ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5064/2003

Asupra contestațiilor în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 21 aprilie 2003 s-au înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție contestațiile în anulare formulate de R.A. E.D.P.P. Constanța și de A.T. împotriva deciziei nr. 1370 din 3 aprilie 2003, pronunțată de secția civilă a Curții Supreme de Justiție. Prin decizia atacată, instanța a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A. E.D.P.P. Constanța împotriva deciziei cu nr. 15 din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța, fiind respinsă totodată cererea de intervenție accesorie formulată în cauză de A.T. În ambele contestații în anulare se susține că sunt incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, contestatoarea R.A. E.D.P.P. Constanța a susținut că nu au fost cercetate, cu ocazia judecății, toate motivele legale invocate de recurentă cu referire la Legea nr. 112/1995 și la normele de aplicare. În continuarea motivării este criticată pe fond decizia, care ar fi interpretat în mod unilateral probele administrate în cauză, pe baza cărora ar fi tras concluzia că autorul reclamanților F. și Ț. a fost exceptat de la naționalizare. Și intervenientul accesoriu A.T. a susținut, în contestația formulată că instanța a omis să examineze un motiv de recurs, anume că nu ar exista identitate între imobilul revendicat de reclamanți și imobilul care există în fapt, astfel cum a fost determinat de expert.

În al doilea rând se susține că din probele administrate rezultă că autorul reclamanților nu era exceptat de la măsura naționalizării, fiind exploatator de locuințe; în fine, se susține că greșit instanța de recurs nu a procedat conform cererii intervenientului, de a solicita reclamanților să opteze între procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare de drept comun. Analizând motivele contestațiilor în anulare precum și dosarul nr. 1244/2002 în care s-a pronunțat decizia contestată, Curtea constată că cele două contestații în anulare sunt nefondate, urmând a le respinge, potrivit următoarelor considerente. Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În speță, ambii contestatori au invocat cea de-a doua ipoteză a textului, anume omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele invocate. Astfel cum rezultă din dosar 1244/2002, pârâta R.A. E.D.P.P. Constanța, ca administrator al imobilului revendicat, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 15/2002 a Curții de Apel Constanța prin care se respinsese apelul aceleiași pârâte împotriva sentinței civile nr. 631/2001 a Tribunalului Constanța, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și au fost obligați pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța prin primar, Statul Român și R.A. E.D.P.P. Constanța să lase reclamanților liberă proprietatea asupra unor părți din imobilul situat în Constanța, identificate prin expertiză.

Recursul nu a fost sistematizat, s-a invocat generic incidența, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au fost criticate hotărârile anterioare pentru două motive: trecerea imobilului în proprietatea statului s-ar fi făcut cu respectarea Decretului nr. 92/1950 în interpretarea dată de Legea nr. 112/1995 și art. 645 C. civ. Această afirmație recurenta și-a bazat-o pe pretinsa calitate de exploatator de locuințe a autorului reclamanților. A susținut recurenta că erau aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și în consecință ale Legii nr. 10/2001, astfel că instanța (de apel) ar fi trebuit din oficiu să pună în vedere reclamanților dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea – exhaustivă – a deciziei nr. 1370 din 3 aprilie 2003, instanța de recurs a analizat toate aspectele invocate de recurentă: dacă imobilul a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 – ceea ce putea susține afirmația că bunul a trecut cu titlu în proprietatea statului – sau dimpotrivă, dacă nu s-au respectat acele dispoziții, iar titlul statului nu era unul valabil, în accepțiunea dată de art. 6 din Legea nr. 213/1998. Totodată, instanța de recurs s-a referit în motivare și la interpretarea corectă a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, pentru a răspunde astfel celui de-al doilea motiv al recursului. Așadar, toate motivele invocate au fost analizate de instanța de recurs, care a menținut prin soluția pronunțată, hotărârile anterioare, ale instanțelor de fond și apel.

Nemulțumirea părții pentru modul de interpretare a probelor pe parcursul celor trei faze procesuale nu poate constitui motiv al contestației în anulare. Nici contestația formulată de intervenient nu este fondată. Astfel cum rezultă din considerentele anterioare, contestatorul a susținut două motive comune cu R.A. E.D.P.P. Constanța analizate mai sus, și un motiv propriu, privind lipsa de identitate a bunului. O asemenea chestiune nu a format obiect al recursului, astfel cum rezultă netăgăduit din lucrările dosarului. În concluzie, constatând că nu sunt întrunite cerințele art. 318 C. proc. civ., invocate, cele două contestații în anulare vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge contestațiile în anulare formulate de contestatorii R.A. E.D.P.P. Constanța și A.T. împotriva deciziei nr. 1370 din 3 aprilie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2003.