ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 689/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, în urma declinării

competenței de către Judecătoria sectorului 2, astfel cum a fost precizată la

data de 29 august 2007, reclamanta SC I.N.S. SRL a solicitat instanței

obligarea pârâtei SC I. SA la plata sumei de 120.439,89 lei, reprezentând contravaloare

servicii de pază prestate în baza contractului din 27 februarie 2006, precum și

a penalităților de întârziere calculate potrivit contractului până la data de

15 martie 2007, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a presta pârâtei servicii de pază și protecție bunuri și

valori la obiectivul din București, sector 3, dar aceasta nu și-a îndeplinit

obligațiile asumate prin contractul amintit, neachitând valoarea serviciilor

pentru perioada decembrie 2006 – martie 2007, ceea ce a determinat și

rezilierea contractului în luna martie 2007.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 969,

art.

970,

art.

1073 și urm. C. civ. privind

răspunderea civilă contractuală.

Prin sentința comercială nr.

14988 din 13 decembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 27292/3/2007 Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, respinge ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanta SC I.N.S. SRL împotriva pârâtei SC I. SA.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul reține că reclamanta nu a dovedit valoarea pretențiilor reprezentând

contravaloare serviciilor presupus prestate în perioada octombrie 2006 – martie

2007, conform contractului din 27 februarie 2006.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta la Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

solicitând casarea sentinței, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii, astfel

cum a fost formulată, în sensul obligării debitoarei SC I. SA la plata sumei de

120.439,89 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de pază prestate în baza

contractului din 27 februarie 2006 precum și penalități de întârziere.

În motivarea recursului, se

arată că instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu s-a făcut dovada

existenței creanței deținute de recurentă. În acest sens se invocă factura

fiscală din 30 octombrie 2006, în valoare de 17.530,12 lei cu care debitoarea

figurează în evidențele contabile și cel puțin cu privire la această sumă,

cererea sa trebuia admisă. Referitor la factura fiscală în cuantum de 18.114,46

lei, instanța nu s-a pronunțat, cu toate că reprezintă o creanță certă, lichidă

și exigibilă. Pentru restul sumelor pretinse, se susține de recurentă că nu

este necesară emiterea unei facturi, fiind suficiente foile de prezență ale

personalului care a asigurat paza obiectivului.

Ca atare, obligațiile

asumate prin contractul de prestări servicii din 27 februarie 2006 fiind

îndeplinite de recurenta - reclamantă, în culpă fiind intimata - debitoare,

cererea sa urma a fi admisă.

Prin rezoluția din 18

februarie 2008 s-a pus în vedere recurentei - reclamante să depună taxele

judiciare de timbru în valoare de 3.454,16 lei reprezentând diferența

neachitată la instanța de fond și de 1.796,38 lei datorată pentru cererea de

recurs precum și timbru judiciar în valoare de 4,7 lei – diferență neachitată

la instanța de fond – și de 3 lei pentru cererea de recurs. De asemenea s-a pus

în vedere recurentei să cuantifice penalitățile solicitate și să achite

corespunzător taxa de timbru aferentă fondului și recursului. Prin încheierea

din 20 martie 2008, Curtea a calificat calea de atac ca fiind apel în raport de

dispozițiile articolelor 7208 și

art.

2821 C. proc. civ. și a menținut cele dispuse anterior cu

privire la obligația achitării taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar,

fiind citată apelanta cu aceste mențiuni, acordând termen în acest sens la 8

mai 2008, dată la care apelanta nu a prezentat dovezi de achitarea taxei de

timbru, solicitând o amânare a judecății pentru încă un termen, cerere respinsă

de Curte ca neîntemeiată, apelanta nejustificând cererea de amânare.

Curtea a reținut că apelanta

nu a contestat obligația de plată a taxei de timbru și că nu operează nici

scutirea legală de la plata taxei de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997

și, drept urmare, în temeiul art. 20 alin. (3) din aceiași lege, prin decizia nr.

201 din 8 mai 2008 a anulat apelul reclamantei ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, reclamanta SC I.N.S. SRL București solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În recursul său, în care a

indicat drept temei de drept prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamanta susține, în esență, că a formulat cerere de emitere a unei somații

de plată, timbrată legal, dar instanța de fond, încălcând principiul

disponibilității, a calificat cererea sa drept o acțiune de drept comun indicând

calea de atac a apelului și nu cea a cererii în anulare. În continuare instanța

de apel a obligat-o în mod ilegal să timbreze acțiunea la valoare și nu a dat

curs cererii de amânare a cauzei pentru a contesta taxa de timbru. Instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și de aceea a obligat-o

la o taxă de timbru nelegală.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Este real că reclamanta a

formulat inițial o cerere în emiterea unei somații de plată, însă la termenul

din 28 august 2007 „apărătorul creditoarei solicită acordarea unui nou termen

de judecată pentru a preciza în scris că înțelege să se judece pe calea

dreptului comun și nu pe calea somației de plată” iar apoi și drept urmare

acestei solicitări, la 29 august 2007, depune o precizare a temeiului de drept

al acțiunii, respectiv art. 969,

art.

970 și

art.

1073 C. civ., fără a mai indica O.G. nr. 5/2001. La termenul

din 20 septembrie 2007 instanța reține că reclamanta își întemeiază acțiunea pe

dreptul comun, conform precizării făcute, iar reclamanta nu a contestat

ulterior această calificare reținută de instanță, deși a avut posibilitatea să

facă aceasta. Mai mult, reclamanta nu a atacat sentința instanței de fond cu o

cerere în anulare ci cu „recurs”, calificat de instanță drept apel, iar în

cuprinsul lui nu aduce nicio critică privind greșita calificare a cererii sale

și nici nu trimite la prevederile O.G. nr. 5/2001. Abia după anularea apelului

său ca netimbrat reclamanta, doar prin recurs, invocă, total nejustificat –

după cum rezultă din cele reținute – o așa-zisă interpretare greșită a actului

dedus judecății. Mai mult, reclamanta nu a contestat taxa judiciară de timbru

indicată de instanța de apel.

În aceste condiții, în care

taxa judiciară de timbru nu a fost nici contestată și nici achitată până la

primul termen de judecată, așa cum prevede art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997,

Curtea de Apel, în mod legal, a anulat apelul reclamantei ca netimbrat.

Față de cele de mai sus

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC I.N.S. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 201 din

8 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2009.