ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3434/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 24 iunie 2002, P.M. a chemat în judecată Direcția Generală a Vămilor, solicitând anularea deciziei nr. 510 din 22 mai 2002, emisă de pârâtă, ca nelegală. De asemenea, a cerut să se dispună reintegrarea sa în funcția deținută anterior, respectiv aceea de controlor pentru datoria vamală la Biroul Vamal de Control și Vămuire, la frontiera Băneasa, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod eronat s-au invocat în decizia atacată, prevederile art. 99 lit. h) din O.G.

nr. 16/1998, privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr. 76/2002, deoarece la 1 noiembrie 2000 ea a fost numită funcționar public și apoi, a depus jurământ, astfel încât raportul său juridic cu pârâta este guvernat de Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici. Pe de altă parte, măsura s-a dispus cu nesocotirea normelor cuprinse în această lege, adică fără cercetarea prealabilă a faptei imputate și audierea reclamantei de către comisia de disciplină, prevăzută de art. 72 din Legea nr. 188/1999, coroborat cu art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 1083/2001. În sfârșit, P.M. a precizat că actul juridic nu îndeplinește nici pe fond condițiile de validitate, din moment ce nu menționează, în concret, faptele ce constituie abaterea disciplinară.

Prin sentința civilă nr. 1056 din 6 noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că pârâta nu a respectat dispozițiile imperative ale Legii nr. 188/1999 și O.G. nr. 16/1999, aprobată prin Legea nr. 74/2002, privitoare la cercetarea prealabilă a faptei, ce constituie abatere disciplinară și stabilirea vinovăției funcționarului public. Că nota explicativă a M.P., depusă la dosar. este anterioară raportului de audit și referatului care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare. În plus, din probele administrate nu rezultă că sancțiunea aplicată reclamantei a fost propusă de o comisie de disciplină, ce trebuia constituită potrivit legii, în cadrul Direcției Generale a Vămilor.

Mai mult, decizia nr. 510 din 22 mai 2002, emisă de pârâtă, nu precizează faptele reținute ca abateri disciplinare, consemnându-se vag că P.M. se face vinovată de nerespectarea atribuțiilor prevăzute în fișa postului și a prevederilor deciziei nr. 946/1997. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Vămilor. Recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a înlăturat apărarea sa privind incidența dispozițiilor cap. IV al O.G. nr. 16/1998, referitoare la răspunderea disciplinară a personalului vamal, considerând că, în cauză, sunt aplicabile prevederile statutare cuprinde în Legea nr. 188/1999. În legătură cu nota explicativă, Curtea trebuia să rețină că în mod logic, aceasta nu putea fi decât anterioară datei la care a fost întocmit raportul de audit, pentru a fi prezentat în anexă, conducătorului instituției.

Cât privește existența comisiei de disciplină, instanța a ignorat faptul că prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 378 din 22 martie 2002, a fost anulat Ordinul nr. 206/2002, privind înființarea și constituirea Comisiei de Disciplină pentru aparatul propriu al Direcției Generale a Vămilor. Oricum însă, chiar presupunând această existență, Curtea era datoare să ceară reclamantei dovada formulării unei contestații prealabile, împotriva sancțiunii disciplinare aplicate. În fine, referitor la motivarea deciziei nr. 510/2002, trebuiau avute în vedere abaterile grave săvârșite de reclamantă, așa cum sunt ele redate în raportul de audit și care au condus la crearea unui prejudiciu în valoare de 3.596.268.773 lei.

Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate. Cum deja s-a arătat, la data de 1 noiembrie 2000, reclamanta P.M. a fost numită funcționar public, respectiv controlor vamal pentru datoria vamală la Biroul Vamal pentru Control și Vămuire la frontiera Băneasa. Totodată, a depus jurământul și a dobândit calitatea de funcționar public. Prin urmare, raportului juridic de funcție care s-a născut între ea și pârâta Direcția Generală a Vămilor, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, iar nu cele conținute în O.G.

nr. 16/1999, privind statutul personalului vamal, care este anterior Legii organice și stabilește că angajarea personalului vamal se realizează prin încheierea unui contract individual de muncă, conform legislației muncii în vigoare (art. 36). Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, dispozițiile prezentei legi se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel. Rezultă deci, că situația juridică a persoanelor care, întocmai reclamantei P.M., au dobândit calitatea de funcționar public, va fi reglementată de Legea-cadru, adică de Statutul funcționarilor publici. Din preambulul deciziei nr. 510/2002, rezultă că directorul general a emis-o pe baza raportului de audit nr. 23385 din 30 aprilie 2002, întocmit de Serviciul de Control și Audit Intern.

S-a precizat, totodată, că a fost avută în vedere și nota explicativă a reclamantei. Această notă este, însă, anterioară raportului de audit și se referă la constatările organelor de control din D.R.V.I. București, în legătură cu anumite debite. Potrivit art. 70 pct. 5 din Legea nr. 188/1999, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public. Cum deja s-a arătat, pârâta nu a respectat aceste dispoziții legale, imperative, punând temei pe un raport de audit, în legătură cu care reclamanta nu a fost ascultată, precum și pe o notă explicativă dată de ea cu mult înainte de realizarea acțiunii de auditare. Pe de altă parte, conducătorul autorității publice a aplicat sancțiunea cea mai gravă, a destituirii din funcție a reclamantei, în lipsa unei propuneri din partea comisiei de disciplină, prevăzută de art. 72 din lege.

Nu s-a dovedit nici măcar existența unei asemenea comisii în cadrul autorității publice, deși modul de constituire, componența, modul de sesizare și procedura de lucru a comisiilor, fac obiectul unor reglementări detaliate, atât prin Legea organică, cât și prin H.G. nr. 1083/2001. Se constată, așadar, că actul administrativ sancționator a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale privind cercetarea prealabilă a faptelor imputate reclamantei și aplicarea sancțiunii disciplinare. O asemenea constatare, justifică soluția curții de apel, anume aceea de admitere a acțiunii, cu consecința anulării actului nelegal și obligării autorității publice pârâte la reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior.

Ținând seama de considerentele expuse și în lipsa unor motive de casare de ordine publică, care în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 1056 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2003.