ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2944/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr.

1696/2002, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către

Judecătoria Găești, prin sentința civilă nr. 39 din 21 ianuarie 2002, reclamanta

Primăria orașului Găești a chemat în judecată pârâții SC A. SA Găești și

Ministerul Industriilor și Resurselor, solicitând anularea parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria

M 03 nr. 0760, eliberat la data de 12 ianuarie 1994, în limita suprafeței de

3.628,58 mp, care face parte din domeniul public al orașului Găești.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că SC A. SA Găești a obținut în anul 1994 certificatul de atestare a

dreptului de proprietate mai sus arătat, în care s-a inclus și suprafața de

3.628,58 mp, care face parte din domeniul public al statului și, în mod greșit,

terenul respectiv a fost inclus în patrimoniul pârâtei, nefiind necesar

desfășurării activității acesteia.

Prin sentința nr. 50 din 22 aprilie

2002, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de Primăria orașului Găești,

reținând că la data reorganizării SC A. SA Găești ca societate pe acțiuni,

terenul în discuție se afla în administrarea acesteia, fiind ulterior inclus în

patrimoniul societății și în consecință, certificatul atacat a fost emis cu

respectarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

Împotriva sentinței civile

sus-menționate a declarat recurs Primăria orașului Găești, care a susținut, în

esență, că în mod greșit instanța de fond a reținut că terenul în litigiu a

intrat în patrimoniul SC A. SA Găești prin efectul Legii nr. 15/1990, întrucât

terenul pe care se află amplasat C.A. a fost inclus în patrimoniul societății,

cu toate că nu era necesar desfășurării activității acesteia.

Recursul este nefondat.

Se reține că suprafața de 3628,58

mp, aflată în litigiu, compusă din 1.201,18 mp, aferenți C.A. și 2.427,40 mp,

aferenți terenului de handbal, se aflau la data intrării în vigoare a Legii nr.

15/1990 în administrarea fostei Întreprinderi de Frigidere Găești, ca urmare a

atribuirii de către fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean

Dâmbovița, prin decizia nr. 93 din 25 mai 1977.

Potrivit art. 20 din Legea nr.

15/1990, bunurile aflate în administrarea Întreprinderii de Frigidere Găești au

intrat prin efectul legii în proprietatea SC A. SA, succesoarea de drept a

fostei Întreprinderi de Frigidere Găești, prin transformarea din unitate

economică de stat în societate comercială pe acțiuni cu capital integral de

state, potrivit H.G. nr. 1104/1990.

Cele două terenuri amintite mai sus

au fost date în administrare și au fost cuprinse în capitalul social al

societății intimate după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr.

945/1990 în mod întemeiat, întrucât nu au fost dobândite cu alt titlu,

respectiv nu au fost închiriate sau concesionate – art. 20 din Legea nr.

15/1990. Proprietatea publică nu putea fi deținută de o unitate economică de

stat decât numai ca urmare a închirierii sau concesionării.

În privința terenului de handbal, se

reține că acesta are destinație sportivă și a fost atribuit SC A. SA, în scopul

de a fi utilizat de către salariații acestei întreprinderi și, deci, nu era

destinat unor activități din domeniul public. Cealaltă suprafață în discuție

era aferentă unui imobil proprietate a SC A. SA, cu destinația de club pentru

activitățile cultural-educative și artistice ale societății, deci nici acesta

nu avea destinație publică.

În ceea ce privește Legea nr. 213,

invocată de recurentă, aceasta a intrat în vigoare în anul 1998.

Potrivit art. 15 alin. (2) din

Constituție, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai

favorabile”, iar C. civ. în art. 1 prevede că: „legea dispune numai pentru

viitor; ea n-are putere retroactivă”.

În consecință, certificatul de

atestare a dreptului de proprietate a fost legal emis în favoarea SC A. SA

Găești de către Ministerul Industriilor și Resurselor, în calitate de minister

de resort, în temeiul H.G. nr. 834/1991, sentința instanței de fond fiind,

deci, legală și temeinică.

Față de cele ce preced, recursul

declarat în cauză este nefondat și urmează să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Primăria orașului Găești, județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 50

din 22 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 octombrie 2003.