ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2532/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12

februarie 2002, reclamanta Primăria orașului Pucioasa a chemat în judecată pe

pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Dâmbovița și

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea procesului-verbal încheiat

la 30 noiembrie 2001 și a deciziei nr. 68 din 25 ianuarie 2002 pentru suma de

1.534.620.302 lei, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, pentru operațiunile de închiriere a spațiilor comerciale și de

concesionare a unor terenuri, a fost nelegal obligată să plătească T.V.A., deși

nu are calitatea de comerciant și în sfera de aplicare a T.V.A. nu sunt incluse

operațiunile efectuate de instituțiile publice.

Prin sentința nr. 139 din 30

septembrie 2002, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că, în sensul

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 3/1992, republicată și art. 2 alin. (1) lit. a)

din O.U.G. nr. 17/2000, reclamanta are calitatea de contribuabil, fiind

obligată să plătească T.V.A. pentru operațiunile impozabile, în categoria

cărora sunt incluse închirierile de spații cu altă destinație decât cea de

locuință și concesionările de terenuri.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca

nelegală și netemeinică.

În primul motiv de casare, recurenta

a invocat dispozițiile art. 169 din O.G. nr. 61/2002, potrivit cărora, se

anulează sumele reprezentând TV.A. datorate de autoritățile Administrației

Publice Locale pentru închirieri sau concesiuni de bunuri imobile care, până la

31 mai 2002, nu au fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la

bugetul statului, inclusiv posibilitățile și majorările de întârziere aferente.

Prin cel de-al doilea motiv de

casare, recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat greșit

dispozițiile O.G. nr. 3/1992 și ale O.U.G. nr. 17/2000, întrucât este o

instituție publică și subiect de drept administrativ, beneficiind de scutire la

plata T.V.A. pentru activitatea specifică autorizată, cum este cea de

administrare a domeniului public sau privat al orașului, prin operațiuni de

închiriere și de concesiune.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs ca

nefondat pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 169 din O.G. nr.

61/2002, aprobată prin Legea nr. 79/2003, nu sunt incidente în cauză, pentru că

reglementează executarea obligației de plată a T.V.A. și nu constatarea

obligației care a făcut obiectul actelor de control contestate prin acțiune.

Critica formulată prin cel de-al

doilea motiv de casare este, de asemenea, nefondată, constatându-se că instanța

de fond a interpretat corect dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 3/1992,

republicată și art. 2 alin. (1) lit. a), alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr.

17/2000. Conform acestor prevederi legale, în sfera de aplicare a T.V.A. se

cuprind livrările de bunuri mobile și/sau prestările de servicii efectuate în

cadrul exercitării activității profesionale, operațiuni cu plată cărora le sunt

asimilate închirierea și concesionarea de bunuri, iar instituțiile publice sunt

T.V.A., dacă realizează direct sau prin unități subordonate alte operațiuni

impozabile decât cele pentru activitățile lor administrative, sociale,

educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și

sportive.

De asemenea, sunt nefondate

celelalte argumente invocate în cel de-al doilea motiv de recurs, întrucât

calificarea operațiunilor de închiriere și de concesiune ca acte de

administrare sau de gestiune a patrimoniului orașului nu produce consecințe

juridice în privința obligației de plată a T.V.A., prevăzută expres în actele normative

sus-menționate pentru asemenea operațiuni cu plată.

În consecință, nefiind motive de

casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul

Local Pucioasa, județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 139 din 30

septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 iunie 2003.