ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1494/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 509 din 22 martie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III – a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat: intimata-contestatoare Compania de Distribuție Național SA București reprezentată de avocat M.L., S.C.”M. & A.” SCPA (L.) și intimata Garda Financiară București, prin consilier juridic R. C. Procedura completă. Nefiind chestiuni prealabile, Curtea a acordat cuvântul în dezbaterea recursului în anulare cu care a fost investită. Reprezentanta Ministerului Public a susținut recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, în sensul respingerii recursului declarat de Garda Financiară București, în temeiul art. 314 din C.proc.civ..

Avocat M.L. a solicitat admiterea recursului în anulare, astfel cum a fost formulat, și anume modificarea deciziei 509 R din 22 martie 2002 a Tribunalului București, Secția a III – a Civilă, în sensul respingerii recursului declarat de Garda Financiară București împotriva sentinței civile 11150 din 29 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București, cu consecința menținerii dispozițiilor acesteia prin care s-a dispus anularea procesului-verbal de contravenție – Seria B Nr. 0048991 întocmit la 17 ianuarie 2000 de Garda Financiară și resdtituirea sumei confiscate. În acest sens a depus note scrise în cuprinsul cărora a detaliat susținerile orale. Consilierul juridic R.C.a solicitat respingerea recursului de anulare și menținerea ca legală și temeinică a deciziei 509/R pronunțată la 22 martie 2002 de Tribunalul București, Secția a III – a Civilă.

C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 19 septembrie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare prin care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat în temeiul art. 330 pct. 2 C.proc.civ.. anularea deciziei nr. 509 din 22 martie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă. S-a susținut că decizia atacată – prin care admițându-se recursul Gărzii Financiare a fost modificată sentința nr. 11150/29 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1, în sensul respingerii plângerii contravenționale formulate de S.C.C.D.N.SA – este vădit netemeinică, datorându-se unei încălcări esențiale a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, se susține că în realitate plângerea ar fi trebuit admisă, întrucât faptei contravenționale reținute de organul de control îi lipsa elementul vinovăției, pericolul social precum și prejudiciul. Din analiza actelor dosarului atașat Curtea reține următoarele: Prin plângerea înregistrată la 3 februarie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, S.C.C.D.N.a solicitat anularea procesului verbal de constatare a contravenției seria B nr. 0048991 din 17 ianuarie 2000 prin care Garda Financiară București a dispus amendarea sa cu suma de 2 miliarde de lei și confiscarea sumei de 160.623.076.098 lei, în temeiul pct. 14 din art. unic al Legii nr.148/1999 și a art. 1 lit. a, art. 2 lit. f și art. 6 alin.1 din Legea nr.12/1990.

Prin sentința civilă nr.11150/29 octombrie 2001 Judecătoria Sectorului 1 București a admis plângerea, dispunând anularea procesului-verbal de contravenție, cu consecința înlăturării măsurii confiscării sumei de bani. Pentru a motiva soluția sa, judecătoria a reținut în esență că prin întocmirea procesului-verbal încriminat, Garda Financiară București a încălcat dispozițiile imperative ale art. 5 alin. 3 din Legea nr.32/1968 și ale art. 2 din Legea nr.2/1990, în sensul că aplicarea sancțiunii nu se putea face în contra persoanei juridice, ci numai a persoanelor fizice care au săvârșit contravențiile. Recursul declarat de Garda Financiară București a fost admis prin decizia nr. 509 R din 22 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă.

A reținut instanța de recurs că subiect al contravenției poate fi în egală măsură persoana fizică și persoana juridică, astfel cum în mod special prevede Legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite. Pe fond s-a apreciat că procesul-verbal de contravenție era legal și temeinic atâta timp cât contestatoarea nu s-a conformat obligației de a obține o plajă de numere de la Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat pentru a putea utiliza propriul sistem informatic contabil de emitere a formularelor de comercializare a berii. Constatând că nu s-a făcut proba nelegalității procesului-verbal de contravenție, tribunalul a respins pe fond contestația.

Procurorul general, prin prezentul recurs în anulare a criticat ca fiind esențial nelegală această ultimă hotărâre judecătorească, pentru motivele deja expuse. Recursul în anulare este fondat. La data întocmirii procesului-verbal de contravenție în discuție – 17 ianuarie 2000 – materia contravențională era reglementată ca drept comun, prin Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor. Potrivit art. 1 al acestei legi, “contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în legea de față. Rezultă din această definiție că pentru ca o faptă să fie sancționată contravențional, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, condițiile: de a fi săvârșită cu vinovăție; de a prezenta pericol social; de a fi prevăzută și sancționată în actele normative enunțate.

