ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5064/2003

Asupra contestațiilor în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 21 aprilie 2003 s-au înregistrat pe rolul

Curții Supreme de Justiție contestațiile în anulare formulate de R.A. E.D.P.P.

Constanța și de A.T. împotriva deciziei nr. 1370 din 3 aprilie 2003, pronunțată

de secția civilă a Curții Supreme de Justiție.

Prin decizia atacată, instanța a respins ca

nefondat recursul declarat de pârâta R.A. E.D.P.P. Constanța împotriva deciziei

cu nr. 15 din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța, fiind respinsă

totodată cererea de intervenție accesorie formulată în cauză de A.T.

În ambele contestații în anulare se susține că

sunt incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, contestatoarea R.A. E.D.P.P. Constanța a

susținut că nu au fost cercetate, cu ocazia judecății, toate motivele legale

invocate de recurentă cu referire la Legea nr. 112/1995 și la normele de

aplicare. În continuarea motivării este criticată pe fond decizia, care ar fi

interpretat în mod unilateral probele administrate în cauză, pe baza cărora ar

fi tras concluzia că autorul reclamanților F. și Ț.  a fost exceptat de la

naționalizare.

Și intervenientul accesoriu A.T. a susținut, în

contestația formulată că instanța a omis să examineze un motiv de recurs, anume

că nu ar exista identitate între imobilul revendicat de reclamanți și imobilul

care există în fapt, astfel cum a fost determinat de expert. În al doilea rând

se susține că din probele administrate rezultă că autorul reclamanților nu era

exceptat de la măsura naționalizării, fiind exploatator de locuințe; în fine,

se susține că greșit instanța de recurs nu a procedat conform cererii

intervenientului, de a solicita reclamanților să opteze între procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare de

drept comun.

Analizând motivele contestațiilor în anulare

precum și dosarul nr. 1244/2002 în care s-a pronunțat decizia contestată,

Curtea constată că cele două contestații în anulare sunt nefondate, urmând a le

respinge, potrivit următoarelor considerente.

Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile

instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele

de modificare sau de casare.

În speță, ambii contestatori au invocat cea de-a

doua ipoteză a textului, anume omisiunea instanței de recurs de a analiza

vreunul dintre motivele invocate.

Astfel cum rezultă din dosar 1244/2002, pârâta

R.A. E.D.P.P. Constanța, ca administrator al imobilului revendicat, a declarat

recurs împotriva deciziei civile nr. 15/2002 a Curții de Apel Constanța prin

care se respinsese apelul aceleiași pârâte împotriva sentinței civile nr. 631/2001

a Tribunalului Constanța, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și au

fost obligați pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța prin

primar, Statul Român și R.A. E.D.P.P. Constanța să lase reclamanților liberă

proprietatea asupra unor părți din imobilul situat în Constanța, identificate

prin expertiză.

Recursul nu a fost sistematizat, s-a invocat

generic incidența, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au fost criticate

hotărârile anterioare pentru două motive: trecerea imobilului în proprietatea

statului s-ar fi făcut cu respectarea Decretului nr. 92/1950 în interpretarea

dată de Legea nr. 112/1995 și art. 645 C. civ. Această afirmație recurenta și-a

bazat-o pe pretinsa calitate de exploatator de locuințe a autorului reclamanților.

A susținut recurenta că erau aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998

și în consecință ale Legii nr. 10/2001, astfel că instanța (de apel) ar fi trebuit

din oficiu să pună în vedere reclamanților dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea – exhaustivă – a deciziei nr. 1370

din 3 aprilie 2003, instanța de recurs a analizat toate aspectele invocate de

recurentă: dacă imobilul a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950 – ceea ce putea susține afirmația că bunul a trecut cu

titlu în proprietatea statului – sau dimpotrivă, dacă nu s-au respectat acele

dispoziții, iar titlul statului nu era unul valabil, în accepțiunea dată de

art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Totodată, instanța de recurs s-a referit în motivare

și la interpretarea corectă a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001,

pentru a răspunde astfel celui de-al doilea motiv al recursului.

Așadar, toate motivele invocate au fost

analizate de instanța de recurs, care a menținut prin soluția pronunțată,

hotărârile anterioare, ale instanțelor de fond și apel.

Nemulțumirea părții pentru modul de interpretare

a probelor pe parcursul celor trei faze procesuale nu poate constitui motiv al

contestației în anulare.

Nici contestația formulată de intervenient nu

este fondată. Astfel cum rezultă din considerentele anterioare, contestatorul a

susținut două motive comune cu R.A. E.D.P.P. Constanța analizate mai sus, și un

motiv propriu, privind lipsa de identitate a bunului. O asemenea chestiune nu a

format obiect al recursului, astfel cum rezultă netăgăduit din lucrările

dosarului.

În concluzie, constatând că nu sunt întrunite

cerințele art. 318 C. proc. civ., invocate, cele două contestații în anulare

vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge contestațiile în anulare

formulate de contestatorii R.A.  E.D.P.P. Constanța și A.T. împotriva deciziei

nr. 1370 din 3 aprilie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2003.