ÎCCJ, decizie (scj.ro #85202)

Răspundere

disciplinară. Sancțiunea disciplinară a destituirii din funcție. Lipsa

cercetării prealabile și a audierii funcționarului. Lipsa propunerii sancțiunii

disciplinare de către Comisia de disciplină. Nelegalitatea ordinului de

destituire din funcție.

Potrivit art. 70 pct. 5 din Legea

nr.188/1999, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea

prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public.

Pe de altă parte, conducătorul autorității publice nu poate aplica sancțiunea

destituirii din funcție, în absența unei propuneri din partea comisiei de

disciplină, conform art. 72 din Legea nr.188/1999.

Secția de contencios

administrativ, decizia nr.705 din 19 februarie 2004

Reclamanta T.C. a solicitat anularea deciziei nr.508 din 22 mai 2002 emise de

Direcția Generală a Vămilor; reintegrarea în funcția deținută anterior, aceea

de controlor  pentru datoria vamală la Biroul pentru control și vămuire la

frontieră (Băneasa), precum și obligarea  pârâtei la plata drepturilor

salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă și până la

reintegrarea efectivă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în mod greșit, i s-a desfăcut

contractul de muncă, în baza dispozițiilor art. 99 lit. h) din O.G.nr.16/1998

privind Statutul personalului vamal, întrucât la 1 noiembrie 2000, ea a fost

numită funcționar public și apoi a depus jurământul, astfel că raportul său

juridic de muncă cu pârâta este guvernat de Legea nr.188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici.

S-a mai susținut că măsura s-a dispus cu nerespectarea dispozițiilor legale,

respectiv nu au avut loc cercetarea prealabilă a faptei și audierea sa de către

comisia de disciplină constituită la nivelul  Direcției Generale a

Vămilor. Pe de altă parte, nici pe fond actul atacat nu îndeplinește condițiile

de validitate, din moment ce nu sunt menționate  în concret faptele ce

constituie abaterea disciplinară.

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ a respins acțiunea

reclamantei.

S-a reținut că la data de 24 aprilie 2002, Direcția Generală a Vămilor a

efectuat un control, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – aprilie 2002, cu privire

la legalitatea regularității și conformității operațiunilor vamale,

identificarea gestiunii defectuoase și a fraudelor financiare. Cu această

ocazie, echipa de control a stabilit că, reclamanta, care, conform fișei

postului, avea ca atribuții de serviciu  „controlul financiar preventiv”,

nu și–a îndeplinit aceste atribuții de acordare a vizei de control financiar

preventiv numai după achitarea de către importator a datoriei vamale aferente

mărfii introduse în țară și după verificarea documentelor de plată; astfel că,

prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a produs un prejudiciu bugetului

statului de 2.919.944.689 lei, reprezentând drepturi vamale neachitate.

La data de 11 aprilie 2002, reclamanta a dat o notă explicativă, în care a

arătat că responsabilul financiar se afla la sediul central al vămii de unde

transmitea telefonic datele cerute de controlorii de la punctele de vamă,

inclusiv existența ordinelor de plată; că, verificarea existenței ordinelor de

plată  ale agenților economici care derulau operațiuni prin punctele de

vamă nu a fost posibilă, datorită modului de lucru impus de responsabilul

financiar; că nu a pus niciodată la îndoială datele furnizate și a mai arătat

că nu avea ca atribuții de serviciu referitoare la valoarea declarației vamale

în detaliu, întrucât nu exista un ordin de serviciu în acest sens.

Prin raportul de audit, întocmit la 30 aprilie 2002, s-a concluzionat că

persoanele împuternicite cu efectuarea controlului financiar preventiv din

cadrul Biroului Vamal de Control și Vămuire la frontiera Băneasa, printre care

și reclamanta T.C., nu au respectat prevederile art. 21 lit.b din decizia nr.

946 din 26 septembrie 1997 privind aprobarea Normelor tehnice de completare,

utilizare și tipărire a declarației vamale în detaliu și nu au respectat nici

prevederile art. 73 din H.G. nr. 626/1997 privind Regulamentul de aplicare a

Codului Vamal.

