ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2812/2003

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 4289 pronunțate de Judecătoria Târgoviște la 4 iulie 2000, împotriva deciziei civile nr. 2084 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița la 20 noiembrie 2000 precum și împotriva deciziei civile nr. 1348 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, la 11 mai 2001, constată următoarele: Prin rezoluția din 10 februarie 2000 a Parchetului de pe lângă tribunalul Dâmbovița a fost confirmată “neînceperea urmăririi penale față de numita S.S. pentru infracțiunile prevăzute de art. 288 C. pen. și art. 291 C. pen.”. În motivarea acestei rezoluții s-a reținut în esență că, în calitatea sa de moștenitoare a bunurilor care au aparținut defunctului D.I., S.S.

a solicitat reconstituirea, conform Legii nr. 18/1991, a dreptului de proprietate avut de autorul său și că în acest scop a utilizat un înscris oficial pe care în prealabil îl falsificase. S-a precizat în acest sens că pe adeverința nr. 462 emisă la 26 martie 1992 de către Primăria comunei Aninoasa a fost operată o modificare, astfel încât în loc de 0,18 hectare terenul arabil situat pct. “Țarina” apărea menționat cu o suprafață de 10,18 hectare, iar ulterior modificării lui respectivul înscris a fost utilizat ca mijloc de probă fiind avut în vedere de către Judecătoria Târgoviște cu ocazia pronunțării sentinței civile nr. 4147 din 24 aprilie 1992. S-a mai reținut că acest fals a fost descoperit ca urmare a comparării copiei din dosarul instanței cu duplicatul aflat în păstrarea organului administrativ emitent, Primăria comunei Aninoasa, iar în urma aprofundării verificărilor s-a constatat că și asupra părți avute de defunctul D.I.

în registrul agricol pe anii 1959 - 1963 fuseseră operate modificări neautorizate similare. Avându-se însă în vedere că în cauză “răspunderea penală s-a prescris”, prin aceeași rezoluție s-a făcut aplicarea art. 348 C. proc. pen. în sensul că înscrisurile oficiale falsificate au fost înaintate Judecătoriei Târgoviște “pentru a se pronunța asupra desființării acestora”. Ca urmare s-a format dosarul nr. 584/2000 al Judecătoriei Târgoviște, cauza fiind judecată în prima instanță în contradictoriu cu S.S. și cu primarul comunei Aninoasa Dâmbovița. Prin sentința civilă nr. 4269 pronunțată la 4 iulie 2000 instanța astfel investită a respins sesizarea, iar prin decizia civila nr. 2084 pronunțată de secția civilă a Tribunalului Dâmbovița în dosarul nr. 6867/2000 a fost de asemenea respins apelul formulat împotriva sentinței menționate de către Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște.

La 20 decembrie 2000 împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții de Apel Ploiești cu numărul de dosar 1850/2001. La 16 martie 2001 a fost formulată o “cerere de intervenție accesorie” prin care B.R. solicită că, în urma admiterii recursului și a casării hotărârilor pronunțate în cauză, să fie declarate false înscrisurile utilizate de către S.S. pentru reconstituirea proprietății funciare conform Legii nr. 18/1991. Prin decizia nr. 1348 pronunțată la 11 mai 2001 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins excepția prin care intimata S.S. invocase tardivitatea declarării recursului reținând că decizia instanței de apel a fost recurată la 20 decembrie 2000, în termenul legal prevăzut pentru exercitarea acestei căi de atac.

Prin aceeași decizie au fost respinse ca nefondate recursul și cererea de intervenție în interesul recurentului apreciindu-se ca instanțele au respectat principiul disponibilității și s-au pronunțat în limitele în care fuseseră investite analizând exclusiv cererea care avea ca obiect desființarea actelor ce se pretinde că ar fi fost falsificate. În acest context a fost înlăturată critica potrivit căreia instanța de fond și cea de recurs ar fi confundat “acțiunea în anulare cu constatarea nulității” [absolute] a actelor menționate. În aceeași ordine de idei s-a relevat că judecarea cauzei în fond și în apel a avut loc conform art. 18 din Decretul nr. 167/1958, text de lege în raport cu care instanțele erau obligate să analizeze din oficiu chestiunea prescripției dreptului la acțiune intervenite potrivit art. 9 alin. (2) din același act normativ.

La 13 mai 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor astfel pronunțate, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 2062/2002. În motivarea recursului s-a susținut în esență că nulitatea actelor juridice falsificate nu era una relativă, ci absolută, dreptul la acțiune în constatarea acestei nulității fiind imprescriptibil conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. În același sens s-a afirmat că instanțele care s-au pronunțat în cauză au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora împlinirea termenului de prescripție de 3 ani poate fi opus numai în cazul unei “acțiuni în anulare”, adică unei acțiuni prin care se invocă nulitatea relativă a actelor juridice.

În ceea ce le privește atât intimata pârâta Primăria comunei Aninoasa, Dâmbovița cât și intimata intervenientă B.R. au solicitat admiterea recursului în anulare. În același timp intimata-pârâta S.S. a invocat nelegala investire a acestei Curți pe considerentul că recursul în anulare nu fusese semnat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, excepție care a fost respinsă prin încheierea de la 31 ianuarie 2003, precum și la termenul din 27 iunie 2003, înainte de începerea dezbaterilor. Aceeași intimată a solicitat respingerea recursului în anulare și pentru alte considerente susținute atât cu ocazia dezbaterilor cât și prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse în dosarul cauzei.

