ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5388/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

aprilie 2001, reclamanta SC C. SA a solicitat anularea deciziei nr. 275 din 28

februarie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor și a procesului-verbal de control nr. 575333 din

31 mai 2000, încheiat de Administrația Financiară a sectorului 4 București și

exonerarea sa de plata sumei de 875.828.849 lei, reprezentând impozit pe profit

și majorări de întârziere aferente.

În motivarea acțiunii arată că eronat

a fost considerată ca societate prestatoare de servicii, pentru care perioada

de scutire de la plata impozitului pe profit este de un an de la data

înființării, iar nu ca societate cu activitate de producție industrială, pentru

care această perioadă este de 5 ani.

Mai arată că obiectul său de

activitate este producție în domeniul industriei chimice și că în perioada

supusă controlului a desfășurat activitatea de producție și comercializare,

folosind utilaje specializate, cu un flux tehnologic propriu, complex, cu

personal calificat și cu produse omologate.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 868 din 19 iunie 2001, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia și procesul-verbal contestate și a exonerat pe

reclamantă de plata sumei de 875.828.849 lei.

Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 3330 din 6

noiembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, prin care s-a casat hotărârea recurată și s-a trimis cauza, spre

rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea suplimentării probelor, cu acte și

expertiză tehnică.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr.

292 din 5 martie 2003, prin care a admis acțiunea, a anulat actele contestate

și a exonerat pe reclamantă, de plata sumei de 875.828.849 lei.

Și împotriva acestei sentințe s-a

declarat recurs de către Ministerul Finanțelor Publice și de Administrația

Finanțelor Publice a sectorului 4 București.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 196 din 22 ianuarie 2004, a admis recursul Ministerului Finanțelor Publice, a casat sentința și a dispus trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, respingând recursul declarat de

Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 București, ca tardiv.

Instanța de recurs reține că prima

instanță nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii stabilite prin decizia nr.

3330/2002, și anume, nu a administrat suplimentar probele cu acte și expertiză

tehnică.

Rejudecând din nou cauza, după

completarea probatoriului cu acte și expertiză tehnică, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 3112 din 30 noiembrie 2004, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia nr. 275/2001 și procesul-verbal nr. 575333/2000, a exonerat pe

reclamantă de plata sumei de 875.828.849 lei și a obligat pârâții la plata sumei

de 20.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța reține că în perioada

supusă controlului, reclamata a desfășurat o activitate de producție, și nu de

prestări servicii.

Împotriva ultimei sentințe au

declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4

București.

Primul pârât susține că hotărârea

este nelegală și netemeinică, pentru că instanța nu a avut în vedere că

reclamanta a obținut primele venituri din producția de lacuri și vopsele, în

anul 1996, nu din anul 1994, când a fost înființată și din acest motiv nu i se

pot aplica dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, privind impozitul

pe profit.

Menționează și că instanța își

întemeiază hotărârea, în cea mai mare parte, pe raportul de expertiză, fără să

aibă în vedere și celelalte înscrisuri depuse la dosar, din care rezultă că

reclamanta își desfășura activitatea în cadrul aceluiași spațiu comercial cu SC

P.C. SRL, care are același obiect de activitate și folosește aceleași utilaje,

iar produsele finite purtau numai eticheta SC P.C. SRL.

Administrația Finanțelor Publice a

sectorului 4 consideră că instanța nu a ținut cont că activitatea desfășurată

de reclamantă nu este una specifică celei de producție, ci de prestări

servicii, deoarece la data controlului nu a dovedit că deținea vreun spațiu

pentru desfășurarea activității, ci spațiul pe care-l folosea, era închiriat de

SC P.C. SRL, ambele societăți aveau același obiect de activitate, aceiași

asociați, materialele le țineau în comun, produsele purtau doar etichete SC

P.C. SRL, laboratorul reclamantei era dotat numai cu un cântar și o balanță,

iar singurul utilaj folosit de aceasta, era moara cu perle achiziționată în

anul 1996, restul utilajelor fiind achiziționate în anul 1999.

Analizând motivele de recurs

invocate de cei doi recurenți, ținând cont de ansamblul materialului probator

administrat în cauză și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține

următoarele:

Intimata a contestat măsura dispusă

prin procesul-verbal de control nr. 575333 din 31 mai 2000, întocmit de

Administrația Financiară a sectorului 4 București, prin care a fost obligată să

vireze la bugetul statului, suma totală de 875.828.849 lei, din care 302.649.029

lei reprezentând impozit pe profit și 573.179.820 lei reprezentând majorări de

întârziere aferente, măsură ce a fost menținută prin decizia nr. 275 din 28

februarie 2001, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor.

