ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 705/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Ț.C. a solicitat anularea deciziei nr.508 din 22 mai 2002 emisă de Direcția Generală a Vămilor; reintegrarea în funcția deținută anterior, aceea de controlor pentru datoria vamală la Biroul pentru control și vămuire la frontieră Băneasa, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod greșit i s-a desfăcut contractul de muncă, cu invocarea dispozițiilor art. 99 lit. h) din O.G.nr.16/1998, privind Statutul personalului vamal, întrucât la 1 noiembrie 2000 ea a fost numită funcționar public și apoi a depus jurământul, astfel că raportul său juridic de muncă cu pârâta este guvernat de Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

S-a susținut că, măsura s-a dispus cu nerespectarea dispozițiilor legale, respectiv fără cercetarea prealabilă a faptei și audierea sa de către comisia de disciplină constituită la nivelul Direcției Generale a Vămilor; că nici pe fond actul atacat nu îndeplinește condițiile de validitate din moment ce nu sunt menționate în concret faptele ce constituie abaterea disciplinară. Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 45 din 22 ianuarie 2003, a respins acțiunea reclamantei, cu următoarea motivare: La data de 24 aprilie 2002, Direcția Generală a Vămilor a efectuat un control, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – aprilie 2002, cu privire la legalitatea regularității și conformității operațiunilor vamale, identificarea gestiunii defectuoase și a fraudelor financiare.

Cu această ocazie, echipa de control a stabilit că, reclamanta, care, conform fișei postului, avea ca atribuții de serviciu „controlul financiar preventiv”, nu și –a îndeplinit aceste atribuții, de acordare a vizei de control financiar preventiv numai după achitarea de către importator a datoriei vamale aferente mărfii introduse în țară și după verificarea documentelor de plată; prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, reclamanta a produs un prejudiciu bugetului statului de 2.919.944.689 lei, reprezentând drepturi vamale neachitate.

La data de 11 aprilie 2002, reclamanta a dat o notă explicativă, în care a arătat că responsabilul financiar se afla la sediul central al vămii de unde transmitea telefonic datele cerute de controlorii de la punctele de vamă, inclusiv existența ordinelor de plată; că, verificarea existenței ordinelor de plată ale agenților economici care derulau operațiuni prin punctele de vamă nu a fost posibilă, datorită modului de lucru impus de responsabilul financiar; că nu a pus niciodată la îndoială datele furnizate; a mai arătat că, nu avea ca atribuții de serviciu referitoare la valoarea declarației vamale în detaliu, întrucât nu exista un ordin de serviciu în acest sens.

Prin raportul de audit, întocmit la 30 aprilie 2002, s-a concluzionat că, persoanele împuternicite cu efectuarea controlului financiar preventiv din cadrul Biroului Vamal de Control și Vămuire la frontiera Băneasa, printre care și reclamanta Ț.C., nu au respectat prevederile art. 21 lit.b din decizia nr. 946 din 26 septembrie 1997, privind aprobarea Normelor tehnice de completare, utilizare și tipărire a declarației vamale în detaliu; nu au respectat prevederile art. 73 din H.G. nr. 626/1997 privind Regulamentul de aplicare a Codului Vamal. Raportorul de audit a recomandat aplicarea unei sancțiuni, conform art. 99 lit. h) din O.G. nr. 16/1998 aprobată și modificată prin Legea nr. 74/2002, reclamantei, iar directorul general, luând cunoștință de aceste împrejurări, a emis decizia nr. 508 din 22 mai 2002, prin care reclamantei i s-a desfăcut contractul de muncă.

În ce privește apărarea reclamantei, referitoare la cercetarea abaterii de către Comisia de Disciplină constituită la nivelul Direcției Generale a Vămilor, s-a reținut că această comisie a fost desființată, astfel că se aplică prevederile O.G. nr. 16/1998, care derogă de la cele generale din Legea nr.188/1999. S-a reținut, apoi, că, în cauză, a fost efectuată cercetarea prealabilă; că, inițial s-a întocmit un proces verbal de contravenție, în baza căruia reclamanta a semnat un angajament de plată; amenda stabilită nu s-a aplicat însă, deoarece s-a extins controlul și s-a întocmit referatul de audit care a condus la aplicarea sancțiunii. De asemenea, s-a reținut că, prin nota explicativă dată de reclamantă s-a îndeplinit și condiția audierii prevăzute de art. 100 din O.G.

nr. 16/1998. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență: întâi, că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999, nu ale O.G. nr.16/1998, întrucât este funcționar public, nu angajată cu contract individual de muncă; în al doilea rând că, sancțiunea s-a aplicat fără audierea sa; în al treilea rând că, nu există o abatere disciplinară săvârșită de ea. Recursul este fondat. În adevăr, la data de 1 noiembrie 2000, reclamanta Ț.C. a fost numită funcționar public (respectiv controlor vamal pentru datoria vamală la Biroul Vamal pentru control vămuire la frontiera Băneasa) cu care ocazie a depus jurământul și a dobândit calitatea de funcționar public. Așadar, raportului juridic de funcție care s-a născut între reclamantă și Direcția Generală a Vămilor, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, nu cele ale O.G.

nr 16/1998 privind statutul personalului vamal, care este anterior legii organice. Dispozițiile Legii nr.188/1999, potrivit art. 5 din lege, se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel. Deci, situația juridică a persoanelor care au dobândit calitatea de funcționar public, cum este și a reclamantei, este reglementată de legea cadru, respectiv de Statutul funcționarilor publici. În cauză, din preambulul deciziei nr.508/2002, rezultă că directorul a emis-o pe baza raportului de audit nr. 23385 din 30 aprilie 2002, întocmit de Serviciul de Control de Audit Intern; că a fost avută în vedere și nota explicativă a reclamantei ; această notă este însă, anterioară raportului de audit și se referă la constatările organelor de control din Direcția Regională Vamală Interjudețeană București în legătură cu anumite debite, pentru care s-a și întocmit un angajament de plată.

Or, potrivit art. 70 pct. 5 din Legea nr.188/1999, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public. Dar, pârâta nu a respectat aceste dispoziții legale, imperative, punând temei pe un raport de audit în legătură cu care reclamanta nu a fost ascultată, precum și pe o notă explicativă dată de ea cu mult înainte de realizarea acțiunii de audit. Apoi, conducătorul autorității publice a aplicat sancțiunea cea mai gravă a destituirii din funcție a reclamantei, în absența unei propuneri din partea comisiei de disciplină, prevăzută de art. 72 din Legea nr.188/1999. Față de cele menționate, soluția adoptată de prima instanță este nelegală și netemeinică, întrucât actul administrativ atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale imperative privind cercetarea prealabilă a faptelor imputate reclamantei și aplicarea sancțiunii disciplinare.

În consecință, recursul este fondat, urmând să fie admis, casată sentința și pe fond admisă acțiunea, în sensul reintegrării reclamantei în funcția deținută anterior. Totodată, pârâta urmează să fie obligată la plata drepturilor salariale față de reclamantă, începând cu data desfacerii contractului de muncă, până la reitegrarea efectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de Ț.C. împotriva sentinței civile nr. 45 din 22 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și pe fond admite acțiunea. Anulează decizia nr. 508 din 22 mai 2002 a Direcției Generale a Vămilor, dispune reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior. Obligă pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale de la data desfacerii contractului de muncă, până la integrarea efectivă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 19 februarie 2004.