ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 481/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

septembrie 2001, la Curtea de Apel Constanța, secția de contencios

administrativ, reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată Inspecția Muncii din

cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, solicitând obligarea

acesteia să-i acorde acreditare, în vederea păstrării și completării carnetelor

de muncă, precum și recunoașterea legalității funcționării reclamantei, până la

eliberarea normelor metodologice de acreditare a societăților specializate în

domeniul evidenței muncii.

În motivarea acțiunii, reclamanta

arată că în temeiul sentinței civile nr. 1859/C din 8 mai 1996,a a Judecătoriei

Constanța, care a avut la bază avizul de funcționare eliberat de Ministerul

Muncii și Protecției Sociale – Direcția Generală de Muncă și Contencios,

prestează activitatea de operare și arhivare a cărții de muncă.

Mai arată că a formulat cerere la

Inspectoratul Teritorial de Muncă al județului Constanța, în vederea

acreditării sale, dar acesta a refuzat rezolvarea favorabilă a cererii, cu

motivarea că numai Inspecția Muncii este abilitată să elaboreze metodologia

acreditării.

Menționează că ulterior s-a adresat

și Inspecției Muncii, pentru acreditare, dar i s-a răspuns că nu au fost încă

elaborate Normele metodologice de aplicare a pct. 15 din Anexa 2 la Ordinul nr.

747/1999, al ministrului muncii și protecției sociale, însă art. 3 din H.G. nr.

767/1999, prevede că Inspecția Muncii și Inspectoratele teritoriale de muncă

preiau atribuțiile Camerelor de muncă.

Reclamanta și-a completat acțiunea,

solicitând și obligarea pârâtei la repararea pagubelor provocate prin refuzul

de a-i acorda acreditarea.

Acțiunea a fost respinsă ca

nefondată, prin sentința civilă nr. 221 din 1 noiembrie 2001, instanța reținând

că în prezent nu există un act normativ care să prevadă condițiile ce urmează

să fie îndeplinite de către solicitanți, în vederea acreditării și nu poate fi

obligată pârâta la acordarea acreditării, fără existența bazei normative la

care fac referire Legea nr. 130/1999 și H.G. nr. 767/1999.

Reține și că prin H.G. nr. 767/1999,

s-a prevăzut ca procedura de acreditare să se stabilească printr-un act

normativ subsecvent, act ce nu a fost adoptat, astfel că în lipsa procedurii de

acreditare nu se poate stabili cu anticipație, dacă o anumită societate va îndeplini

condițiile care nu sunt încă instituite.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva sentinței, susținând că motivarea hotărârii este contradictorie, prin

aceea că instanța își neagă competența în soluționarea pricinii, pentru că n-ar

exista un act normativ de consacrare a procedurii acreditării, dar respinge

acțiunea, ca nefondată.

Menționează că prin art. 3 pct. B

lit. m) din H.G. nr. 767/1999, Inspecția Muncii și Inspectoratele teritoriale

stabilesc procedura de acreditare a societățiilor comerciale cu obiect de

activitate în domeniul evidenței muncii și în temeiul art. 3 alin. (2) din

hotărâre, atribuțiile acestora pot fi detaliate prin regulamentul propriu de

organizare și funcționare, aprobat prin ordin al ministrului muncii, astfel că

ele puteau institui prin regulamentele respective, și procedura de acreditare,

ținându-se cont că au fost înființate în anul 1999.

Recursul este nefondat.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 130/1990, la solicitarea unor angajați care au posibilitatea de a păstra și

completa carnetele de muncă, actualele Inspectorate teritoriale de muncă pot

aproba ca aceste oprațiuni să fie efectuate de către aceștia sau de către

societăți comerciale specializate, acreditate în condițiile legii.

Prin art. 3 alin. (1) pct. B lit. m)

din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, aprobată

prin H.G. nr. 767/1999, s-a prevăzut că Inspecția Muncii stabilește procedura

de acreditare a societăților comerciale cu obiect de activitate în domeniul

evidenței muncii.

Dar, în alin. (2) din același

articol se arată că atribuțiile prevăzute la alin. (1) (printre care și cea

menționată mai sus), pot fi detaliate prin Regulamentul de organizare propriu,

aprobat prin ordin al ministrului muncii și protecției sociale, la propunerea

inspectorului general de stat.

Cum până în prezent nu s-a stabilit

încă procedura de acreditare a societăților comerciale care au ca obiect de

activitate, evidența muncii (cum este și cazul recurentei), nu se putea acorda

acreditarea, tocmai în considerarea faptului că nu se cunosc încă ce condiții

trebuie îndeplinite de către solicitanți, în vederea acreditării.

Ca atare, se constată că în prezent

neexistând o procedură de acreditare a unor astfel de societăți comerciale,

instanța de fond nu putea obliga pârâta să acorde recurentei, acreditarea

pentru a putea desfășura legal activitatea în domeniul evidenței muncii.

Astfel fiind, reținând că hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică, se va respinge recursul, ca

nefondat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 29/1990 și art. 299 și urm. C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC V.

SRL Constanța, împotriva sentinței civile nr. 221/CA din 1 noiembrie 2001, a

Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 februarie 2003.