ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4308/2003

Asupra recursului de față; Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 20/2002, pronunțată de Curtea de Apel București, în fond după casare, cu trimitere spre rejudecare, potrivit deciziei civile nr. 3312/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții Consiliul Local al municipiului Slobozia și Primăria municipiului Slobozia, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienții Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul Concurenței și Consiliul Local Țăndărei. Prin acțiunea introductivă de instanța, care a parcurs mai multe faze procesuale, reclamanții au solicitat să se constate nelegalitatea H.G.

nr. 149/1999 și H.G. nr. 386/1999, pentru modificarea art. 1 din H.G. nr. 239/1997, privind stabilirea nivelului maxim al prețului, la care energia electrică poate fi livrată populației și să fie obligat pârâtul la restituirea sumei de 3.860.734.682 lei reprezentând c/va. subvenției la energia termică. Instanța de rejudecare, pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii, a reținut, în esență, că actele contestate sunt legale și că reclamanții nu au în concret un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat. Împotriva sentinței civile nr. 20/2002 a formulat recurs reclamantul Consiliul Local al municipiului Slobozia. În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că prin actele contestate, a fost obligat să achite din surse proprii, subvenția la energia termică pe perioada în care două hotărâri au fost în vigoare, deși Legea nr. 36/1999 a Bugetului de Stat pe 1999, prevede că subvenția generalizată se suportă de Guvern.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea îl va respinge, pentru următoarele considerente: H.G. nr. 149/1999 și H.G. nr. 386/1999, ambele contestate de recurent, au modificat succesiv H.G. nr. 239/1997, privind stabilirea nivelului maxim al prețului la care energia termică poate fi livrată populației. Această din urmă hotărâre a fost emisă în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 – Legea concurenței, în scopul protejării populației de efectele creșterii prețului energiei termice, în condițiile în care pe piața specifică nu există concurență.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 „În sectoarele economice sau pe piețele unde concurența este exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenței unei poziții de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al prețului pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungit succesiv pe durate de câte cel mult 1 an…”. Rezultă așadar că cele două hotărâri contestate au ca bază legală H.G. nr. 239/1997, această din urmă hotărâre nefiind, însă, contestată de recurentul-reclamant. Emisă în condițiile art. 4 din Legea nr. 21/1996, mai sus enunțate, ulterior respectiv la 29 octombrie 1999, H.G. nr. 239/1997, cu modificările aduse prin H.G.

nr. 149/1999 și H.G. nr. 386/1999, a fost abrogată prin H.G. nr. 879/1999. Așa fiind, în mod corect, instanța de fond a reținut că pe perioada cât au fost în vigoare, actele contestate nu vatămă un drept concret recunoscut de lege, recurentului, baza lor legală fiind H.G. nr. 239/1997, care după cum s-a arătat, nu a fost contestată. În consecință, având în vedere cele mai sus reținute, precum și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat, soluția pronunțată fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Consiliul Local al municipiului Slobozia, împotriva sentinței civile nr. 20 din 10 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2003.