ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1494/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 509  din  22 martie 2002  a Curții de Apel București,

Secția a III – a Civilă.

La apelul

nominal  s-au prezentat: intimata-contestatoare Compania de Distribuție

Național SA București reprezentată de avocat M.L., S.C.”M. & A.” SCPA (L.)

și intimata Garda Financiară București, prin consilier juridic R. C.

Procedura

completă.

Nefiind

chestiuni prealabile, Curtea a acordat cuvântul în dezbaterea recursului în

anulare cu care a fost investită.

Reprezentanta

Ministerului Public a susținut recursul în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție solicitând

admiterea acestuia, modificarea deciziei supuse acestei căi extraordinare de

atac,  în sensul respingerii recursului declarat de Garda Financiară București,

în temeiul art. 314 din C.proc.civ..

Avocat M.L. a

solicitat admiterea recursului în anulare, astfel cum a fost formulat, și anume

modificarea deciziei 509 R din 22 martie 2002 a Tribunalului București, Secția

a III – a Civilă, în sensul respingerii recursului declarat de Garda Financiară

București împotriva sentinței civile 11150 din 29 octombrie 2001 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, cu consecința menținerii dispozițiilor acesteia prin

care s-a dispus anularea procesului-verbal de contravenție – Seria B Nr.

0048991 întocmit la 17 ianuarie 2000 de Garda Financiară și resdtituirea sumei

confiscate.

În acest sens

a depus note scrise în cuprinsul cărora a detaliat susținerile orale.

Consilierul

juridic R.C.a solicitat respingerea recursului de anulare și menținerea ca

legală și temeinică a deciziei 509/R pronunțată la 22 martie 2002 de Tribunalul

București, Secția a III – a Civilă.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 19

septembrie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în

anulare prin care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a solicitat în temeiul art. 330 pct. 2 C.proc.civ.. anularea

deciziei nr. 509 din 22 martie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III – a civilă.

S-a susținut

că decizia atacată   – prin care admițându-se recursul Gărzii Financiare a fost

modificată sentința nr. 11150/29 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1, în

sensul respingerii plângerii contravenționale formulate de S.C.C.D.N.SA – este

vădit netemeinică, datorându-se unei încălcări esențiale a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, se

susține că în realitate plângerea ar fi trebuit admisă, întrucât faptei

contravenționale reținute de organul de control îi lipsa elementul vinovăției,

pericolul social precum și prejudiciul.

Din analiza

actelor dosarului atașat Curtea reține următoarele:

Prin plângerea

înregistrată la 3 februarie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București,

S.C.C.D.N.a solicitat anularea procesului verbal de constatare a contravenției

seria B nr. 0048991 din 17 ianuarie 2000 prin care Garda Financiară București a

dispus amendarea sa cu suma de 2 miliarde de lei și confiscarea sumei de

160.623.076.098 lei, în temeiul pct. 14 din art. unic al Legii nr.148/1999 și a

art. 1 lit. a, art. 2 lit. f și art. 6 alin.1 din Legea nr.12/1990.

Prin sentința

civilă nr.11150/29 octombrie 2001 Judecătoria Sectorului 1 București a admis

plângerea, dispunând anularea procesului-verbal de contravenție, cu consecința

înlăturării măsurii confiscării sumei de bani.

Pentru a

motiva soluția sa, judecătoria a reținut în esență că prin întocmirea

procesului-verbal încriminat, Garda Financiară București a încălcat

dispozițiile imperative ale art. 5 alin. 3 din Legea nr.32/1968 și ale art. 2

din Legea nr.2/1990, în sensul că aplicarea sancțiunii nu se putea face în

contra persoanei juridice, ci numai a persoanelor fizice care au săvârșit

contravențiile.

Recursul

declarat de Garda Financiară București a fost admis prin decizia nr. 509 R din

22 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă.

A reținut

instanța de recurs că subiect al contravenției poate fi în egală măsură

persoana fizică și persoana juridică, astfel cum în mod special prevede Legea

nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale

ilicite.

Pe fond s-a

apreciat că procesul-verbal de contravenție era legal și temeinic atâta timp

cât contestatoarea nu s-a conformat obligației de a obține o plajă de numere de

la Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat

pentru a putea utiliza propriul sistem informatic contabil de emitere a formularelor

de comercializare a berii.

Constatând că

nu s-a făcut proba nelegalității procesului-verbal de contravenție, tribunalul

a respins pe fond contestația.

Procurorul

general, prin prezentul recurs în anulare a criticat ca fiind esențial nelegală

această ultimă hotărâre judecătorească, pentru motivele deja expuse.

Recursul în

anulare este fondat.

La data

întocmirii procesului-verbal de contravenție în discuție – 17 ianuarie 2000 –

materia contravențională era reglementată ca drept comun, prin Legea nr. 32/1968

privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

Potrivit art.

1 al acestei legi, “contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție, care

prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și

sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor

arătate în legea de față.

