ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2773/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de PT împotriva sentinței civile nr.157 din 12 februarie 2003 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ și a Încheierii de ședință din camera de consiliu din 4 decembrie 2002. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant PT, intimații Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilierul juridic CVS și Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului prin consilierul juridic CȘ, lipsind intimatul Guvernul României. Procedura completă. Recurentul PT a solicitat admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate pentru motivele prezentate în scris pe care le-a reiterat oral. Consilierul juridic CVS a pus concluzii de respingere a recursurilor ca nefondate, menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, recurentului nefiindu-i încălcat nici un drept în accepțiunea art.1 din Legea nr.29/1990.

Consilierul juridic CȘ a solicitat de asemenea respingerea recursurilor ca nefondate, menținerea hotărârilor atacate ca temeinice și legale pentru motivele prezentate pe larg în Notele scrise (fila 21). Aceleași concluzii de respingere a recursurilor ca nefondate, au fost puse și de reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14.11.2002, reclamantul PT a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr.855/2002 prin care s-a aprobat concesionarea bunurilor din domeniul public al statului ce alcătuiesc obiectivul de investiții „Acumulare Lac Văcărești”, respectiv terenul aferent investiției.

În motivarea acțiunii, reclamantul, în calitate de unic moștenitor al defunctei Paț Constantina, a arătat că autoarea sa a fost proprietară a unei suprafețe de teren inclusă în terenul care face obiectul hotărârii contestate. Reclamantul a mai susținut că, terenul care a aparținut mamei sale nu a fost trecut în proprietatea statului, nu face parte din domeniul public și hotărârea de concesionare a lui, vatămă dreptul său de proprietate recunoscut prin art.41 din Constituție, art.481 Cod civil, art.35 din Legea nr.18/1991, art.6 din Legea nr.1/2000, art.2 și art.20 din Legea nr.10/2001 și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

La termenul de judecată din 4.12.2002, reclamantul a solicitat suspendarea executării Hotărârii Guvernului nr.855/2002 până la soluționarea fondului cauzei, cerere care a fost respinsă ca neîntemeiată de Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ prin încheierea din ședința publică de la aceeași dată, cu motivarea că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.9 din Legea nr.29/ 1990. La data de 30.11.2002, Ministerul Apelor și Protecției Mediului a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că actul administrativ în litigiu a fost legal întocmit. La aceeași dată și în condițiile art.49-50 Cod procedură civilă, Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de intervenție în interes propriu, invocând calitatea sa de reprezentant al Statului în litigiile privind proprietatea publică, potrivit art.12 alin.4 și 5 din Legea nr.213/1998.

Prin sentința civilă nr.157/ 12.02.2003, Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ a admis cele două cereri de intervenție și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul administrativ în litigiu nu i-a fost încălcat reclamantului un drept recunoscut de lege, în sensul art.1 din Legea nr.29/1990, întrucât terenurile aferente obiectivului de investiții „Lacul Văcărești” au făcut obiectul Decretului nr.143/1988 și Hotărârii Guvernului nr.556/1990, fiind trecute în proprietatea statului și grevate de o investiție de utilitate publică. De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că reclamantul nu a dovedit reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unei suprafețe din terenul aferent obiectivului de investiții, precum și faptul că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr.33/1994.

Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierii din 4.12.2002 a declarat recurs reclamantul, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9 și 10 Cod procedură civilă. În primul motiv de casare, recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea gravă a legii, deoarece Decretul nr.143/1988 a fost considerat ca fiind un titlu valabil pentru proprietatea statului asupra terenului, deși actul de expropriere nu produce efecte juridice, nefiind publicat și neavând prevederi referitoare la despăgubirea foștilor proprietari.

De asemenea, recurentul a arătat că instanța de fond nu a analizat condițiile esențiale de legalitate a actului administrativ atacat și a apreciat eronat că prin acest act nu i-a fost vătămat un drept recunoscut de lege, fără a avea în vedere că, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu de stat își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării și nu este necesară o reconstituire a dreptului lor de proprietate.

Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurentul a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv nu a fost examinat conținutul următoarelor înscrisuri: raportul întocmit la 19.01.1998 de Guvernul României, adresele nr.III/890/1174 din 21.01.1998; nr.15B/369 din 10.03.1994 și nr.15B/661 din 28.07.1993 emise de Guvernul României, adresa nr.2167 din 19.05.1992 emisă de Regia Autonomă „Apele Române” SA și adresa nr.1458/XXXVI/4 din 3.07.1997 emisă de Parlamentul României – Camera Deputaților.

În recursul declarat împotriva încheierii din ședința publică de la 4.12.2002, recurentul a susținut că instanța de fond a apreciat eronat ca nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art.9 din Legea nr.29/1990, deși a dovedit urgența suspendării executării Hotărârii Guvernului nr. 855/2002 prin începerea lucrărilor de realizare a obiectivului pe terenul concesionat, precum și paguba iminentă cauzată moral și material prin lipsirea sa de proprietatea asupra terenului.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art.304 și art.304 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri pentru următoarele considerente: Prin art.1 din Hotărârea Guvernului nr.855/2002 s-a aprobat concesionarea bunurilor din domeniul public al statului care alcătuiesc obiectivul de investiții „Acumulare Lac Văcărești”, având datele de identificare prevăzute în anexa hotărârii, în vederea realizării și exploatării unui complex cultural-sportiv. Acest obiectiv de investiții a fost aprobat prin Decretul nr.143/ 1988, prin derogare de la Legea nr.9/1980 privind investițiile, decret prin care au fost scoase din circuitul civil terenurile afectate de realizarea obiectivului de investiții „Lacul Văcărești”.

Interpretând corect prevederile actelor normative sus menționate, instanța de fond a stabilit judicios regimul juridic al terenului aferent obiectivului de investiții, care este bun din domeniul public al statului, fiind afectat unei utilități publice. Aceeași situație a fost constatată cu autoritate de lucru judecat în sentința civilă nr.940/1994, prin care Judecătoria sectorului 4 a respins acțiunea Asociației Foștilor Proprietari din zona lacului Văcărești, reținându-se că terenurile a căror restituire s-a solicitat au făcut obiectul Decretului nr.143/1988 și Hotărârii Guvernului nr.556/1990, fiind considerate ca trecute în proprietatea statului cu acordarea despăgubirilor legale și fac parte din zona de utilitate publică.

De asemenea, instanța de fond a constatat corect că recurentul-reclamant nu este titular al unui drept recunoscut de lege, care să fi fost vătămat prin actul administrativ contestat pe calea contenciosului administrativ. Astfel, se reține că recurentul-reclamant nu a prezentat decât un act sub semnătură privată încheiat de mama sa în anul 1967 privind cumpărarea unui teren în suprafață de 400 m.p. în str. Șezătoarei nr.5, București, fără a administra alte dovezi privind proprietatea terenului, includerea acestuia în zona de utilitate publică și vătămarea efectivă adusă dreptului său prin concesiunea care a făcut obiectul hotărârii de guvern contestate.

În atare situație, este justă concluzia instanței de fond privind neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art.1 din Legea nr.29/1990 pentru dreptul invocat prin acțiune, astfel încât nu se mai impune a fi examinate celelalte critici aduse în recurs sentinței civile nr.157 din 12.02.2003 cu privire la interpretarea dată Decretului nr.143/1988, la calificarea juridică a terenului concesionat pentru obiectivul de investiții și la aprecierea probelor administrate în cauză. În consecință, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva sentinței civile nr.157/ 12.02.2003. Aceeași soluție urmează a fi pronunțată și în privința recursului declarat împotriva încheierii din 4.12.2002, constatându-se că, în condițiile art.9 din Legea nr.29/1990, recurentul-reclamant nu a dovedit existența unor cazuri bine justificate și pericolul producerii unei pagube iminente, care să întemeieze măsura solicitată, de suspendare a executării Hotărârii Guvernului nr.855/2002.

Pentru considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate de PT. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de PT, împotriva sentinței civile nr.157 din 12 februarie 2003 a Curții de Apel București și a Încheierii de ședință din Camera de Consiliu din 4 decembrie 2002 pronunțate în dosarul nr.1844/2002 al aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2003.