ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1212/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

18 iulie 2001, reclamanta SC E.P. SRL București a solicitat anularea deciziei

nr. 897 din 19 iunie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, a

procesului-verbal nr. 188352/2000, întocmit de Administrația Financiară a

sectorului 6 București, exonerarea de plata sumei de 1.471.126.818 lei,

reprezentând diferență impozit pe profit (344.133.668 lei) și majorări de

întârziere aferente (1.126.993.150 lei) și obligarea pârâtelor să recunoască

reclamantei, dreptul de a beneficia de scutire la plata impozitului pe profit,

pe o perioadă de 5 ani.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

în urma cererii de rambursare a T.V.A., în valoare de 725.255.053 lei,

Administrația Financiară a sectorului 6 București a dispus efectuarea unui

control, ale cărui rezultate au fost consemnate în procesul-verbal nr. 165711

din 29 septembrie 2000. Ulterior, s-a efectuat un nou control, încheindu-se

procesul-verbal nr. 188352 din 4 decembrie 2000, act contestat prin prezenta

acțiune, reclamanta considerând că desfășoară activitate de producție, astfel

încât nu datorează impozit pe profit.

Prin sentința civilă nr. 1487/2001,

a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, acțiunea a fost

respinsă ca neîntemeiată, reținându-se că în mod legal, organele fiscale au

stabilit în sarcina reclamantei, o diferență de impozit pe profit și majorări

de întârziere, deoarece activitatea pe care a desfășurat-o, a fost de prestare

de servicii, astfel cum s-a stabilit prin procesul-verbal din 29 septembrie

2000, act necontestat de petentă. Cu privire la excepția privind prescrierea

dreptului de a se stabili impozitul pe profit, s-a reținut că această cerere nu

a fost formulată, și în procedura prealabilă jurisdicțională, iar pe fond, sunt

aplicabile prevederile O.G. nr. 70/1994.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs în termen, reclamanta, criticând-o sub patru aspecte.

Se arată că în mod greșit instanța a

respins cererea privind prescrierea dreptului de a se stabili impozit pe

profit, cu motivarea că nu a solicitat acest lucru în procedura prealabilă,

întrucât este vorba de o excepție de fond, absolută și peremptorie, care poate

fi invocată în orice stadiu al procesului; că sentința este motivată în sensul

inadmisibilității acțiunii (nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 1 din Legea

nr. 29/1990), iar dispozitivul prevede respingerea acțiunii, ca nefondată,

existând, astfel, motive contradictorii și străine de natura pricinii; că

instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare a procesului-verbal de

control din 4 decembrie 2000 și a deciziei Ministerului Finanțelor Publice; că

sentința nu se sprijină pe probele administrate în cauză.

Motivele de recurs au fost

întemeiate în drept de către reclamanta-recurentă, pe dispozițiile art. 304

pct. 6, pct. 7 teza a II-a și a III-a și pct. 9 C. proc. civ.

Verificând cauza în funcție de

recursul formulat, Curtea reține următoarele:

Prin procesul-verbal nr. 188352 din

4 decembrie 2000, al Administrației Financiare a sectorului 6 București, a fost

calculat impozitul pe profit și majorări de întârziere datorate de recurentă,

pentru perioada 6 aprilie 1993 - 21 septembrie 1998, avându-se în vedere că

societatea a avut activitate preponderentă de prestări de servicii, nu de

producție, astfel cum s-a analizat și s-a stabilit prin procesul-verbal nr.

165711 din 29 septembrie 2000, al Administrației Financiare a sectorului 6

București.

Acest proces-verbal din data de 29

septembrie 2000, nu a fost contestat de recurentă, motiv pentru care

concluziile sale sunt definitive.

Prin procesul-verbal din data de 4

decembrie 2000 s-a calculat numai diferența de impozit pe profit, pentru

perioada precizată, plus majorări de întârziere, avându-se în vedere situația

stabilită prin procesul-verbal anterior. Drept urmare, prin prezenta acțiune,

petenta nu putea să constate decât sumele la care a fost obligată prin

procesul-verbal din data de 4 decembrie 2000, nu și alte aspecte, după cum bine

a reținut instanța de fond.

Având în vedere că sumele sunt

datorate, întrucât nu se mai poate discuta încadrarea activității societății,

aceasta fiind definitiv stabilită prin procesul-verbal din data de 29

septembrie 2000, necontestat, ca fiind de prestări de servicii – acțiunea a

fost respinsă în mod legal și temeinic. Ca urmare, curtea de apel a reținut în

mod judicios că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1

din Legea nr. 29/1990, întrucât reclamanta nu a dovedit că are un drept

recunoscut de lege care să-i fi fost vătămat. Acesta este un argument pentru

netemeinicia acțiunii, întrucât s-a analizat cererea pe fond și nu reprezintă

un considerent pentru inadmisibilitatea acțiunii, astfel cum susține eronat

recurenta.

În acest sens nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 304 pct. 7 teza a II-a și a III-a C. proc. civ.

Instanța, prin analizarea fondului

pricinii în ce privește primul capăt din cererea introductivă de instanță, se

constată că s-a pronunțat în mod temeinic și legal, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 6 și ale art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.

Referitor la primul motiv de recurs,

Curtea apreciază că nici acesta nu este fondat, întrucât invocarea prescrierii

dreptului organelor fiscale, de a stabili impozit pe profit, reprezintă o

cerere din cadrul acțiunii principale formulate de reclamantă, cerere care nu a

fost promovată, și în procedura prealabilă jurisdicțional-administrativă.

Nefiind întrunite cerințele art. 5 din Legea nr. 29/1990, în mod legal curtea

de apel a respins acest petit. Invocarea prescripției de către reclamantă prin

acțiune, nu echivalează cu o excepție, aceasta din urmă (excepția) reprezentând

un mijloc al pârâtului, de apărare în procesul civil. Or, recurenta a avut

calitate procesuală activă (reclamantă) și invocarea de către aceasta a

prescripției, reprezintă o cerere din cuprinsul acțiunii, cerere în temeiul

căreia a tins să dovedească netemeinicia obligării sale la sumele menționate în

procesul-verbal de control atacat.

Pentru aceste considerente, Curtea

apreciază că recursul nu este fondat sub nici un aspect. Drept urmare, se va

respinge recursul, constatându-se, totodată, că nu există temeiuri de casare de

ordine publică, a sentinței, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

E.P. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1487 din 8 octombrie 2001, a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 martie 2003.