ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2156/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 9 aprilie 2001,

înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 5613/2001, N.I. a solicitat ca

pârâții Primăria municipiului Craiova și Consiliul local al municipiului

Craiova să fie obligați să îi restituie un teren în suprafață de 1492 mp.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut

că are calitatea de proprietară a terenului și că a fost deposedată abuziv de

acest imobil. A mai susținut că în evidențele administrative amplasamentul

terenului revendicat figura la vechea adresă din Craiova.

Tribunalul Dolj, secția civilă, prin sentința

civilă nr. 709 din 8 noiembrie 2001 a respins acțiunea reclamantei, reținând că

terenul este ocupat de blocul V 1, platforma de gunoi și spațiul verde plantat

cu pomi ornamentali și, ca atare, nu poate fi restituit în natură având în

vedere că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 care prevăd

că restituirea nu se face în natură atunci când terenul expropriat nu este

liber, sau chiar dacă este liber, este necesar pentru buna utilizare a

construcțiilor edificate pe teren, persoana îndreptățită putând beneficia de

măsuri reparatorii prin echivalent.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 50

din 11 aprilie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamantei. Pentru a

pronunța această decizie instanța de apel a considerat justificată calificarea

dată în fond acțiunii ca fiind una „în restituire, bazată pe dispozițiile art. 480

C. civ.”, apreciind în același timp că „în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 18/1991…și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001,

reclamanta nefăcând dovada că a epuizat procedura prealabilă administrativă”.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs reclamanta care a susținut că expertiza efectuată în cauză a identificat

greșit amplasamentul terenului revendicat iar instanța de apel nu a ținut seama

de apărările făcute de reclamantă în acest sens, apărări confirmate de schița

rectificată întocmită de expert, care nu a putut fi însă depusă la dosar, dată

fiind excesiva celeritate cu care a fost judecat apelul.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

prin decizia nr. 1328 din 1 aprilie 2003, a admis recursul declarat de

reclamanta N.I. împotriva deciziei civile nr. 50 din 11 aprilie 2002 a Curții

de Apel Craiova, secția civilă, a casat decizia instanței de apel precum și

sentința civilă nr. 709 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului Dolj, secția civilă,

și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.   Pentru a se pronunța

astfel, Curtea Supremă de Justiție a reținut, în esență, că criticile

reclamantei sunt fondate întrucât instanța de apel nu a făcut nici o referire

la mijloacele de apărare ce au vizat necesitatea completării expertizei ca

urmare a unor măsurători greșite ce au stat la baza întocmirii raportului

inițial, deși acestea puteau fi hotărâtoare la deslușirea raporturilor de drept

material deduse judecății, decizia pronunțată în aceste condiții intrând sub

incidența art. 304 pct. 10 C. proc. civ. A mai reținut instanța că în speță au

fost încălcate și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. întrucât nici

instanța de fond și nici instanța de apel nu au pus în discuție necesitatea

precizării de către reclamantă a temeiului de drept al acțiunii, aceasta

invocând atât prevederile art. 480 C. civ. cât și pe cele ale Legilor nr. 18/1991,

nr. 169/1997 și nr. 1/2000, aceasta susținând în același timp că demersul său

are ca temei „mai ales Legea nr. 10/2001”. Or acest aspect se impunea cu

evidență a fi clarificat cu atât mai mult cu cât în ceea ce privește soluția de

respingere a acțiunii, hotărârile pronunțate în cauză nu reflectă un punct de

vedere convergent în chestiunea aplicabilității în speță a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001. S-a conchis de către Curtea Supremă de Justiție că instanțele

aveau obligația de a înlătura echivocul existent cât privește natura juridică a

demersului reclamantei, impunând acesteia să precizeze dacă prin acțiunea sa a

urmărit să revendice terenul fără parcurgerea procedurii administrative

prealabile sau, dimpotrivă, le-a chemat în judecată pe pârâte, anticipând

refuzul acestora de a da, în condițiile Legii nr. 10/2001, o soluție

administrativă favorabilă cererii sale de restituire a terenului iar subsecvent

unei asemenea precizări, instanțele aveau îndatorirea de a analiza

admisibilitatea unei acțiuni în revendicare formulate conform dreptului comun

în condițiile în care Legea nr. 10/2001 intrase deja in vigoare sau, după caz

prematuritatea acțiunii îndreptate împotriva refuzului de soluționare a administrativă

a cererii de restituire în natură a imobilului, întemeiate pe dispozițiile

aceleiași legi speciale.

În rejudecarea cauzei, Tribunalul Dolj,

secția civilă, conformându-se îndrumărilor date prin decizia de casare, a pus

în vedere reclamantei să-și precizeze temeiul juridic al acțiunii și natura acesteia

iar la data de 17 septembrie 2003 reclamanta a făcut în scris precizarea în

sensul că acțiunea sa este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Față de această precizare, pârâții Primăria

municipiului Craiova și Consiliul local Craiova au invocat excepția

inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dreptul comun și au depus la dosar

înscrisuri din care reiese că au încunoștințat-o pe reclamantă că cererea și

notificarea ce le-a fost adresată în temeiul Legii nr. 10/2001 urmează să fie

analizate și soluționate de către Comisia municipală Craiova de aplicare a Legii

nr. 10/2001.

