ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2757/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

29 noiembrie 2001, reclamanta SC P.C. SRL București a chemat în judecată

Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice

București, solicitând anularea deciziei nr. 1266 din 22 august 2001, a procesului-verbal

nr. 51601 din 31 martie 1997 și a notelor de constatare nr. 53179 din 30 mai

1997 și nr. 55979 din 5 noiembrie 1997, precum și exonerarea societății de

plata sumei de 1.056.548.596 lei, reprezentând impozit pe profit și majorări de

întârziere și obligarea pârâților la restituirea sumei de 2.000.000 lei

executată silit, actualizată și la plata de daune interese.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că organul de control, fără a ține cont de faptul că activitatea

principală a societății o constituie tipărirea, editarea și legarea de carte, a

constatat că scutirea de la plata impozitului pe profit se întinde pe o

perioadă de numai 2 ani, în raport de care a stabilit obligații fiscale de

551.865.096 lei, impozit pe profit și 504.683.500 lei, majorări de întârziere.

Astfel, reclamanta a arătat că

pârâții au clasificat în mod greșit caracterul activității ca fiind prestări

servicii, deși activitatea de editură, legătorie și tipărire desfășurată, ce a

reprezentat 67,30% în primii doi ani, iar ulterior 89,60%, constituie o

activitate de producție.

Prin sentința civilă nr. 715 din 27

iunie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea, a anulat actele administrative contestate, a exonerat

societatea de plata sumei de 1.056.548.596 lei și a dispus obligarea pârâților

la plata sumelor de 2.000.000 lei, executată silit la 26 mai 1998 și 12 august

1998, actualizată la data plății, 647.378.293 lei daune, materiale și

41.350.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că în perioada 15 septembrie 1993 – 30 noiembrie 1999,

reclamanta a desfășurat, în principal, o activitate de editare și tipărire,

deci o activitate industrială și nu comercială, care se încadrează în dispozițiile

art. 14 lit. a) din Legea nr. 35/1991, republicată, societatea beneficiind de 5

ani scutire la plata impozitului pe profit.

În aceste împrejurări, societatea nu

datorează sumele stabilite de organele financiare, respectiv 551.865.096 lei,

impozit pe profit și 504.683.500 lei, majorări de întârziere.

Instanța a mai reținut că societatea

este îndreptățită să fie despăgubită cu suma de 2.000.000 lei, executată silit

asupra conturilor bancare la datele de 26 mai 1998 și 12 august 1998,

actualizată la data plății efective.

De asemenea, s-a mai constatat că

reclamanta a suferit un prejudiciu în perioada 26 mai 1998 – 10 decembrie 1998,

de blocare a conturilor bancare, în valoare totală de 647.378.293 lei,

reprezentând cheltuieli suplimentare cu comisioanele poștale aferente plății

salariilor prin mandat poștal, pierderea brută suferită prin diminuarea

profitului și pierderea prin întârzierea plății furnizorului T.R.

Împotriva sentinței au declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Ministerul Finanțelor

Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs sunt comune și

privesc greșita reținere a activității de editură desfășurată de reclamantă, ca

fiind de producție și nu de prestări servicii, care se încadrează în termenul

de 2 ani scutire de la plata impozitului pe profit, prevăzut de art. 14 lit. c)

din Legea nr. 35/1991, republicată.

Astfel, cu ocazia controlului s-a

constatat că societatea a desfășurat activitate de comerț, editare și legătorie

de carte, în primul an realizând venituri din comerț în procent de 100%, iar în

al doilea an, venituri din editare și legătorie de carte în proporție de

89,60%. În primii doi ani de activitate, reclamanta nu a realizat venituri din

activitatea de tipărire, achiziționând mașina de tipărit ofset la 11 septembrie

1995.

Recurenții au mai arătat că organul

de control a reținut, în mod întemeiat, că activitatea de editare și legătorie

desfășurată în procent de 67,30% în primii doi ani de activitate, se încadrează

la prestări servicii, în acest sens analizându-se operațiunile tehnologice

asupra mijloacelor de producție și stabilindu-se că nu se poate vorbi de

desfășurarea pe un flux tehnologic a unui proces fizic, chimic sau mecanic sau

de tipizare a anumitor operațiuni, respectiv de realizare a unei producții

complexe de tip industrial.

