ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 70/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Constanța

sub nr. 1212 din 12 iulie 2001, reclamanta S.C.”R.I.”SA Constanța a chemat în

judecată pe pârâtul  Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și pe U.L.,

director general al Direcției Forță de Muncă, solicitând: anularea actului

administrativ nr.771 din 13 iunie 2001 prin care i-a fost respinsă cererea de

acreditare conform prevederilor legii nr.156/2000 privind protecția cetățenilor

români care lucrează în străinătate; recunoașterea dreptului său de a desfășura

activitate de investigare, selecție,  orientare și plasare forță de  muncă în

străinătate; obligarea pârâților în solidar la repararea pagubei ce i.-a fost

cauzată și la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat următoarele:

-cu

adresa nr.228 din 15 mai 2001, reclamanta a solicitat pârâtului  acreditarea

pentru a desfășura activitate în conformitate cu prevederile Legii nr.156/2000

și Normele Metodologice de aplicare a acesteia, activitatea fiind prevăzută în

statutul societății încă din anul 1999;

-prin

adresa nr.771 din 13 iunie 2001, pârâtul- Ministerul Muncii și Solidarității

Sociale, prin U.L. – director general al Direcției Generale Forță de  Muncă, a

respins cererea pe motivul că tariful serviciilor de mediere  practicat de

societate nu corespunde cerințelor, în sensul că este superior celor folosite

de alte societăți care realizează aceeași activitate și că s-au primit

reclamații telefonice și în scris de la persoane care au fost mediate de firmă,

din acestea rezultând  o slabă preocupare în găsirea locurilor de muncă pentru

solicitanți;

-respingerea

cererii de acreditare de către pârât este nejustificată întrucât Legea

nr.156/2000 și normele de aplicare a acesteia nu prevăd tarife minime și maxime

pentru serviciile de mediere iar activitatea firmei se desfășoară într-o piață

liberă unde fiecare își fixează tarifele de mediere în funcție de cheltuielile

proprii. În ceea ce privește reclamațiile telefonice și scrise la adresa firmei,

acestea nu pot fi luate în considerare întrucât Ministerul Muncii și

Solidarității Sociale nu a dispus efectuarea unei anchete pentru a se vedea în

ce măsură sunt întemeiate;

-atât

ca urmare a respingerii cererii de acreditare cât și ca urmare a informării

eronate a candidaților firmei, imaginea acesteia a fot grav afectată, numărul

celor care s-au retras a crescut, ajungând la 40-50 persoane pe săptămână iar

firma a înregistrat pierderi în valoare de 160-180 milioane lei pe săptămână,

la acestea adăugându-se și comisioanele neîncasate care, în medie, sunt de 500

$ pe persoană, în funcție de salariul fiecăruia.

Prin

întâmpinarea depusă, pârâții Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și U.L.

au arătat că:

-făcându-se

o analiză comparativă cu situația altor firme care  realizează aceeași

activitate, s-a constatat că tarifele practicate de reclamantă pentru

serviciile de mediere sunt superioare celor practicate de celelalte firme;

-unele

persoane au reclamant la Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă faptul

că în anul 2000 au achitat cu chitanță, în mai multe etape, sume de bani și

comision, fără  ca firma să-i fi plasat pe un loc de muncă în străinătate;

Prin

adresa nr.5336 din 26 iunie 2001, Agenția Județeană de Ocupare a Forței de

Muncă a comunicat că firma a susținut, în mod eronat, atât în presă cât și în

interviurile cu solicitanții de locuri de muncă, că deține avizul pentru

desfășurarea activității de  plasare a forței de muncă. Prin aceeași adresă,

Agenția a solicitat să nu se acord firmei acreditarea, întrucât există un dosar

de cercetare penală la Poliția Economică a municipiului Constanța, ca urmare a

reclamațiilor formulate de un număr de 18 persoane care au apelat la serviciile

firmei;

-solicitarea

de către reclamantă a unor despăgubiri în sumă de 4,5 miliarde lei este

nefondată, întrucât de la data intrării în vigoare a Legii nr.156/2000, aceasta

a desfășurat o activitate ilegală, nefiind acreditată în condițiile legii.

Prin

încheierea nr.158 din 26 iulie 2001, Curtea de Apel Constanța a admis cererea

de suspendare a  actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă

a cererii de anulare a acestuia.

Recursul

declarat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, împotriva încheierii de

suspendare a fost admis de Curtea Supremă de Justiție – Secția de contencios

administrativ care, prin decizia nr.1327 din 5 aprilie 2002, a casat încheierea

instanței de fond și a respins cererea de suspendare a executării actului

administrativ.

La

termenul de judecată de la 27 septembrie 2001, reclamanta și-a completat

petitul acțiunii, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la emiterea

certificatului de acreditare, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 500.000

lei/zi de întârziere.

Prin

sentința civilă nr.112/CA din 19 septembrie 2002, Curtea de Apel Constanța –

Secția contencios administrativ a respins capătul principal al acțiunii, ca

rămas fără obiect iar în ceea ce privește cererea de despăgubiri, aceasta a

fost respinsă ca inadmisibilă.