Perioada supusă controlului a fost

cuprinsă între 17 noiembrie 1994 și 31 octombrie 1999, iar suma s-a stabilit în

sarcina intimatei, ca urmare a faptului că s-a reținut că nu poate fi

considerată ca unitate din industrie și din acest motiv nu putea beneficia de

facilitatea prevăzută de art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, privind

impozitul pe profit.

Art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991

a prevăzut că „Unitățile plătitoare de impozit pe profit înființate începând cu

data aplicării prezentei legi, precum și cele înființate anterior, dar care

realizează profit impozabil după data aplicării prezentei legi, sunt scutite de

impozitul pe profit, astfel: a) unitățile din industrie, agricultură și

construcții, pentru o perioadă de 5 ani de la data înființării”.

Intimata SC C. SA a fost înființată

la 17 noiembrie 1994 și în funcție de activitatea preponderentă pe care a

desfășurat-o ulterior, beneficia de scutire de la plata impozitului pe profit

între 6 luni și 5 ani de la data înființării.

Recurenții susțin că intimata nu

poate fi încadrată în dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, pentru

că n-a desfășurat o activitate de producție, pe când instanța de fond reține

contrariul.

Punctul de vedere al primei instanțe

este cel corect.

Chiar dacă intimata și-a început

efectiv activitatea în anul 1996, perioada supusă controlului și pentru care

s-a stabilit obligația de plată, se încadrează în cei 5 ani de la înființare,

pentru care art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, prevede scutirea de la plata

impozitului pe profit pentru unități din industrie, nefiind relevant în cazul

acesteia, momentul începerii activității.

Din raportul de expertiză și

completarea la acesta, ca și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă

indiscutabil că intimata a desfășurat preponderent în perioada în discuție,

activitate industrială, și anume, producția de lacuri și vopsele.

Este normal ca inițial, intimata să

fi avut o activitate mai restrânsă, cu personal și utilaje mai puține, pentru

ca ulterior aceasta să fie tot mai mare, situație în care a crescut constant

numărul personalului și al utilajelor necesare desfășurării activității.

Cert este că la sfârșitul perioadei

supusă controlului, avea un număr de 14 salariați cu contract de muncă, cei mai

mulți calificați în domeniul industriei chimice.

De asemenea, dacă inițial în

patrimoniu deținea ca utilaj principal specific, numai moara cu perle, ulterior

a achiziționat și alte utilaje, printre care rezervor 20 T, reactor, basculă

semiautomată și grindometru.

Intimata a fabricat produsele finite

în baza unui proces tehnologic organizat pe operații și faze succesive,

printr-un ansamblu de operațiuni obținând în final grunduri, vopsele, emailuri

și lacuri, conform receptelor și standardelor tehnice de firmă, protejate și

înregistrate la O.S.I.M.

Materiile prime folosite pentru

producerea lacurilor și vopselelor erau cumpărate în baza facturilor emise

pentru intimată, înregistrate și în bilanțurile contabile anuale, ca și

produsele finite rezultate în urma procesului de fabricație.

SC C. SA face parte din grupul de

firme P.G. și din acest motiv folosea în comun cu SC P.C. SRL, parte din

spațiul necesar desfășurării activității sale, dar atât materia primă, cât și

utilajele și produsele finite le ținea în evidențe separate.

De altfel, în ce privește spațiul pe

care îl folosea, el era delimitat de al SC P.C. SRL, în baza unor contracte de

subînchiriere încheiate cu aceasta.

Este irelevant și faptul că atât

intimata, cât și SC P.C. SRL aveau aceeași asociați și în mare același obiect

de activitate prevăzut în actele constitutive, din moment ce fiecare dintre

cele două societăți avea personal, utilaje și evidență contabilă separate,

chiar dacă pentru unele faze ale procesului tehnologic delimitarea dintre

acestea nu era foarte clară, în special în ce privește laboratorul și depozitul

de produse finite.

Din răspunsul expertului la

obiecțiunile formulate la raportul de expertiză rezultă că, chiar dacă SC P.C.”

SRL avea prevăzută clauza de a nu putea subînchiria spațiul închiriat de la S.N.P. P. SA, proprietarul și-a dat acordul în acest sens.

Faptul că la data controlului,

produsele finite aflate în depozit purtau numai eticheta SC P.C. SRL, nu poate

duce la concluzia că intimata nu realiza produse proprii, la momentul respectiv

fiind posibil ca produsele sale să nu fi ajuns la acel depozit din spațiul de

producție, ori să fi fost deja vândute.

Pentru considerentele arătate mai

sus, urmează ca, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ., să se respingă ambele recursuri, ca nefondate, reținându-se că hotărârea recurată este legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Finanțelor Publice a

sectorului 4 București, împotriva sentinței civile nr. 3112 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 noiembrie 2005.