ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 689/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, în urma declinării competenței de către Judecătoria sectorului 2, astfel cum a fost precizată la data de 29 august 2007, reclamanta SC I.N.S. SRL a solicitat instanței obligarea pârâtei SC I. SA la plata sumei de 120.439,89 lei, reprezentând contravaloare servicii de pază prestate în baza contractului din 27 februarie 2006, precum și a penalităților de întârziere calculate potrivit contractului până la data de 15 martie 2007, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a presta pârâtei servicii de pază și protecție bunuri și valori la obiectivul din București, sector 3, dar aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul amintit, neachitând valoarea serviciilor pentru perioada decembrie 2006 – martie 2007, ceea ce a determinat și rezilierea contractului în luna martie 2007. În drept, a invocat dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1073 și urm. C. civ. privind răspunderea civilă contractuală. Prin sentința comercială nr. 14988 din 13 decembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 27292/3/2007 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.N.S.

SRL împotriva pârâtei SC I. SA. Pentru a hotărî astfel, tribunalul reține că reclamanta nu a dovedit valoarea pretențiilor reprezentând contravaloare serviciilor presupus prestate în perioada octombrie 2006 – martie 2007, conform contractului din 27 februarie 2006. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta la Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, solicitând casarea sentinței, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, în sensul obligării debitoarei SC I. SA la plata sumei de 120.439,89 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de pază prestate în baza contractului din 27 februarie 2006 precum și penalități de întârziere. În motivarea recursului, se arată că instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței creanței deținute de recurentă.

În acest sens se invocă factura fiscală din 30 octombrie 2006, în valoare de 17.530,12 lei cu care debitoarea figurează în evidențele contabile și cel puțin cu privire la această sumă, cererea sa trebuia admisă. Referitor la factura fiscală în cuantum de 18.114,46 lei, instanța nu s-a pronunțat, cu toate că reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă. Pentru restul sumelor pretinse, se susține de recurentă că nu este necesară emiterea unei facturi, fiind suficiente foile de prezență ale personalului care a asigurat paza obiectivului. Ca atare, obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii din 27 februarie 2006 fiind îndeplinite de recurenta - reclamantă, în culpă fiind intimata - debitoare, cererea sa urma a fi admisă.

Prin rezoluția din 18 februarie 2008 s-a pus în vedere recurentei - reclamante să depună taxele judiciare de timbru în valoare de 3.454,16 lei reprezentând diferența neachitată la instanța de fond și de 1.796,38 lei datorată pentru cererea de recurs precum și timbru judiciar în valoare de 4,7 lei – diferență neachitată la instanța de fond – și de 3 lei pentru cererea de recurs. De asemenea s-a pus în vedere recurentei să cuantifice penalitățile solicitate și să achite corespunzător taxa de timbru aferentă fondului și recursului. Prin încheierea din 20 martie 2008, Curtea a calificat calea de atac ca fiind apel în raport de dispozițiile articolelor 7208 și art. 2821 C. proc. civ.

și a menținut cele dispuse anterior cu privire la obligația achitării taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar, fiind citată apelanta cu aceste mențiuni, acordând termen în acest sens la 8 mai 2008, dată la care apelanta nu a prezentat dovezi de achitarea taxei de timbru, solicitând o amânare a judecății pentru încă un termen, cerere respinsă de Curte ca neîntemeiată, apelanta nejustificând cererea de amânare. Curtea a reținut că apelanta nu a contestat obligația de plată a taxei de timbru și că nu operează nici scutirea legală de la plata taxei de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997 și, drept urmare, în temeiul art. 20 alin. (3) din aceiași lege, prin decizia nr. 201 din 8 mai 2008 a anulat apelul reclamantei ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC I.N.S. SRL București solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În recursul său, în care a indicat drept temei de drept prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta susține, în esență, că a formulat cerere de emitere a unei somații de plată, timbrată legal, dar instanța de fond, încălcând principiul disponibilității, a calificat cererea sa drept o acțiune de drept comun indicând calea de atac a apelului și nu cea a cererii în anulare. În continuare instanța de apel a obligat-o în mod ilegal să timbreze acțiunea la valoare și nu a dat curs cererii de amânare a cauzei pentru a contesta taxa de timbru.

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și de aceea a obligat-o la o taxă de timbru nelegală. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Este real că reclamanta a formulat inițial o cerere în emiterea unei somații de plată, însă la termenul din 28 august 2007 „apărătorul creditoarei solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a preciza în scris că înțelege să se judece pe calea dreptului comun și nu pe calea somației de plată” iar apoi și drept urmare acestei solicitări, la 29 august 2007, depune o precizare a temeiului de drept al acțiunii, respectiv art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ., fără a mai indica O.G.

nr. 5/2001. La termenul din 20 septembrie 2007 instanța reține că reclamanta își întemeiază acțiunea pe dreptul comun, conform precizării făcute, iar reclamanta nu a contestat ulterior această calificare reținută de instanță, deși a avut posibilitatea să facă aceasta. Mai mult, reclamanta nu a atacat sentința instanței de fond cu o cerere în anulare ci cu „recurs”, calificat de instanță drept apel, iar în cuprinsul lui nu aduce nicio critică privind greșita calificare a cererii sale și nici nu trimite la prevederile O.G. nr. 5/2001. Abia după anularea apelului său ca netimbrat reclamanta, doar prin recurs, invocă, total nejustificat – după cum rezultă din cele reținute – o așa-zisă interpretare greșită a actului dedus judecății.

Mai mult, reclamanta nu a contestat taxa judiciară de timbru indicată de instanța de apel. În aceste condiții, în care taxa judiciară de timbru nu a fost nici contestată și nici achitată până la primul termen de judecată, așa cum prevede art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, Curtea de Apel, în mod legal, a anulat apelul reclamantei ca netimbrat. Față de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.N.S. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 201 din 8 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2009.