ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5388/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 aprilie 2001, reclamanta SC C. SA a solicitat anularea deciziei nr. 275 din 28 februarie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a procesului-verbal de control nr. 575333 din 31 mai 2000, încheiat de Administrația Financiară a sectorului 4 București și exonerarea sa de plata sumei de 875.828.849 lei, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente. În motivarea acțiunii arată că eronat a fost considerată ca societate prestatoare de servicii, pentru care perioada de scutire de la plata impozitului pe profit este de un an de la data înființării, iar nu ca societate cu activitate de producție industrială, pentru care această perioadă este de 5 ani.

Mai arată că obiectul său de activitate este producție în domeniul industriei chimice și că în perioada supusă controlului a desfășurat activitatea de producție și comercializare, folosind utilaje specializate, cu un flux tehnologic propriu, complex, cu personal calificat și cu produse omologate. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 868 din 19 iunie 2001, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia și procesul-verbal contestate și a exonerat pe reclamantă de plata sumei de 875.828.849 lei. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 3330 din 6 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care s-a casat hotărârea recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea suplimentării probelor, cu acte și expertiză tehnică.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 292 din 5 martie 2003, prin care a admis acțiunea, a anulat actele contestate și a exonerat pe reclamantă, de plata sumei de 875.828.849 lei. Și împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de către Ministerul Finanțelor Publice și de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 București. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 196 din 22 ianuarie 2004, a admis recursul Ministerului Finanțelor Publice, a casat sentința și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, respingând recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 București, ca tardiv.

Instanța de recurs reține că prima instanță nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii stabilite prin decizia nr. 3330/2002, și anume, nu a administrat suplimentar probele cu acte și expertiză tehnică. Rejudecând din nou cauza, după completarea probatoriului cu acte și expertiză tehnică, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3112 din 30 noiembrie 2004, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia nr. 275/2001 și procesul-verbal nr. 575333/2000, a exonerat pe reclamantă de plata sumei de 875.828.849 lei și a obligat pârâții la plata sumei de 20.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța reține că în perioada supusă controlului, reclamata a desfășurat o activitate de producție, și nu de prestări servicii.

Împotriva ultimei sentințe au declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 București. Primul pârât susține că hotărârea este nelegală și netemeinică, pentru că instanța nu a avut în vedere că reclamanta a obținut primele venituri din producția de lacuri și vopsele, în anul 1996, nu din anul 1994, când a fost înființată și din acest motiv nu i se pot aplica dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, privind impozitul pe profit. Menționează și că instanța își întemeiază hotărârea, în cea mai mare parte, pe raportul de expertiză, fără să aibă în vedere și celelalte înscrisuri depuse la dosar, din care rezultă că reclamanta își desfășura activitatea în cadrul aceluiași spațiu comercial cu SC P.C.

SRL, care are același obiect de activitate și folosește aceleași utilaje, iar produsele finite purtau numai eticheta SC P.C. SRL. Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 consideră că instanța nu a ținut cont că activitatea desfășurată de reclamantă nu este una specifică celei de producție, ci de prestări servicii, deoarece la data controlului nu a dovedit că deținea vreun spațiu pentru desfășurarea activității, ci spațiul pe care-l folosea, era închiriat de SC P.C. SRL, ambele societăți aveau același obiect de activitate, aceiași asociați, materialele le țineau în comun, produsele purtau doar etichete SC P.C.

SRL, laboratorul reclamantei era dotat numai cu un cântar și o balanță, iar singurul utilaj folosit de aceasta, era moara cu perle achiziționată în anul 1996, restul utilajelor fiind achiziționate în anul 1999. Analizând motivele de recurs invocate de cei doi recurenți, ținând cont de ansamblul materialului probator administrat în cauză și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Intimata a contestat măsura dispusă prin procesul-verbal de control nr. 575333 din 31 mai 2000, întocmit de Administrația Financiară a sectorului 4 București, prin care a fost obligată să vireze la bugetul statului, suma totală de 875.828.849 lei, din care 302.649.029 lei reprezentând impozit pe profit și 573.179.820 lei reprezentând majorări de întârziere aferente, măsură ce a fost menținută prin decizia nr. 275 din 28 februarie 2001, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Perioada supusă controlului a fost cuprinsă între 17 noiembrie 1994 și 31 octombrie 1999, iar suma s-a stabilit în sarcina intimatei, ca urmare a faptului că s-a reținut că nu poate fi considerată ca unitate din industrie și din acest motiv nu putea beneficia de facilitatea prevăzută de art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, privind impozitul pe profit. Art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991 a prevăzut că „Unitățile plătitoare de impozit pe profit înființate începând cu data aplicării prezentei legi, precum și cele înființate anterior, dar care realizează profit impozabil după data aplicării prezentei legi, sunt scutite de impozitul pe profit, astfel: a) unitățile din industrie, agricultură și construcții, pentru o perioadă de 5 ani de la data înființării”.

