ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1212/2003

La

18 martie 2003 s-a luat în examinare  recursul declarat de SC ”E.P.S.” SRL

împotriva  sentinței civile nr.1487 din 8 octombrie 2001 a Curții de

Apel București-Secția de Contencios Administrativ.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 18 martie 2003 iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 25 martie 2003.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la data de 18 iulie 2001 reclamanta SC ”E.P.S.” SRL

a solicitat anularea deciziei nr.897 din 19 iunie 2001 emisă de Ministerul

Finanțelor Publice, a procesului verbal nr.188352/2000 întocmit de

Administrația Financiară a Sectorului 6  București, exonerarea

de plata sumei de 1.471.126.818 lei reprezentând  diferență impozit

pe profit (344.133.668 lei) și majorări de întârziere aferente

(1.126.993.150 lei) și obligarea pârâtelor să recunoască

reclamantei dreptul de a beneficia de scutire la plata impozitului pe profit pe

o perioadă de 5 ani.

In

motivarea acțiunii s-a arătat că în urma cererii de rambursare a

TVA în valoare de 725.255.053 lei Administrația Financiară a

Sectorului 6 București a dispus  efectuarea unui control ale cărui

rezultate au fost consemnate în procesul verbal nr.165711 din 29 septembrie

nr.188352 din 4 decembrie 2000, act contestat prin prezenta acțiune,

reclamanta considerând că desfășoară activitate de

producție astfel încât nu datorează impozit pe profit.

Prin

sentința civilă  nr.1487/2001 a Curții de Apel București,

Secția contencios   administrativ, acțiunea a fost respinsă ca

neîntemeiată reținându-se că în mod legal organele fiscale au

stabilit în sarcina reclamantei o diferență de impozit pe profit

și majorări de întârziere, deoarece activitatea pe care a desfășurat-o

a fost de prestare de servicii, astfel cum s-a stabilit prin procesul-verbal

din 29 septembrie 2000, act necontestat de petentă. Cu privire la

excepția privind prescrierea dreptului de a se stabili impozitul pe profit

s-a reținut că această cerere nu a fost formulată și

în procedura prealabilă jurisdicțională iar pe fond sunt

aplicabile prevederile OG nr.70/1994.

Impotriva

acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamanta criticând-o sub

patru aspecte.

Se

arată că în mod greșit instanța a respins cererea privind

prescrierea dreptului de a se stabili impozit pe profit cu motivarea că nu

a solicitat acest lucru în procedura prealabilă, întrucât este vorba de o

excepție de fond, absolută și peremtorie, care poate fi

invocată în orice stadiu al procesului; că sentința este

motivată în sensul inadmisibilității acțiunii ( nu sunt

îndeplinite dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990), iar dispozitivul

prevede respingerea acțiunii ca nefondată, exitând astfel motive

contradictorii și străine de natura pricinii; că instanța

nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare a procesului-verbal de control

din 4 decembrie 2000 și a deciziei Ministerului Finanțelor Publice;

că sentința nu se sprijină pe probele administrate în

cauză.

Motivele

de recurs au fost întemeiate  în drept de către reclamanta-recurentă

pe dispozițiile art.304 pct.9, pct.7 teza 2 și 3 , pct.6 și

pct.7 teza 1 Cod procedură civilă.

Verificând

cauza în funcție de recursul formulat, Curtea reține

următoarele:

Prin

procesul verbal nr.188352 din 4 decembrie 2000 al Administrației

Financiare a Sectorului 6 București a fost calculat impozitul pe profit

și majorări de întârziere datorate de recurentă pentru perioada

6 aprilie 1993- 21 septembrie 1998 avându-se în vedere că societatea a

avut activitate preponderentă de prestări de servicii (nu de

producție) astfel cum s-a analizat și s-a stabilit  prin

procesul-verbal nr.165711 din 29 septembrie 2000 al Administrației

Financiare Sector 6 București.

Acest

proces-verbal din data de 29 septembrie 2000 nu a fost contestat de

recurentă, motiv pentru care concluziile sale sunt definitive.

Prin

procesul-verbal din data de 4 decembrie 2000 s-a calculat numai diferența

de impozit pe profit pentru perioada precizată (plus majorări de

întârziere) avându-se în vedere situația stabilită prin

procesul-verbal anterior. Drept urmare, prin prezenta acțiune, petenta nu

putea să conteste decât sumele la care a fost obligată prin procesul

verbal din data de 4 decembrie 2000, nu și alte aspecte, după cum

bine a reținut instanța de fond.

Având

în vedere că sumele sunt datorate întrucât nu se mai poate discuta

încadrarea activității societății – aceasta fiind definitiv

stabilită prin procesul-verbal din data de 29 septembrie 2000,

necontestat, ca fiind de prestări de servicii – acțiunea a fost

respinsă în mod legal și temeinic. Ca urmare, curtea de apel a

reținut în mod judicios că nu sunt întrunite  condițiile

prevăzute de dispozițiile art.1 din Legea nr.29/1990, întrucât

reclamanta nu a dovedit că are un drept recunoscut de lege care să-i

fi fost vătămat. Acesta este un argument pentru netemeinicia

acțiunii, întrucât s-a analizat cererea pe fond și nu reprezintă

un considerent pentru inadmisibilitatea acțiunii, astfel cum susține

eronat recurenta.

In

acest sens nu sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.7 teza II și

III din Codul de procedură civilă.

Instanța,

prin analizarea  fondului pricinii în ce privește primul capăt din

cererea introductivă de instanță, se constată că s-a

pronunțat în mod temeinic și legal, nefiind întrunite cerințele

art.304  pct. 6  Cod procedură civilă și ale art.304 pct.7 teza

I Cod procedură civilă.

Referitor

la primul motiv de  recurs, Curtea apreciază că nici acesta nu este

fondat, întrucât  invocarea prescrierii dreptului organelor fiscale de a

stabili impozit pe profit reprezintă o cerere din cadrul acțiunii

principale formulate de reclamantă, cerere care nu a fost promovată

și în procedura prealabilă jurisdicțional administrativă.

Nefiind întrunite cerințele art.5 din Legea nr.29/1990, în mod legal

curtea de apel a respins acest petit. Invocarea prescripției de

către reclamantă prin acțiune nu echivalează  cu o

excepție, aceasta din urmă (excepția) reprezentând un mijloc al

pârâtului de apărare în procesul civil. Or, recurenta a avut calitate

procesuală activă (reclamantă) și invocarea de către

aceasta a prescripției reprezintă o cerere din cuprinsul

acțiunii, cerere în temeiul căreia a tins  să dovedească

netemeinicia  obligării sale la sumele menționate în procesul verbal

de control atacat.

Pentru

aceste considerente Curtea apreciază că recursul nu este fondat sub

nici un aspect. Drept urmare se va respinge recursul constatându-se

totodată că nu există temeiuri de casare de ordine publică

a sentinței în conformitate cu dispozițiile art.306 alin.2 din Codul

de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de SC ”E.P.S.” SRL împotriva  sentinței civile nr.1487

din 8 octombrie 2001a Curții de Apel București-Secția de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 martie  2003.