Recurenții au criticat soluția și sub aspectul

daunelor la plata cărora au fost obligați pârâții, întrucât organele fiscale

aveau obligația, conform prevederilor O.G. nr. 11/1996, să execute silit sumele

de plată stabilite în sarcina reclamantei, la momentul blocării contului bancar

al societății, procesul-verbal de control devenind titlu executor.

Examinând cauza în raport de

motivele invocate și având în vedere și prevederile art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea va constata că recursurile formulate sunt nefondate, urmând

a fi respinse ca atare.

Instanța de fond a reținut, în mod

corect, că actele administrative atacate sunt nelegale, activitatea de editare

carte desfășurată de reclamantă nefiind prestare de servicii, ci activitate

industrială, care se încadrează în dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr.

35/1991, republicată, societatea beneficiind de o perioadă de 5 ani, scutire de

la plata impozitului pe profit.

Din probele administrate în cauză,

inclusiv expertiza contabilă și procesul-verbal de control, a rezultat că în

intervalul verificat, societatea a desfășurat activitate în domenii care se

încadrează în diferite perioade de scutire la plata impozitului pe profit,

ponderea valorică cea mai mare, peste 50%, având-o activitatea de editare,

tipărire și legătorie de carte.

Această activitate desfășurată, în

principal, de reclamantă a fost corect calificată ca o activitate de producție,

instanța având în vedere și prevederile pct. 3 din anexa H.G. nr .656/1997 prin

care a fost aprobată clasificarea activităților din economia națională

(C.A.E.N.), potrivit cărora activitățile de editură, tipărire și legătorie au

fost încadrate în domeniul industriei.

Așadar, reclamanta era îndreptățită

ca pentru întreaga perioadă controlată, 15 septembrie 1993 - 30 noiembrie 1996,

să solicite scutirea de la plata impozitului pe profit, în baza art. 14 lit. a)

din Legea nr. 35/1991, republicată, soluția de exonerare a societății de la

achitarea obligațiilor fiscale stabilite prin procesul-verbal și notele de

constatare atacate, fiind legală și temeinică.

Sunt, de asemenea, nefondate și

criticile privind obligarea pârâților la plata daunelor materiale calculate pentru

blocarea contului bancar al societății, în intervalul 26 mai 1998 – 10

decembrie 1998 și cele produse prin executarea silită a sumei de 2 milioane

lei.

Răspunderea organelor financiare a

fost corect reținută de instanța de fond, cât timp rezultă tendința

tergiversării rezolvării contestației formulate de reclamantă. Astfel, actele

de control datează din anul 1997, iar plângerea a fost adresată Ministerului

Finanțelor Publice în anul 1998, nefiind soluționată decât în 2001, în urma

sentinței civile nr. 1365 din 15 noiembrie 1999 a Curții de Apel București,

irevocabilă prin decizia nr. 2481 din 20 septembrie 2000 a Curții Supreme de

Justiție, prin care s-a dispus obligarea ministerului să se pronunțe asupra

contestației.

Referitor la prejudiciul suferit de

reclamantă, valoarea acestuia a fost corect stabilită, în raport de concluziile

raportului de expertiză contabilă, însușite în mod justificat de instanța de

fond.

În raport de cele expuse mai sus,

constatând că motivele invocate de recurenți sunt neîntemeiate, Curtea va

respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

Potrivit art. 274 C. proc. civ.,

Curtea va dispune obligarea recurenților-pârâți Ministerul Finanțelor Publice

și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 42.886.410 lei, reprezentând onorariu de

avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, precum și de către

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 715 din 27 iunie

2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondate.

Obligă recurenții Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București să plătească intimatei SC P.C. SRL, cheltuieli de judecată, în sumă

de 42.886.410 lei.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 septembrie 2003.