ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3434/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 24 iunie 2002, P.M. a

chemat în judecată Direcția Generală a Vămilor, solicitând anularea deciziei

nr. 510 din 22 mai 2002, emisă de pârâtă, ca nelegală.

De asemenea, a cerut să se dispună

reintegrarea sa în funcția deținută anterior, respectiv aceea de controlor

pentru datoria vamală la Biroul Vamal de Control și Vămuire, la frontiera

Băneasa, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de

la data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod

eronat s-au invocat în decizia atacată, prevederile art. 99 lit. h) din O.G.

nr. 16/1998, privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr.

76/2002, deoarece la 1 noiembrie 2000 ea a fost numită funcționar public și

apoi, a depus jurământ, astfel încât raportul său juridic cu pârâta este

guvernat de Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici.

Pe de altă parte, măsura s-a dispus

cu nesocotirea normelor cuprinse în această lege, adică fără cercetarea

prealabilă a faptei imputate și audierea reclamantei de către comisia de

disciplină, prevăzută de art. 72 din Legea nr. 188/1999, coroborat cu art. 32

alin. (1) din H.G. nr. 1083/2001.

În sfârșit, P.M. a precizat că actul

juridic nu îndeplinește nici pe fond condițiile de validitate, din moment ce nu

menționează, în concret, faptele ce constituie abaterea disciplinară.

Prin sentința civilă nr. 1056 din 6

noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că pârâta nu a respectat dispozițiile imperative ale Legii

nr. 188/1999 și O.G. nr. 16/1999, aprobată prin Legea nr. 74/2002, privitoare

la cercetarea prealabilă a faptei, ce constituie abatere disciplinară și

stabilirea vinovăției funcționarului public. Că nota explicativă a M.P., depusă

la dosar. este anterioară raportului de audit și referatului care au stat la

baza emiterii deciziei de sancționare.

În plus, din probele administrate nu

rezultă că sancțiunea aplicată reclamantei a fost propusă de o comisie de

disciplină, ce trebuia constituită potrivit legii, în cadrul Direcției Generale

a Vămilor.

Mai mult, decizia nr. 510 din 22 mai

2002, emisă de pârâtă, nu precizează faptele reținute ca abateri disciplinare,

consemnându-se vag că P.M. se face vinovată de nerespectarea atribuțiilor

prevăzute în fișa postului și a prevederilor deciziei nr. 946/1997.

Împotriva sentinței a declarat

recurs pârâta Direcția Generală a Vămilor.

Recurenta a susținut că în mod

greșit prima instanță a înlăturat apărarea sa privind incidența dispozițiilor

cap. IV al O.G. nr. 16/1998, referitoare la răspunderea disciplinară a

personalului vamal, considerând că, în cauză, sunt aplicabile prevederile

statutare cuprinde în Legea nr. 188/1999.

În legătură cu nota explicativă, Curtea trebuia să

rețină că în mod logic, aceasta nu putea fi decât anterioară datei la care a

fost întocmit raportul de audit, pentru a fi prezentat în anexă, conducătorului

instituției.

Cât privește existența comisiei de

disciplină, instanța a ignorat faptul că prin Ordinul Ministerului Finanțelor

Publice nr. 378 din 22 martie 2002, a fost anulat Ordinul nr. 206/2002, privind

înființarea și constituirea Comisiei de Disciplină pentru aparatul propriu al

Direcției Generale a Vămilor. Oricum însă, chiar presupunând această existență,

Curtea era datoare să ceară reclamantei dovada formulării unei contestații

prealabile, împotriva sancțiunii disciplinare aplicate.

În fine, referitor la motivarea

deciziei nr. 510/2002, trebuiau avute în vedere abaterile grave săvârșite de

reclamantă, așa cum sunt ele redate în raportul de audit și care au condus la

crearea unui prejudiciu în valoare de 3.596.268.773 lei.

Recursul este nefondat sub aspectul

tuturor criticilor formulate.

Cum deja s-a arătat, la data de 1 noiembrie 2000,

reclamanta P.M. a fost numită funcționar public, respectiv controlor vamal

pentru datoria vamală la Biroul Vamal pentru Control și Vămuire la frontiera

Băneasa.

Totodată, a depus jurământul și a

dobândit calitatea de funcționar public.

Prin urmare, raportului juridic de

funcție care s-a născut între ea și pârâta Direcția Generală a Vămilor, îi sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor

publici, iar nu cele conținute în O.G. nr. 16/1999, privind statutul

personalului vamal, care este anterior Legii organice și stabilește că

angajarea personalului vamal se realizează prin încheierea unui contract

individual de muncă, conform legislației muncii în vigoare (art. 36).

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999, dispozițiile prezentei legi se aplică tuturor funcționarilor

publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în

măsura în care acestea nu dispun altfel.

Rezultă deci, că situația juridică a

persoanelor care, întocmai reclamantei P.M., au dobândit calitatea de

funcționar public, va fi reglementată de Legea-cadru, adică de Statutul

funcționarilor publici.

Din preambulul deciziei nr.

510/2002, rezultă că directorul general a emis-o pe baza raportului de audit

nr. 23385 din 30 aprilie 2002, întocmit de Serviciul de Control și Audit

Intern.

S-a precizat, totodată, că a fost

avută în vedere și nota explicativă a reclamantei. Această notă este, însă,

anterioară raportului de audit și se referă la constatările organelor de

control din D.R.V.I. București, în legătură cu anumite debite.

Potrivit art. 70 pct. 5

din Legea nr. 188/1999, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după

cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public.

Cum deja s-a arătat, pârâta nu a respectat aceste dispoziții

legale, imperative, punând temei pe un raport de audit, în legătură cu care

reclamanta nu a fost ascultată, precum și pe o notă explicativă dată de ea cu

mult înainte de realizarea acțiunii de auditare.

Pe de altă parte,

conducătorul autorității publice a aplicat sancțiunea cea mai gravă, a

destituirii din funcție a reclamantei, în lipsa unei propuneri din partea

comisiei de disciplină, prevăzută de art. 72 din lege.

Nu s-a dovedit nici măcar existența

unei asemenea comisii în cadrul autorității publice, deși modul de constituire,

componența, modul de sesizare și procedura de lucru a comisiilor, fac obiectul

unor reglementări detaliate, atât prin Legea organică, cât și prin H.G. nr.

1083/2001.

Se constată, așadar, că actul

administrativ sancționator a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale

privind cercetarea prealabilă a faptelor imputate reclamantei și aplicarea

sancțiunii disciplinare.

O asemenea constatare, justifică

soluția curții de apel, anume aceea de admitere a acțiunii, cu consecința

anulării actului nelegal și obligării autorității publice pârâte la

reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior.

Ținând seama de considerentele

expuse și în lipsa unor motive de casare de ordine publică, care în sensul art.

306 alin. (2) C. proc. civ., ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 1056 din 6

noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 octombrie 2003.