În acest sens S.S. a afirmat ca încadrările juridice avute în vedere de instanțele care s-au pronunțat în cauză sunt corecte deoarece nulitatea invocată în speță este relativă, iar dreptul la acțiune este prescris. Totodată a fost contestată valoarea probantă a expertizei tehnico-criminalistice invocate în dovedirea falsurilor și s-a subliniat că hotărâtoare pentru stabilirea întinderii dreptului sau de proprietate reconstituit nu sunt înscrisurile pretins falsificate ci titlurile de proprietate și alte acte de natură administrativă a căror validitate nu a fost contestată. Recursul în anulare este fondat. În acest sens este de observat că potrivit art. 180 și art. 184 C. proc. civ., în cazul în care una din părți declară că un înscris probatoriu este fals și se constată că a intervenit prescripția răspunderii penale chestiunea falsului “se va cerceta de instanța civilă prin orice mijloace de proba”.

Având în vedere dispozițiile art. 45 alin. (1) și (4) C. proc. civ. precum și prerogativa de apărare a ordinii de drept care i-a fost conferită prin art. 30 alin. (1) din Constituție, Ministerul Public este la rândul său îndrituit să solicite instanțelor civile constatarea falsului în condițiile art. 180 și art. 184 C. proc. civ. și, dacă este cazul, să exercite căile de atac specifice procesului civil. Fiind astfel investite instanțele care s-au pronunțat în speță au judecat cauza pornind de la premisa că acțiunea are ca obiect “anularea” actelor juridice despre care se pretinde că ar fi fost falsificate apreciind că motivele invocate în susținerea acțiunii sunt susceptibile de a atrage nulitatea relativă, iar nu absolută a respectivelor acte.

Pe cale de consecință s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile fie dispozițiile art. 3, fie cele ale art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și că deci dreptul la acțiune al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița ar fi prescris. Este de principiu însă că natura, absolută sau relativă, a nulității unui act juridic este determinată de caracterul normelor legale încălcate precum și de interesul general sau particular lezat prin acea încălcare. Falsificarea unor înscrisuri oficiale este de natură a atrage în toate situațiile nulitatea absolută întrucât valorile sociale afectate nu se rezumă la interesele uneia sau câtorva persoane, ci vizează însăși siguranța circuitului civil, subminând în același timp autoritatea organelor de stat emitente.

În acest sens este de observat că potrivit art. 348 C. proc. pen. instanța penală investită cu judecarea unei infracțiuni nu are obligația de a soluționa aspectele civile ale cauzei decât în situația în care partea interesată a făcut o declarație de constituire de parte civilă. Același text prevede însă și câteva excepții în care aspecte de natură civilă trebuie să fie analizate din oficiu; una dintre aceste excepții operează tocmai în situația în care în discuție se află “desființarea totală sau parțială a unui înscris”. În acest caz prevalența principiului oficialității, specific procesului penal, asupra principiului disponibilității are în mod vădit o rațiune de ordine publică și anume aceea de a împiedica producerea ori menținerea efectelor juridice care au la origine o activitate infracțională materializată într-un asemenea act.

Că este așa o demonstrează de altfel și prevederile art. 445 C. proc. civ. prin care a fost reglementată cât se poate de riguros chestiunea executării acelor dispoziții judecătorești “care declară un înscris ca fiind fals”. În aceeași ordine de idei sunt de amintit și prevederile art. 245 alin. (1) pct. c C. proc. pen. care stabilesc in sarcina procurorului obligația de a se pronunța asupra “restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii”, formulare pe deplin aplicabilă și în ceea privește desființarea înscrisurilor oficiale falsificate ulterior întocmirii lor. Toate aceste argumente de text demonstrează intenția legiuitorului de a reprima cu maximă eficiență și de o manieră imperativă faptele constând în falsificarea unor înscrisuri inclusiv prin înlăturarea tuturor efectele lor.

Așa fiind nulitatea evocată prin cererea introductivă este absolută, iar nu relativă. Este de remarcat ca greșită calificare a nulității își are originea în lipsa de precizie a sesizării făcute de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, sesizare prin care s-a solicitat “desființarea” actelor falsificate fără a se indica tipul de nulitate avut în vedere Indiferent de acest context instanțele aveau însă îndatorirea ca - în limitele îngăduite de principiul disponibilității - să stăruie pentru deplina clarificare a cadrului juridic avut în vedere cu prilejul acelei sesizări, ceea ce ar fi permis atât o corectă calificare a nulității absolute care operează în cauza cât și o constatare a imprescriptibilității dreptului la acțiune în condițiile prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Urmează a se conchide ca încălcând în mod esențial dispozițiile art. 2, art. 3 și art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 hotărârile pronunțate în cauză intră sub incidența art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Așa fiind urmează ca în conformitate cu prevederile art. 330 3 C. proc. civ. Curtea să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 din același cod în sensul admiterii recursului în anulare și al casării hotărârilor pronunțate în cauză cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare la prima instanță. Cu ocazia rejudecării urmează a fi avute în vedere și analizate și celelalte aspecte ale litigiului, inclusiv apărările de fond invocate de intimata S.S.

cu prilejul judecării recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia civila nr. 1348 din 11 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, decizia civila nr. 2084 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovița și sentința civilă nr. 4289 din 4 iulie 2000 a Judecătoriei Târgoviște și trimite cauza aceleiași judecătorii pentru rejudecarea pe fond a acțiunii și cererii de intervenție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2003