Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 15.01.2004
casat

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 70/2004

HOTĂRÂRE
15.01.2004
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 70/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr. 1212 din 12 iulie 2001, reclamanta S.C.”R.I.”SA Constanța a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și pe U.L., director general al Direcției Forță de Muncă, solicitând: anularea actului administrativ nr.771 din 13 iunie 2001 prin care i-a fost respinsă cererea de acreditare conform prevederilor legii nr.156/2000 privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate; recunoașterea dreptului său de a desfășura activitate de investigare, selecție, orientare și plasare forță de muncă în străinătate; obligarea pârâților în solidar la repararea pagubei ce i.-a fost cauzată și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat următoarele: -cu adresa nr.228 din 15 mai 2001, reclamanta a solicitat pârâtului acreditarea pentru a desfășura activitate în conformitate cu prevederile Legii nr.156/2000 și Normele Metodologice de aplicare a acesteia, activitatea fiind prevăzută în statutul societății încă din anul 1999; -prin adresa nr.771 din 13 iunie 2001, pârâtul- Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, prin U.L.

– director general al Direcției Generale Forță de Muncă, a respins cererea pe motivul că tariful serviciilor de mediere practicat de societate nu corespunde cerințelor, în sensul că este superior celor folosite de alte societăți care realizează aceeași activitate și că s-au primit reclamații telefonice și în scris de la persoane care au fost mediate de firmă, din acestea rezultând o slabă preocupare în găsirea locurilor de muncă pentru solicitanți; -respingerea cererii de acreditare de către pârât este nejustificată întrucât Legea nr.156/2000 și normele de aplicare a acesteia nu prevăd tarife minime și maxime pentru serviciile de mediere iar activitatea firmei se desfășoară într-o piață liberă unde fiecare își fixează tarifele de mediere în funcție de cheltuielile proprii.

În ceea ce privește reclamațiile telefonice și scrise la adresa firmei, acestea nu pot fi luate în considerare întrucât Ministerul Muncii și Solidarității Sociale nu a dispus efectuarea unei anchete pentru a se vedea în ce măsură sunt întemeiate; -atât ca urmare a respingerii cererii de acreditare cât și ca urmare a informării eronate a candidaților firmei, imaginea acesteia a fot grav afectată, numărul celor care s-au retras a crescut, ajungând la 40-50 persoane pe săptămână iar firma a înregistrat pierderi în valoare de 160-180 milioane lei pe săptămână, la acestea adăugându-se și comisioanele neîncasate care, în medie, sunt de 500 $ pe persoană, în funcție de salariul fiecăruia. Prin întâmpinarea depusă, pârâții Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și U.L.

au arătat că: -făcându-se o analiză comparativă cu situația altor firme care realizează aceeași activitate, s-a constatat că tarifele practicate de reclamantă pentru serviciile de mediere sunt superioare celor practicate de celelalte firme; -unele persoane au reclamant la Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă faptul că în anul 2000 au achitat cu chitanță, în mai multe etape, sume de bani și comision, fără ca firma să-i fi plasat pe un loc de muncă în străinătate; Prin adresa nr.5336 din 26 iunie 2001, Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă a comunicat că firma a susținut, în mod eronat, atât în presă cât și în interviurile cu solicitanții de locuri de muncă, că deține avizul pentru desfășurarea activității de plasare a forței de muncă.

Prin aceeași adresă, Agenția a solicitat să nu se acord firmei acreditarea, întrucât există un dosar de cercetare penală la Poliția Economică a municipiului Constanța, ca urmare a reclamațiilor formulate de un număr de 18 persoane care au apelat la serviciile firmei; -solicitarea de către reclamantă a unor despăgubiri în sumă de 4,5 miliarde lei este nefondată, întrucât de la data intrării în vigoare a Legii nr.156/2000, aceasta a desfășurat o activitate ilegală, nefiind acreditată în condițiile legii. Prin încheierea nr.158 din 26 iulie 2001, Curtea de Apel Constanța a admis cererea de suspendare a actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a acestuia.

Recursul declarat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, împotriva încheierii de suspendare a fost admis de Curtea Supremă de Justiție – Secția de contencios administrativ care, prin decizia nr.1327 din 5 aprilie 2002, a casat încheierea instanței de fond și a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ. La termenul de judecată de la 27 septembrie 2001, reclamanta și-a completat petitul acțiunii, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la emiterea certificatului de acreditare, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 500.000 lei/zi de întârziere. Prin sentința civilă nr.112/CA din 19 septembrie 2002, Curtea de Apel Constanța – Secția contencios administrativ a respins capătul principal al acțiunii, ca rămas fără obiect iar în ceea ce privește cererea de despăgubiri, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: -ca urmare a modificării art.9 din Legea nr.156/2000 prin Ordonanța de Guvern nr.43 din 25 iulie 2002, desfășurarea activității de către agenții de ocupare a forței de muncă nu mai este condiționată de obținerea certificatului de acreditare emis de Ministerul Muncii și Protecției Sociale,astfel că sub aspectul primului capăt de cerere, acțiunea a rămas fără obiect; -în contencios administrativ, reclamantul poate solicita, alăturat acțiunii în anularea actului administrativ și despăgubiri materiale sau morale sau își poate rezerva acest drept pe calea dreptului comun; -față de faptul că despăgubirile pot fi acordate numai în situația în care acțiunea a fost admisă în tot sau în parte și cum primul capăt de cerere al reclamantului a fost respins ca rămas fără obiect, cererea de despăgubiri urmează să fie respinsă ca inadmisibilă; -întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra legalității actului contestat, reclamantul nu mai poate obține despăgubiri materiale sau morale pe calea prevăzută de art.11 din Legea nr.29/1990.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta,criticând-o ca nelegală.

