. 10/2001 - căreia

reclamanta părea să îi dea o mai mare pondere în sprijinul cererii sale -

condiționa sesizarea instanței de parcurgere a unei proceduri administrative

prealabile.

În altă ordine de idei este de reținut că,

deși identice cât privește soluția de respingere a acțiunii, hotărârile

pronunțate în cauză nu reflectă un punct de vedere convergent în chestiunea

aplicabilității în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel în considerentele sentinței se

menționează că restituirea către reclamantă a terenului ce formează obiectul

litigiului „nu este posibilă având în vedere că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că

restituirea nu se face în natură atunci când terenul expropriat nu este liber,

sau chiar dacă este liber, este necesar pentru buna utilizare a construcțiilor

edificate”.

O remarcă asemănătoare, deși nu identică,

se regăsește și în motivarea deciziei pronunțate în apel unde se reține că, în

ceea ce privește bunul imobil aflat în litigiu, „restituirea nu mai este

posibilă” deoarece „terenul nu este liber, fiind afectat de construcții și

detalii de sistematizare”.

În plus în considerentele acestei din urmă

decizii s-a reținut însă că în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001 „nu sunt

aplicabile (…) reclamanta nefăcând dovada că a epuizat procedura

administrativă”.

Această ultimă apreciere este corectă,

însă relevanța ei în cauza de față era și ea condiționată de o eventuală

precizare a temeiului de drept al acțiunii în sensul invocării de către

reclamantă a acelor prevederi ale Legii nr. 10/2001 care instituie procedura

administrativă prealabilă.

În acest context este de amintit că la 9

aprilie 2001, când acțiunea a fost formulată, nu intraseră în vigoare Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 - adoptate prin H.G. nr. 614/2001

publicată la 11 iulie 2001 - iar notificarea prevăzută de art. 21 din aceeași

lege a fost comunicată de reclamantă la 6 februarie 2002, adică ulterior

soluționării cauzei în primă instanță, așa după cum rezultă din înscrisurile

depuse în dosarul de apel.

În raport cu această cronologie instanțele

aveau obligația de a înlătura echivocul existent cât privește natura juridică a

demersului reclamantei impunând acesteia să precizeze dacă prin acțiunea sa a

urmărit să revendice terenul fără parcurgerea procedurii administrative

prealabile sau, dimpotrivă, le-a chemat în judecată pe pârâte anticipând

refuzul acestora de a da - în condițiile Legii nr. 10/2002 - o soluție

administrativă favorabilă cererii sale de restituire a terenului.

Subsecvent unei asemenea precizări,

instanțele aveau îndatorirea de a analiza admisibilitatea unei acțiuni în

revendicare formulate conform dreptului comun în condițiile în care Legea nr.

10/2001 intrase deja în vigoare sau, după caz, prematuritatea acțiunii

îndreptate împotriva refuzului de soluționare administrativă a cererii de

restituire în natură a imobilului întemeiată pe dispozițiile aceleiași legi

speciale.

În oricare dintre aceste două ipoteze

eventuala respingere a acțiunii ca urmare a admiterii unor excepții prealabile

ar fi fost în orice caz mai puțin defavorabilă reclamantei decât soluțiile

pronunțate în cauză.

Este de observat astfel că, deși au fost

date pe baza unor probe neconcludente și într-un cadru juridic insuficient

precizat, aceste din urmă soluții au tranșat chestiunile litigioase de drept

material de o manieră care, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru

judecat, ar obstrucționa considerabil posibilitatea reclamantei de a urma procedura

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În consecință, în temeiul art. 304 pct. 9

și 10, art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 C. proc. civ., Curtea urmează a

admite recursul cu consecința casării celor două hotărâri și a trimiterii

cauzei la Tribunalul Dolj pentru rejudecarea acțiunii în fond.

Cu ocazia rejudecării cauzei urmează a fi

analizate în primul rând natura juridică a acțiunii și consecințele respectivei

naturi cât privește admisibilitatea acesteia.

În măsura în care, procedând în acest mod,

instanța de trimitere va constata că acțiunea este admisibilă și că a fost

formulată cu respectarea cerințelor legale urmează ca în temeiul art. 315 alin.

(3) să fie analizată și chestiunea suplimentării materialului probatoriu,

inclusiv printr-o completare a raportului de expertiză tehnică și, după caz,

prin efectuarea unei noi expertize.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

N.I. împotriva deciziei civile nr. 50 din 11 aprilie 2002 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, secția civilă, și în consecință:

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 709 din 8 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Dolj,

secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul Dolj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

1 aprilie 2003.