Intimata SC C. SA a fost înființată la 17 noiembrie 1994 și în funcție de activitatea preponderentă pe care a desfășurat-o ulterior, beneficia de scutire de la plata impozitului pe profit între 6 luni și 5 ani de la data înființării. Recurenții susțin că intimata nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, pentru că n-a desfășurat o activitate de producție, pe când instanța de fond reține contrariul. Punctul de vedere al primei instanțe este cel corect. Chiar dacă intimata și-a început efectiv activitatea în anul 1996, perioada supusă controlului și pentru care s-a stabilit obligația de plată, se încadrează în cei 5 ani de la înființare, pentru care art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, prevede scutirea de la plata impozitului pe profit pentru unități din industrie, nefiind relevant în cazul acesteia, momentul începerii activității.

Din raportul de expertiză și completarea la acesta, ca și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă indiscutabil că intimata a desfășurat preponderent în perioada în discuție, activitate industrială, și anume, producția de lacuri și vopsele. Este normal ca inițial, intimata să fi avut o activitate mai restrânsă, cu personal și utilaje mai puține, pentru ca ulterior aceasta să fie tot mai mare, situație în care a crescut constant numărul personalului și al utilajelor necesare desfășurării activității. Cert este că la sfârșitul perioadei supusă controlului, avea un număr de 14 salariați cu contract de muncă, cei mai mulți calificați în domeniul industriei chimice. De asemenea, dacă inițial în patrimoniu deținea ca utilaj principal specific, numai moara cu perle, ulterior a achiziționat și alte utilaje, printre care rezervor 20 T, reactor, basculă semiautomată și grindometru.

Intimata a fabricat produsele finite în baza unui proces tehnologic organizat pe operații și faze succesive, printr-un ansamblu de operațiuni obținând în final grunduri, vopsele, emailuri și lacuri, conform receptelor și standardelor tehnice de firmă, protejate și înregistrate la O.S.I.M. Materiile prime folosite pentru producerea lacurilor și vopselelor erau cumpărate în baza facturilor emise pentru intimată, înregistrate și în bilanțurile contabile anuale, ca și produsele finite rezultate în urma procesului de fabricație. SC C. SA face parte din grupul de firme P.G. și din acest motiv folosea în comun cu SC P.C. SRL, parte din spațiul necesar desfășurării activității sale, dar atât materia primă, cât și utilajele și produsele finite le ținea în evidențe separate.

De altfel, în ce privește spațiul pe care îl folosea, el era delimitat de al SC P.C. SRL, în baza unor contracte de subînchiriere încheiate cu aceasta. Este irelevant și faptul că atât intimata, cât și SC P.C. SRL aveau aceeași asociați și în mare același obiect de activitate prevăzut în actele constitutive, din moment ce fiecare dintre cele două societăți avea personal, utilaje și evidență contabilă separate, chiar dacă pentru unele faze ale procesului tehnologic delimitarea dintre acestea nu era foarte clară, în special în ce privește laboratorul și depozitul de produse finite. Din răspunsul expertului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză rezultă că, chiar dacă SC P.C.” SRL avea prevăzută clauza de a nu putea subînchiria spațiul închiriat de la S.N.P.

P. SA, proprietarul și-a dat acordul în acest sens. Faptul că la data controlului, produsele finite aflate în depozit purtau numai eticheta SC P.C. SRL, nu poate duce la concluzia că intimata nu realiza produse proprii, la momentul respectiv fiind posibil ca produsele sale să nu fi ajuns la acel depozit din spațiul de producție, ori să fi fost deja vândute. Pentru considerentele arătate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ., să se respingă ambele recursuri, ca nefondate, reținându-se că hotărârea recurată este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 București, împotriva sentinței civile nr. 3112 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2005.