Raportorul de audit a recomandat aplicarea unei sancțiuni, conform art. 99 lit.

h) din O.G. nr. 16/1998 aprobată și modificată prin Legea nr. 74/2002,

reclamantei, iar directorul general, luând cunoștință de aceste împrejurări, a

emis decizia nr. 508 din 22 mai 2002, prin care reclamantei i s-a desfăcut

contractul de muncă.

În ce privește apărarea reclamantei referitoare la cercetarea abaterii de către

Comisia de Disciplină constituită la nivelul Direcției Generale a Vămilor, s-a

reținut că această comisie a fost desființată, astfel că se aplică prevederile

O.G. nr. 16/1998, care derogă de la cele generale din Legea nr.188/1999.

S-a reținut, apoi, că, în cauză, a fost efectuată cercetarea prealabilă; că,

inițial s-a întocmit un proces-verbal de contravenție, în baza căruia

reclamanta a semnat un angajament de plată; amenda stabilită nu s-a aplicat

însă, deoarece, s-a extins controlul și s-a întocmit referatul de audit care a

condus la aplicarea sancțiunii.

De asemenea, s-a reținut că, prin nota explicativă dată de reclamantă s-a

îndeplinit și condiția audierii prevăzute de art. 100 din O.G. nr. 16/1998.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență: întâi,

că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999, nu ale O.G.

nr.16/1998, întrucât este funcționar public, nu angajată cu contract individual

de muncă; în al doilea rând că, sancțiunea s-a aplicat fără audierea sa; în al

treilea rând că, nu există o abatere disciplinară săvârșită de ea.

Recursul este fondat.

Într-adevăr, la data de 1 noiembrie 2000, reclamanta T.C. a fost numită funcționar

public (respectiv controlor vamal pentru datoria vamală la Biroul Vamal pentru

control vămuire la frontiera Băneasa) cu care ocazie a depus jurământul și a

dobândit calitatea de funcționar public.

Așadar, raportului juridic de funcție care s-a născut între reclamantă și

Direcția Generală a Vămilor, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999

privind Statutul Funcționarilor Publici, nu  cele ale O.G. nr 16/1998

privind statutul personalului vamal, care este anterior legii organice.

Dispozițiile Legii nr.188/1999, potrivit art. 5 din lege, se aplică tuturor

funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin

legi speciale, în măsura în care aceste statute nu dispun altfel.

Deci, situația juridică a persoanelor care au dobândit calitatea de funcționar

public, cum este și a reclamantei, este reglementată de legea-cadru, respectiv

de Statutul funcționarilor publici.

În cauză, din preambulul deciziei nr.508/2002, rezultă că directorul a emis-o

pe baza raportului de audit nr. 23385 din 30 aprilie 2002, întocmit de

Serviciul de Control de Audit Intern; că a fost avută în vedere și nota

explicativă a reclamantei. Această notă este însă, anterioară raportului de

audit și se referă la constatările organelor de control din Direcția Regională

Vamală Interjudețeană București în legătură cu anumite debite, pentru care s-a

și întocmit un angajament de plată.

Or, potrivit art. 70 pct. 5 din Legea nr.188/1999, sancțiunea disciplinară nu

poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după

audierea funcționarului public.

Dar, pârâta nu a respectat aceste dispoziții legale, imperative, punând temei

pe un raport de audit, în legătură cu care reclamanta nu a fost ascultată,

precum și pe o notă explicativă dată de ea cu mult înainte de realizarea

acțiunii de audit.

Apoi, conducătorul autorității publice a aplicat sancțiunea cea mai gravă a

destituirii din funcție a reclamantei, în absența unei propuneri din partea

comisiei de disciplină, prevăzută de art. 72 din Legea nr.188/1999.

Față de cele menționate, soluția adoptată de prima instanță este nelegală și

netemeinică,  întrucât actul administrativ atacat a fost emis cu

încălcarea dispozițiilor  legale imperative privind cercetarea prealabilă

a faptelor imputate reclamantei și aplicarea sancțiunii disciplinare.

În consecință, recursul a fost admis ca fondat, sentința casată și pe fond

admisă acțiunea, în sensul reintegrării reclamantei în funcția deținută

anterior. Totodată, pârâta a fost obligată la plata drepturilor salariale față

de reclamantă, începând cu data desfacerii contractului de muncă, până la

reintegrarea efectivă.