ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 105/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 29 septembrie 2000, la Tribunalul Constanța, sub nr. 99, reclamanta SC V. SRL Constanța a solicitat în contradictoriu cu Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, anularea actelor administrative încheiate la 10 august 2000, cu nr. 248 și obligarea de a-i recunoaște dreptul de a păstra și completa contractele de muncă și a dispune acreditarea conform prevederilor Legii nr. 108/1999. De asemenea, s-a mai solicitat obligarea pârâtului să recunoască legalitatea cuantumului de 0,25% din fondul de salarii și la repararea pagubei produse prin împiedicarea derulării contractelor. În motivarea acțiunii s-a precizat de reclamantă că are printre obiectele de activitate, și pe cel privind „operarea și arhivarea de cărți de muncă”, motiv pentru care a solicitat pârâtului să acrediteze societatea pentru aceste activități.

Prin sentința civilă pronunțată la 29 septembrie 2000, Tribunalul Constanța a declinat cauza la Curtea de Apel Constanța, față de prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., aceasta fiind înregistrată sub nr. 4936/2000. La data de 26 februarie 2001, reclamanta a formulat o altă cerere de chemare în judecată, înregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr. 302, prin care a solicitat obligarea pârâtului să-i acorde acreditarea activități potrivit Legii nr. 108/1999, motivat de faptul că deși i-a înaintat o cerere în acest sens, cu nr. 2631, pârâtul refuză nejustificat rezolvarea acesteia. Cele două cauze au fost anexate la 19 martie 2001, sub nr. 4936/2000.

La termenul din 28 mai 2001, pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța a invovat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care instanța de fond a considerat-o ca fiind întemeiată, întrucât prin Ordinul nr. 747 din 13 decembrie 1999, al Ministerului Muncii și Protecției Sociale, în Anexa 2 se prevede că acreditarea societăților comerciale cu obiect de activitate în domeniul evidenței muncii, revine Inspectoratului Municii. În ce privește celelalte capete de cerere, instanța a reținut că sunt neîntemeiate; din moment ce reclamanta nu a fost acreditată, ea nu putea efectua asemenea operațiuni, astfel că trebuie să predea carnetele de muncă. De asemenea, s-a mai reținut, cu aceeași argumentare, că reclamanta trebuie să vireze către Inspectoratul Teritorial de Muncă, un comision de 0,75% din fondul de salarii și rate de 0,25%.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta, invocând în motivarea acestuia că potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1999 și art. 15 din Anexa 2 la Ordinul inisterului Muncii și Protecției Sociale nr. 747/1999, rezultă că acreditarea se acordă în condițiile legii și că singurul act normativ care stabilește instituțiile care hotăresc condițiile de acreditare și acordă acreditarea, este Regulamentul de funcționare a Inspecției Muncii; H.G. nr. 767/1999, în art. 3, stipulează că Inspecția Muncii și Inspecția Teritorială a Muncii au ca atribuții, stabilirea procedurii de acreditare. De asemenea, s-a mai arătat că în legătură cu comisionul datorat, acesta nu poate fi decât 0,25%, și nu 0,75%.

Recursul este nefondat. Criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate, în raport cu prevederile Legii nr.1 30/1999 și H.G. nr. 767/1999. Rezultă că Inspectoratul Teritorial de Muncă are competența de a aproba angajatorii prevăzuți la art. 8 din Legea nr. 130/1999, să păstreze și să completeze carnetele de muncă, așa cum a fost cazul recurentei, dar Inspecția Muncii ca organ ierarhic superior, organizat conform legii și H.G. nr. 767/1999, are competența să acrediteze societatea, pentru a păstra și completa carnetele de muncă. În aceste condiții, în mod întemeiat instanța de fond a reținut că față de obiectul acțiunii prin care s-a solicitat acreditarea, pârâtul Inspectoratul Teritorial al Muncii nu are calitatea procesuală pasivă.

În legătură cu comisionul datorat, rezultă că potrivit art. 12 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 130/1999, comisionul perceput este de 0,75%. Față de aceste considerente, Curtea urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC V. SRL Constanța, împotriva sentinței civile nr. 139/CA din 11 iunie 2001, a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2003.