Tribunalul Dolj, secția civilă, prin sentința

civilă nr. 424 din 7 octombrie 2003, a respins ca inadmisibilă acțiunea

reclamantei cu motivarea că prin Legea nr. 10/2001, care a intrat în vigoare la

data de 14 februarie 2001, situația imobilelor expropriate, cum este cazul

celui în speță, este expres reglementată în capitolul II, art. 11 din această

lege și că în condițiile existenței unei reglementări speciale nu mai este

posibilă promovarea unei acțiuni pe dreptul comun, în restituirea bunurilor ce

fac obiectul legii speciale, reclamanta urmând să-și finalizeze demersurile

potrivit Legii nr. 10/ 2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta care a susținut că acțiunea sa a fost introdusă înainte de intrarea

în vigoare a regulamentului de aplicare a Legii nr. 10/2001, legea menționată

negăsindu-și aplicarea în cazul acțiunii promovate de aceasta, situație în care

a precizat că temeiul legal al acțiunii sale îl reprezintă dispozițiile art. 480

C. civ. A susținut că deoarece la data introducerii acțiunii sale Legea nr.

10/2001 era inaplicabilă, instanța trebuia să o soluționeze în raport cu

dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe cale de excepție, ignorând dispozițiile

art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd posibilitatea suspendării

cauzei până la soluționarea notificării formulate în temeiul acestei legi, pe

care de altfel a și formulat-o fără însă a primi vreun răspuns, motiv pentru

care apare justificată precizarea acțiunii sale în sensul de a i se restitui

terenul conform prevederilor art. 480 C. civ.

Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin

decizia civilă nr. 10 din 13 ianuarie 2004, a respins ca nefondat apelul

reclamantei, apreciind că admisibilitatea acțiunii în revendicare a fost

analizată în mod corect de instanța de fond, în raport cu data intrării în

vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, neavând relevanță data intrării în

vigoare a normelor de aplicare a acestei legi. Instanța de apel a motivat că alin.

(1) al art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în speță și că alin. (2)

al art. 47 se referă exclusiv la suspendarea procedurii prealabile inițiate în

conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, nicidecum la suspendarea

cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs reclamanta care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a

reiterat motivele din apel. A susținut totodată că instanțele au ignorat

îndrumările instanței de casare și nu au examinat probatoriul administrat prin

expertiza tehnică și suplimentul de expertiză care arată că terenul este în

întregime liber de sarcini și poate fi restituit în natură.

Recursul nu este fondat.

Temeiul de drept al acțiunii formulate de

reclamantă la data de 9 aprilie 2001, astfel cum a fost precizat în rejudecarea

cauzei în fond de către Tribunalul Dolj îl reprezintă dispozițiile art. 480 C.

civ. (fila 9 din dosarul nr. 5363/2003 al Tribunalului Dolj).

Or, la acea dată, intrase deja în vigoare,

prin publicarea în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001, Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945–22 decembrie 1989 care, prin art. 1 alin. 1 prevede că “Imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și

nerestituite se restituie, de regulă, în natură, în condițiile prezentei legi”.

Așa fiind, calea legală de restituire a

imobilului în litigiu este supusă procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001,

concluzie ce rezidă din interpretarea dispozițiilor acestui act normativ,

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă pe calea dreptului comun fiind,

astfel, inadmisibilă, în cauză nefiind deci aplicabile nici prevederile art. 47

al Legii nr. 10/2001.

Dacă dispozițiile legii speciale intrau

în vigoare după data investirii instanței cu soluționarea acțiunii în

revendicare pe dreptul comun, reclamanta ar fi avut posibilitatea să opteze,

fie pentru apărarea dreptului de proprietate pe această cale, fie să se

prevaleze de dispozițiile speciale, solicitând suspendarea cauzei conform art.

47 din Legea nr. 10/2001.

În speță însă se constată că

demersul judiciar al reclamantei întemeiat pe dreptul comun a fost inițiat ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație în al cărei

obiect de reglementare sunt cuprinse și imobilele expropriate, cum este cazul

celui revendicat de reclamantă și care are prioritate în concurs cu legea

generală.

Având în vedere aceste temeiuri, în mod

corect instanțele de fond și apel au soluționat e

xcepția privind inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun invocată de pârâți, reținând

că este întemeiată și că data intrării în vigoare a normelor de aplicare a legii

nu are relevanță, în raport de dispozițiile art. 78 din Constituția României.

Date fiind dispozițiile art. 137

alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „

Instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în

totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii” și față de faptul că

acțiunea reclamantei a fost soluționată prin admiterea unei excepții de fond,

aceea a inadmisibilității acțiunii, criticile recurentei-reclamante în sensul

că instanța de apel nu a mai examinat probatoriul administrat în cauză apar ca

nefondate.

Față de considerentele mai înainte arătate, se

constată că decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta N.I. împotriva deciziei nr. 10 din 13 ianuarie 2004 a Curții de Apel

Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2005.