ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 47/2003

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ

D E C I Z I A  NR.47                                                                                                                                                                   DOSAR

NR.3423 / 2001

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul

B.I. împotriva deciziei nr.290 din 23 mai 2001 a Curții de Apel București –

Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurentul-reclamant B.I., reprezentat de avocat C.A. și

intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București, prin consilier

juridic O.O.

Procedura completă.

Avocat C.A.solicită admiterea

recursului, desființarea deciziei atacate și trimiterea pricinii la curtea de

apel, pentru a se pronunța pe fondul cauzei.

Consilier juridic O.O. și

reprezentanta Ministerului Public, având pe rând cuvântul, pun concluzii în

același sens.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

B.I. a chemat în judecată

Consiliul General al Municipiului București, pentru a fi obligat să-i lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Silvestru nr.6

(fost str.Dorului nr.4), sectorul 2, constând din suprafața de 370 mp teren și

două corpuri de clădire.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea bunicii sale

Berindei C.Elena, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat cu nr.17239 din 20 august

1919 și nr.28010 din 22 decembrie 1920. La decesul acesteia, bunurile sale au

revenit fiului ei, B.A.M., decedat și el la 30 iulie 1992, al cărui unic

succesor legal în calitate de fiu este reclamantul.

Deși, în calitatea sa de

pensionară de urmaș după soțul ei bunica reclamantului era exceptată de la

naționalizare potrivit art.II din Decretul nr.92/1950, statul a preluat imobilul

prin aplicarea abuzivă a acestui act normativ, care contravenea Constituției

din 1948, Codului Civil (art.481) și tratatelor internaționale la care România

aderase.

Investită cu soluționarea

cauzei, Judecătoria Sectorului 2 București a respins acțiunea, prin sentința

civilă nr.10108 din 17 iunie 1998. Fiind atacată cu apel de reclamant, sentința

a fost desființată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, prin decizia

nr.1505 A din 16 iunie 1999, cauza fiind reținută pentru soluționare având în vedere

valoarea obiectului litigiului (peste 2 miliarde lei) și dispozițiile art.2

pct.1 lit.b din Codul de Procedură Civilă.

În primă instanță, Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă, prin sentința nr.1054 din 31 octombrie 2000, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, dar a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General

al Municipiului București și a respins acțiunea îndreptată împotriva acestuia

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apelul declarat de reclamant a

fost respins de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia

nr.290 din 23 mai 2001.

Pentru a hotărî în sensul

respingerii acțiunii îndreptate împotriva Consiliului General al Municipiului

București pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, instanțele au

reținut că anterior introducerii acțiunii imobilul a fost vândut în baza

dispozițiilor Legii nr.112/1995 și, ca urmare, pârâtul Consiliul General al

Municipiului București nemaifiind posesorul bunului nu poate fi obligat la

retrocedarea acestuia.

Împotriva deciziei instanței

de apel reclamantul a declarat recurs invocând motivele de casare întemeiate pe

dispozițiile art.304 pct.7-10 din Codul de Procedură Civilă. În dezvoltarea

acestora se susține, în esență, că, chiar și după vânzarea bunului,  Consiliul

General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă pentru că, în

litigiile de natura celui dedus judecății se impune verificarea legalității

titlului statului în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor invocate de

reclamant și, respectiv, de persoanele fizice care au cumpărat imobilul de la

stat. Se mai susține că instanțele nu au fost preocupate să identifice partea

din imobil ce nu a fost vândută, având în vedere că s-au invocat doar două

contracte de vânzare-cumpărare, respectiv pentru două apartamente în timp ce,

potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză, imobilul se compune din două

corpuri: corpul A, în care se află 3 apartamente și corpul B având parter și

două etaje, cu cel puțin 3 apartamente.

Se cere casarea ambelor

hotărâri și în fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul este fondat, în

sensul și pentru considerentele ce se vor arăta.

Deși este exact în drept că

acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar, soluția pronunțată în cauză este greșită având în

vedere situația de fapt aparte pe care o prezintă speța, în care proprietarul a

pierdut posesia bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului,

respectiv Decretul nr.92/1950, prin care s-au creat situații juridice noi cu

privire la bunul revendicat.

În contextul dat, raportul

juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile ce reprezintă

statul, în contradictoriu cu care, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998,

instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului,

în sensul dacă bunurile vizate au intrat în proprietatea statului cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Ca urmare, indiferent dacă

bunul preluat de stat a fost sau nu înstrăinat unor subdobânditori, în

litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra acestuia statul este

reprezentat la nivelul unității administrativ-teritoriale de Consiliul General

al Municipiului București (art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998), astfel încât

în mod greșit s-a hotărât în cauză că pârâtul Consiliul General al Municipiului

București nu are calitate procesuală pasivă.

Față de cele ce preced, în

baza art.312(3) și (4) din Codul de Procedură Civilă, se impune admiterea

recursului, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecății în fața primei

instanțe, care, cu acest prilej, va lua în examinare și susținerile

reclamanților vizând necesitatea identificării părților din imobil vândute prin

cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva

deciziei nr.290 din 23 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a

civilă.

Casează decizia recurată, precum și sentința nr.1054

din 31 octombrie 2000 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă și

trimite cauza la același tribunal, pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2003.