Pentru

a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

-ca

urmare a modificării art.9 din Legea nr.156/2000 prin Ordonanța de Guvern nr.43

din 25 iulie 2002, desfășurarea  activității de către agenții de ocupare a

forței de muncă nu mai este condiționată de obținerea certificatului de

acreditare emis de Ministerul Muncii și Protecției Sociale,astfel că sub

aspectul primului capăt de cerere, acțiunea a rămas fără obiect;

-în

contencios administrativ, reclamantul poate solicita, alăturat acțiunii în

anularea actului administrativ și despăgubiri materiale sau morale sau își poate

rezerva acest drept pe calea dreptului comun;

-față

de faptul că despăgubirile pot fi acordate numai în situația în care acțiunea a

fost admisă în tot sau în parte și cum primul capăt de cerere al reclamantului

a fost respins ca rămas fără obiect, cererea de despăgubiri urmează să fie

respinsă ca inadmisibilă;

-întrucât

instanța nu s-a pronunțat asupra legalității actului contestat, reclamantul nu

mai poate obține despăgubiri materiale sau morale pe calea prevăzută de art.11

din Legea nr.29/1990.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta,criticând-o ca nelegală.

Prin

motivele de recurs, recurenta a arătat, în esență, următoarele:

-instanța

trebuia să analizeze refuzul autorității administrative de recunoaștere a

dreptului invocat de reclamantă, prin raportare la reglementarea legală în

vigoare la momentul la care a cerut recunoașterea dreptului, aceasta fiind

Legea nr.156/2000 iar împrejurarea că, ulterior investirii instanței, a

intervenit o reglementare legală în acord cu realitatea activității desfășurată

de reclamantă, nu poate duce la concluzia că acțiunea a rămas fără obiect;

-deși

reclamanta, prin petitul cererii, a solicitat mai întâi anularea actului

administrativ prin care  pârâtul i-a comunicat refuzul de a-i recunoaște

dreptul la desfășurarea unei activități în condițiile Legii nr.156/2000,

instanța nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere de a cărui dezlegare

depinde soluționarea cererii de despăgubiri;

-instanța

a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubiri fără a pune în discuția

părților excepția inadmisibilității acestei cereri;

-instanța

putea să aprecieze ca rămasă fără obiect doar solicitarea reclamantei cu

privire  la obligarea pârâtului la emiterea certificatului de acreditare iar nu

și cererea de anulare a actului administrativ prin care pârâta i-a refuzat

acreditarea pe care legea o impunea la acel moment.

Examinând

sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările

dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale

art.304

1

C. proc. civ., această instanță constată că recursul este

fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prin

acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă în temeiul art.1,

alin (1) din Legea nr.29/1990, instanța de fond a fost chemată să se pronunțe

asupra legalității refuzului autorității administrative pârâte de a-i

recunoaște reclamantei dreptul la desfășurarea unei activități de mediere a

angajării cetățenilor români în străinătate, în condițiile Legii nr.156/2000

privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate.

Potrivit

art.8 din legea sus-menționată, agenții de ocupare a forței de muncă pot presta

servicii de mediere a angajării cetățenilor români în străinătate numai după

acreditarea lor de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.

La data

la care instanța de fond a fost investită cu soluționarea acțiunii,

reglementarea art.8 din Legea nr.156/2000 era în vigoare, astfel că instanța

avea obligația să se pronunțe asupra legalității refuzului autorității pârâte

de a-i acorda reclamantei acreditarea prevăzută de lege.

Faptul

că ulterior introducerii acțiunii, prin art.1 pct.11 din Ordonanța de Guvern

nr.43 din 25 iulie 2002 pentru modificarea Legii nr.156/2000, art.8 al acestei

legi a fost abrogat, nu este de natură să ducă la respingerea capătului de

cerere principal, ca rămas fără obiect.

În

cauza de față, abrogarea reglementării art.8 din Legea nr.156/2000 are

consecințe doar asupra capătului  de cerere privind obligarea autorității

pârâte la emiterea certificatului de acreditare a reclamantei, ca agent de

ocupare a forței de muncă, acest capăt de cerere rămânând, pe parcursul

soluționării cauzei, fără obiect.

Cât

privește cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, instanța de fond a

procedat la respingerea acesteia ca inadmisibilă, fără a pune în discuția

părților excepția inadmisibilității cererii.

De

menționat că soluționarea cererii de despăgubiri cade sub incidența

reglementării art.11 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ,

potrivit căreia, în cazul admiterii cererii principale, instanța va hotărî și

asupra daunelor materiale și morale cerute.

Prin

urmare, numai după dezlegarea fondului  litigios al cauzei, instanța va putea

soluționa cererea de despăgubiri.

Cum în

cauză fondul litigios nu a fost soluționat, recursul va fi admis, sentința

atacată va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe

în conformitate cu prevederile art.313 C. proc. civl

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de S.C.”R.I.” SA Constanța împotriva sentinței civile nr.112

din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios

administrativ.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2004