ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2370/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Prahova, la 20 noiembrie 2000, reclamanta SC R.M. SRL a chemat în

judecată pârâta SC L.D. SRL, solicitând obligarea acesteia, la plata sumei de

14.671.850 lei, reprezentând contravaloarea unor mărfuri vândute acesteia, și la

12.308.483 lei penalități de întârziere.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că, potrivit contractului încheiat între părți la 16 iulie

1999, a vândut pârâtei confecții în valoare de 16.671.850 lei, iar pârâta a

refuzat nejustificat plata.

Prin sentința nr. 1527, pronunțată,

la 19 decembrie 2000, în dosarul nr. 8938/2000, tribunalul a admis acțiunea și

a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 14.671.850 lei, reprezentând

contravaloarea produselor livrate și la 12.308.483 lei penalități, cu 1.931.495

lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că, între părți, s-a încheiat un contract de

comision, pentru comercializare confecții textile, cu obligația pentru

comisionar de a vinde produsele la prețul de livrare, plus T.V.A și adaos

comercial, aceasta achitând comitentului, valoarea produselor vândute, la

prețul din factură.

A mai reținut instanța că părțile au

prevăzut în contract penalități pentru fiecare zi de întârziere în executarea

obligațiilor contractuale, iar pârâta, deși notificată, nu a achitat

reclamantei valoarea produselor.

Apelul declarat de către societatea

pârâtă, împotriva sentinței tribunalului, a fost admis de Curtea de Apel

Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, prin decizia nr. 579,

pronunțată, la 25 aprilie 2001, în dosarul nr. 2563/2001.

Prin această decizie, instanța de

apel a reținut că, în raport cu clauzele contractului de comision, din momentul

predării confecțiilor, apelanta-pârâtă a devenit proprietarul acesteia și datora

plata prețului pentru care intimata-reclamantă a emis 3 facturi, decontate

parțial la data introducerii acțiunii și integral până la judecarea apelului.

Acest fapt constituie dovada

vânzării mărfurilor, iar neachitarea lor, motiv pentru care apelanta-pârâtă

datorează penalități contractuale, întrucât nu a prezentat reclamantei decât

situația operațiunilor comerciale.

Pentru aceste considerente, instanța

de apel a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca rămas fără

obiect, capătul de cerere privind plata prețului și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Decizia instanței de apel a fost

atacată cu recurs de apelanta-pârâtă, care, invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 și 10 C. proc. civ., susține că nu datorează penalități, deoarece, potrivit

prevederilor contractului de comision, comitentul (adică reclamanta) rămâne

proprietarul bunurilor care fac obiectul contractului, până la achitarea

integrală a contravalorii acestora.

Facturile emise de reclamantă nu prevăd

nici un termen de plată, iar reclamanta nu a depus nici un calcul obiectiv

pentru penalitățile pretinse.

Recursul declarat de pârâtă este

fondat și urmează să fie admis pentru următoarele considerente:

Atât prima instanță, cât și instanța

de apel au reținut, pe baza probelor administrate, că raporturile dintre părți

s-au întemeiat pe un contract de comision, nu pe un contract de

vânzare-cumpărare.

În acest contract s-a prevăzut

expres că reclamanta-comitent rămâne proprietarul bunurilor, care fac obiectul

contractului, până la achitarea de către comisionară a contractului acestora.

Se mai precizează în contract că, la

sfârșitul fiecărei luni, se efectuează de către părți un inventar al produselor

aflate în stoc, iar comisionarul se obligă ca, pe data de 15 și 30 ale lunii,

să pună la dispoziția comitentului acela documentele din care să rezulte

operațiunile comerciale efectuate și să achite sumele încasate.

Reclamanta a depus la dosar copia

contractului, copiile facturilor emise, copiile avizelor de însoțire a mărfii

și copia unei cereri adresate Judecătoriei Ploiești, pentru notificarea pârâtei

cu privire la sumele pretinse.

Din această copie nu rezultă însă,

că notificarea a fost transmisă societății pârâte, iar din copiile facturilor

fiscale, depuse la dosar, nu rezultă scadența acestora.

Reclamanta-intimată nu a făcut

dovada că pârâta-comisionar nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin

contract, în sensul că nu i-a pus la dispoziție actele contabile, privind

aporturile comerciale referitoare la produsele preluate prin contractul de

comision și care, până la data vânzării, rămâneau, potrivit contractului,

proprietatea reclamantei-comitent.

În aceste împrejurări, obligarea

pârâtei-recurente la plata penalităților către reclamantă nu se justifică, aceasta

nefăcând dovada că pârâta-comisionar și-a încălcat obligațiile contractuale.

În baza dispozițiilor art. 312 alin.

(2) C. proc. civ., decizia instanței de apel va fi modificată în sensul

respingerii capătului de cerere din acțiunea reclamantei, pentru plata

penalităților de întârziere.

În baza dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., intimata-reclamantă urmează să fie obligată la plata sumei de 3.060.000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și recurs, în favoarea

recurentei pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta, SC L.D. SRL Craiova, împotriva deciziei nr. 579

din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ, pe care o modifică, în sensul că respinge și capătul

de cerere referitor la penalități de întârziere.

Obligă

intimata-reclamantă SC R.M. SRL Ploiești la plata sumei de 3.060.000 lei

cheltuieli de judecată în apel și recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 17 aprilie 2003.