Rezultă din

această definiție că pentru ca o faptă să fie sancționată contravențional,

aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, condițiile: de a fi săvârșită cu

vinovăție; de a prezenta pericol social; de a fi prevăzută și sancționată în

actele normative enunțate.

În speță,

astfel cum se susține și în recursul în anulare, se constată că fapta imputată

contestatoarei nu a fost săvârșită cu vinovăție.

Într-adevăr,

s-a reținut de organul de control – Garda Financiară București – că petenta

companie de distribuție nu a utilizat, în intervalul supus controlului,

formulare speciale de facturi fiscale și avize de însoțire a mărfii (cu

mențiunea pe diagonală “Băuturi alcoolice”), astfel cum prevedea O.G.nr.

50/1998.

Prin probele

administrate (actele normative pertinente, demersurile făcute pentru obținerea

cutorizațiilor, birocrația excesivă) contestatoarea a dovedit lipsa vinovăției

sale pentru utilizarea unor alte documente fiscale (aflate în stoc și permise

de legislația anterioară) în procesul de distribuire a berii în perioada 1

septembrie 1999 – 31 octombrie 1999.

Concepute

pentru organizarea și disciplinarea desfășurării anumitor activități, actele

normative trebuie să se caracterizeze prin transparență, previzibilitate și

claritate, astfel ca destinatarii normei juridice să poată în mod rezonabil

să-și regleze comportamentul pentru respectarea cadrului legislativ existent.

În speță,

activitatea de natura celei desfășurate de contestatoare a fost reglementată

prin: O.G.nr.82/1997 privind regimul accizelor și al altor impozite indirecte,

modificată și completată prin O.U.G.nr. 50/1998, modificată prin O.G.nr.1/1999,

aprobată cu modificări prin Legea nr.148/1999, modificată prin O.U.G.a Guvernului

nr. 74/1999, respinsă prin Legea nr.522/2001. Relevanță mai prezintă și

circulara nr.21050 din 21 septembrie 1999 emisă de ministrul finanțelor.

Prin aceste

acte normative succesive s-a dorit reglementarea, între altele, a formularelor

de facturi fiscale pe care distribuitorii de băuturi alcoolice erau obligați să

le folosească. Ele s-au modificat însă la intervale foarte scurte de timp,

destinatarii normei juridice fiind puși în situația de a constata că deși

achiziționseră stocuri însemnate de asemenea formulare, utilizarea lor nu mai

era acceptată de autoritățile fiscale, care impuneau noi formulare.

Un atare

procedeu – care, fără îndoială, avea rațiuni în depistarea eventualelor

falsificări – a fost de natură să inducă nesiguranță pentru un comerciant onest

care – mai ales angrenat într-o rețea de natura celei din speță – datorită

intervalelor scurte în care trebuia să procure noile formulare, coroborată cu

birocrația eliberării acestora, a fost pus în imposibilitatea supunerii sale

noii reglementări.

În consecință,

primul element cerut pentru existența contravenției – și anume vinovăția – a

lipsit din comportamentul petentei, ceea ce conduce la concluzia lipsei de

temei a sancționării sale.

Nici cerința

pericolului social al faptei nu putea fi reținută în speță la luarea măsurii.

Primul act

normativ ce avea incidență asupra speței deduse judecății era O.U.G.

nr.82/1997 privind regimul accizelor și al altor taxe indirecte.

Astfel cum

rezultă chiar din denumirea actului normativ, precum și din dispozițiile art.

1, scopul principal al edictării lui a fost perceperea de către stat a unor

taxe speciale de consumație, denumite accize.

Petenta a fost

sancționată pentru că în intervalul supus controlului (1 septembrie 1999 – 31

octombrie 1999) a folosit alte formulare de facturi fiscale decât cele impuse

prin O.U.G.  nr.50/1998 (dispoziția incriminată aplicabilă de la 1 septembrie

1999). Din probele administrate a rezultat însă că în lunile septembrie 1999 și

octombrie 1999 obligațiile de plată către bugetul de stat au fost îndeplinite

întocmai.

Ca atare,

întrucât utilizarea, în speță, a altor formulare (din motive neimputabile

contestatoarei, cum s-a arătat) nu a afectat cu nimic nivelul taxelor plătite

către bugetul de stat, se poate reține că nici pericolul social al faptei nu

subzistă, el fiind dat de rațiunea adoptării actului normativ în discuție.

În concluzie,

constatând că faptei îi lipsesc elemente constitutive esențiale pentru

calificarea ei drept contravenție, recursul în anulare se privește ca fiind

fondat, în speță impunându-se anularea procesului-verbal de contravenție,

astfel cum a hotărât și Judecătoria Sectorului 1 București, dar cu motivarea

reținută în prezenta decizie.

Pentru aceste

considerente, recursul în anulare va fi admis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei 509 R

din 22 martie 2002 a Tribunalului București, Secția a III – a Civilă.

Modifică

această decizie în sensul că respinge recursul declarat de Garda Financiară

București împotriva sentinței civile 11150/29 octombrie 2001 a Judecătoriei

Sectorului 1, București, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi   11 aprilie  2003.