În speță, astfel cum se susține și în recursul în anulare, se constată că fapta imputată contestatoarei nu a fost săvârșită cu vinovăție. Într-adevăr, s-a reținut de organul de control – Garda Financiară București – că petenta companie de distribuție nu a utilizat, în intervalul supus controlului, formulare speciale de facturi fiscale și avize de însoțire a mărfii (cu mențiunea pe diagonală “Băuturi alcoolice”), astfel cum prevedea O.G.nr. 50/1998.

Prin probele administrate (actele normative pertinente, demersurile făcute pentru obținerea cutorizațiilor, birocrația excesivă) contestatoarea a dovedit lipsa vinovăției sale pentru utilizarea unor alte documente fiscale (aflate în stoc și permise de legislația anterioară) în procesul de distribuire a berii în perioada 1 septembrie 1999 – 31 octombrie 1999. Concepute pentru organizarea și disciplinarea desfășurării anumitor activități, actele normative trebuie să se caracterizeze prin transparență, previzibilitate și claritate, astfel ca destinatarii normei juridice să poată în mod rezonabil să-și regleze comportamentul pentru respectarea cadrului legislativ existent. În speță, activitatea de natura celei desfășurate de contestatoare a fost reglementată prin: O.G.nr.82/1997 privind regimul accizelor și al altor impozite indirecte, modificată și completată prin O.U.G.nr.

50/1998, modificată prin O.G.nr.1/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.148/1999, modificată prin O.U.G.a Guvernului nr. 74/1999, respinsă prin Legea nr.522/2001. Relevanță mai prezintă și circulara nr.21050 din 21 septembrie 1999 emisă de ministrul finanțelor. Prin aceste acte normative succesive s-a dorit reglementarea, între altele, a formularelor de facturi fiscale pe care distribuitorii de băuturi alcoolice erau obligați să le folosească. Ele s-au modificat însă la intervale foarte scurte de timp, destinatarii normei juridice fiind puși în situația de a constata că deși achiziționseră stocuri însemnate de asemenea formulare, utilizarea lor nu mai era acceptată de autoritățile fiscale, care impuneau noi formulare.

Un atare procedeu – care, fără îndoială, avea rațiuni în depistarea eventualelor falsificări – a fost de natură să inducă nesiguranță pentru un comerciant onest care – mai ales angrenat într-o rețea de natura celei din speță – datorită intervalelor scurte în care trebuia să procure noile formulare, coroborată cu birocrația eliberării acestora, a fost pus în imposibilitatea supunerii sale noii reglementări. În consecință, primul element cerut pentru existența contravenției – și anume vinovăția – a lipsit din comportamentul petentei, ceea ce conduce la concluzia lipsei de temei a sancționării sale. Nici cerința pericolului social al faptei nu putea fi reținută în speță la luarea măsurii. Primul act normativ ce avea incidență asupra speței deduse judecății era O.U.G.

nr.82/1997 privind regimul accizelor și al altor taxe indirecte. Astfel cum rezultă chiar din denumirea actului normativ, precum și din dispozițiile art. 1, scopul principal al edictării lui a fost perceperea de către stat a unor taxe speciale de consumație, denumite accize. Petenta a fost sancționată pentru că în intervalul supus controlului (1 septembrie 1999 – 31 octombrie 1999) a folosit alte formulare de facturi fiscale decât cele impuse prin O.U.G. nr.50/1998 (dispoziția incriminată aplicabilă de la 1 septembrie 1999). Din probele administrate a rezultat însă că în lunile septembrie 1999 și octombrie 1999 obligațiile de plată către bugetul de stat au fost îndeplinite întocmai.

Ca atare, întrucât utilizarea, în speță, a altor formulare (din motive neimputabile contestatoarei, cum s-a arătat) nu a afectat cu nimic nivelul taxelor plătite către bugetul de stat, se poate reține că nici pericolul social al faptei nu subzistă, el fiind dat de rațiunea adoptării actului normativ în discuție. În concluzie, constatând că faptei îi lipsesc elemente constitutive esențiale pentru calificarea ei drept contravenție, recursul în anulare se privește ca fiind fondat, în speță impunându-se anularea procesului-verbal de contravenție, astfel cum a hotărât și Judecătoria Sectorului 1 București, dar cu motivarea reținută în prezenta decizie. Pentru aceste considerente, recursul în anulare va fi admis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei 509 R din 22 martie 2002 a Tribunalului București, Secția a III – a Civilă. Modifică această decizie în sensul că respinge recursul declarat de Garda Financiară București împotriva sentinței civile 11150/29 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1, București, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2003.