ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2115/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 4 august 1999, reclamanta SC C.A. SA București a chemat în judecată pârâta SC S.M.K. SRL București, pentru obligarea la plata sumei de 171.629.968 lei daune cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor de pază asumate prin contract. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, prin contractul de prestări servicii încheiat în 1994, pârâta s-a obligat să asigure paza și apărarea patrimoniul reclamantei, iar prin art. 3 și 4 din contract s-a prevăzut răspunderea pârâtei pentru produsele sustrase și scoase în afara incintei beneficiarului de prestații, datorate neîndeplinirii sarcinilor organelor de pază și suportarea daunelor produse de prepușii prestatoarei.

Că, în perioada 19 - 23 noiembrie 1998, conform constatării organelor abilitate, Unitatea Serviciul comercial 2 a fost spartă, sustrăgându-se mărfuri în valoare de 171.629.968 lei, conform procesului verbal din 19 decembrie 1998 încheiat cu participarea delegatului pârâtei. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 7197 din 9 noiembrie 2000, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata daunelor în sumă de 171.629.968 lei, cu cheltuieli de judecată în sumă de 6.677.600 lei. Prin aceeași hotărâre a fost admisă și cererea reconvențională formulată de pârâtă, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 67.139.524 lei, reprezentând contravaloare servicii de pază, cu 8.900.581 lei cheltuieli de judecată.

În pronunțarea sentinței menționate, privitor la cererea principală, s-a reținut culpa pârâtei în nerespectarea obligațiilor asumate prin contract de pază și supraveghere a obiectivelor reclamantei, fapt ce atrage obligația suportării daunelor. Apelul pârâtei declarat împotriva sentinței instanței de fond a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 973 din 7 iunie 2001, reținându-se că susținerea apelantei, în sensul că spargerea s-a produs printr-un loc care nu se afla în aria sa de supraveghere, este nefondată. Aceasta, întrucât gardul despărțitor este unul din obiectivele importante de supraveghere, intră în aria de pază, dar agenții pârâtei l-au neglijat.

S-a mai reținut că planul de pază a existat, că nu s-a făcut dovada anulării acestuia. Împotriva deciziei sus menționate, pârâta a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., susținând că admiterea acțiunii principale este criticabilă, întrucât: - nu este culpabilă în spargerea gardului metalic de 2,2 m și lung de 50 m, întrucât agentul de pază din postul 4 nu avea vizibilitate spre acest gard, așa cum se constată și prin adresa Poliției 627154 din 5 aprilie 1999; - planul de pază întocmit de părți nu mai era de actualitate, ci urma să fie modificat, prin suplimentarea numărului de agenți; - verificarea lipsurilor nu s-a făcut în condiții de opozabilitate, gestionarii reclamantei fiind nesupravegheați în câmpul infracțional, iar delegatul său a fost simplu agent de pază, iar nu contabilul firmei; - greșit instanțele au interpretat prevederile cap. al V-lea pct. 3 din contract, cât timp organele de poliție nu au definitivat cercetările.

Recursul este nefondat. Potrivit contractului de prestații pază și planului de pază și apărare, refăcut de părți, conform Legii nr. 18/1996, pârâta, prin personalul său, avea obligația ca, în zilele de lucru, între orele 15,00 – 7,00 și în zilele de sâmbătă și duminica și sărbători legale, să asigure apărarea și paza obiectivului. Spargerea magaziei din Serviciul comercial 2, în două rânduri, 19 - 20 noiembrie 1998 și 20 - 23 noiembrie 1998, s-a produs după programul de lucru, după ora 15 și, respectiv, în zilele nelucrătoare. Prin planul de pază se prevede obligația agentului de a nu permite nici unei persoane escaladarea gardului, intrarea în depozite.

Susținerile pârâtei, în sensul că agentul de pază nu avea vizibilitate spre gardul unde s-a produs spărtura, întemeiat au fost înlăturate de instanță, întrucât, atâta timp cât răspundea de paza obiectivului, pârâta trebuia să ia toate măsurile pentru asigurarea pazei pe întregul obiectiv și nu poate invoca lipsa de vizibilitate pe unele porțiuni. Planul convenit de părți era în vigoare, astfel că susținerile recurentei, în sensul necesității actualizării, prin suplimentarea agenților săi, nu poate înlătura răspunderea pârâtei, atât timp cât a acceptat planul și suportarea pagubelor produse prin efracție. Nu pot fi primite nici criticile privind realitatea constatării lipsurilor după sustragere, cât timp a participat și un delegat al pârâtei și nu s-au adus probe concrete în dovedirea susținerilor.

Critica recurentei, în sensul că nu putea fi angajată răspunderea pentru daune cât timp nu au fost definitivate cercetările penale, nu poate fi primită. Temeiul răspunderii este contractul dintre părți, și anume cap. al V-lea pct. 3 și 4. Prin pct. 4 se prevede că prestatorul se obligă să răspundă material pentru daunele pricinuite de prepușii săi, iar pct. 3 stabilește răspunderea prestatorului pentru produsele sustrase și scoase în afara incintei beneficiarului, situație constatată și dovedită de organele competente. Or, în speță, s-a constatat și dovedit spargerea gardului, a lacătelor la magazie și lipsa unor mărfuri, iar răspunderea contractuală a pârâtei nu este condiționată de găsirea de către organele de urmărire penală a autorilor furturilor produse în patrimoniul reclamantei.

Ca urmare, hotărârea atacată fiind legală și temeinică, recursul urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta SC S.M.K. SRL București, împotriva deciziei nr. 973 din 7 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. IREVOCABILĂ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2003.