Prin motivele de recurs, recurenta a arătat, în esență, următoarele: -instanța trebuia să analizeze refuzul autorității administrative de recunoaștere a dreptului invocat de reclamantă, prin raportare la reglementarea legală în vigoare la momentul la care a cerut recunoașterea dreptului, aceasta fiind Legea nr.156/2000 iar împrejurarea că, ulterior investirii instanței, a intervenit o reglementare legală în acord cu realitatea activității desfășurată de reclamantă, nu poate duce la concluzia că acțiunea a rămas fără obiect; -deși reclamanta, prin petitul cererii, a solicitat mai întâi anularea actului administrativ prin care pârâtul i-a comunicat refuzul de a-i recunoaște dreptul la desfășurarea unei activități în condițiile Legii nr.156/2000, instanța nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere de a cărui dezlegare depinde soluționarea cererii de despăgubiri; -instanța a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubiri fără a pune în discuția părților excepția inadmisibilității acestei cereri; -instanța putea să aprecieze ca rămasă fără obiect doar solicitarea reclamantei cu privire la obligarea pârâtului la emiterea certificatului de acreditare iar nu și cererea de anulare a actului administrativ prin care pârâta i-a refuzat acreditarea pe care legea o impunea la acel moment.

Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art.304 1 C. proc. civ., această instanță constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează. Prin acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă în temeiul art.1, alin (1) din Legea nr.29/1990, instanța de fond a fost chemată să se pronunțe asupra legalității refuzului autorității administrative pârâte de a-i recunoaște reclamantei dreptul la desfășurarea unei activități de mediere a angajării cetățenilor români în străinătate, în condițiile Legii nr.156/2000 privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate.

Potrivit art.8 din legea sus-menționată, agenții de ocupare a forței de muncă pot presta servicii de mediere a angajării cetățenilor români în străinătate numai după acreditarea lor de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale. La data la care instanța de fond a fost investită cu soluționarea acțiunii, reglementarea art.8 din Legea nr.156/2000 era în vigoare, astfel că instanța avea obligația să se pronunțe asupra legalității refuzului autorității pârâte de a-i acorda reclamantei acreditarea prevăzută de lege. Faptul că ulterior introducerii acțiunii, prin art.1 pct.11 din Ordonanța de Guvern nr.43 din 25 iulie 2002 pentru modificarea Legii nr.156/2000, art.8 al acestei legi a fost abrogat, nu este de natură să ducă la respingerea capătului de cerere principal, ca rămas fără obiect.

În cauza de față, abrogarea reglementării art.8 din Legea nr.156/2000 are consecințe doar asupra capătului de cerere privind obligarea autorității pârâte la emiterea certificatului de acreditare a reclamantei, ca agent de ocupare a forței de muncă, acest capăt de cerere rămânând, pe parcursul soluționării cauzei, fără obiect. Cât privește cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, instanța de fond a procedat la respingerea acesteia ca inadmisibilă, fără a pune în discuția părților excepția inadmisibilității cererii. De menționat că soluționarea cererii de despăgubiri cade sub incidența reglementării art.11 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, potrivit căreia, în cazul admiterii cererii principale, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.

Prin urmare, numai după dezlegarea fondului litigios al cauzei, instanța va putea soluționa cererea de despăgubiri. Cum în cauză fondul litigios nu a fost soluționat, recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe în conformitate cu prevederile art.313 C. proc. civl

DECIDE: Admite recursul declarat de S.C.”R.I.” SA Constanța împotriva sentinței civile nr.112 din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2004

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2005-06-02
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3493/2005
Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2004, la secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerul
ÎCCJ 2003-01-17
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 105/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 29 septembrie 2000, la Tribunalul Constanța, sub nr. 99, reclamanta SC V. SRL Constanța a solicitat în contradictoriu cu Insp
ÎCCJ 2003-02-05
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 481/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 septembrie 2001, la Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, reclamanta SC V. SRL a chemat în judeca
ÎCCJ 2003-11-18
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3938/2003
Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 iulie 2002, SC R.I. SRL Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca prin hotă
ÎCCJ 2024-09-25
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4054/2024
cetățeanul străin își desfășoară activitatea într-o altă locație decât sediul social, locație în care pârâta a susținut că a efectuat verificări. Totodată, recurenta a criticat constatarea instanței de fond potrivit căreia nu ar fi contesta
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă