ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5115/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Bihor a fost investit la 2 aprilie 2002 cu o acțiune formulată de reclamanții I.L.R. și I.M. prin care au contestat dispoziția 64 din 21 martie 2002 a Primarului comunei Nojorid în temeiul art. 64 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001. Prin dispoziția amintită s-a respins solicitarea reclamanților de restituire în natură a unui teren. Tribunalul Bihor din oficiu a ridicat excepția necompetenței materiale și a declinat cauza, spre competentă judecare la Judecătoria Oradea.

S-a considerat astfel că Legea nr. 10/2001 prevede doar 2 situații în care competența de soluționare a deciziilor revine secției civile a Tribunalului și anume cazul prevăzut de art. 27 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, când oferta de restituire prin echivalent este refuzată și situația prevăzută de art. 31 alin. (1) și (2) din aceeași lege, când nu s-a convenit asupra valorii corespunzătoare și asupra modalităților de anulare a măsurilor reparatorii. S-a considerat că în cauză nu sunt incidente cele două texte, reclamanții contestând refuzul restituirii în natură și ca urmare sunt aplicabile normele generale de competență ale art. 1 C. proc. civ.

Judecătoria Oradea s-a considerat necompetentă și a declinat soluționarea cauzei la Tribunalul Bihor, considerând că și în situația în care cel nemulțumit de refuzul restituirii în natură are la dispoziție contestație în termen de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, nefiind în intenția legiuitorului să stabilească o competență materială atât în sarcina judecătoriei cât și Tribunalului pentru aprecierea contestației la deciziile emise în baza art. 23 alin. (1) din Lege. Astfel vor înțelege că determinarea căii de atac s-ar face după natura deciziei luate. Curtea de Apel Bihor prin sentința civilă nr. 10 din 2 martie 2003 a menținut soluția dată de Tribunal și a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță la judecătorie.

Împotriva acestei soluții reclamanții au formulat recurs la 10 aprilie 2003 criticând soluția ca nelegală conform art. 304 pct. 4 C. proc. civ. S-a susținut că în mod corect Curtea de Apel Oradea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea. Instanța a considerat că potrivit art. 24 alin. (8), art. 24 alin. (3), art. 31 alin. (2) și art. 16 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează competența specială a secției civile a tribunalelor doar pentru situațiile când este vorba de acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 nu și pentru cazurile când se solicită restituirea în natură a imobilelor, în această din urmă situație, competența ar reveni judecătorilor.

S-a criticat această interpretare pentru considerentul că aceeași lipsă de decizie nu poate fi atacată la instanțe diferite în raport de soluția dată. O interpretare unitară a Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 112/1995 conduce la concluzia că legiuitorul a dorit, în mod unitar să atribuie în aceste cauze importante competența de soluționare în primă instanță tribunalelor. S-a mai susținut că trimiterea la sintagma dreptul comun urmărește excluderea procedurilor speciale, cum este de exemplu procedura contenciosului administrativ. Recursul este întemeiat. Legea nr. 10/2001 instituie o acțiune în justiție cu caracter subsidiar care poate fi exercitată numai după epuizarea procedurii administrative obligatorii și prealabilă.

În funcție de situațiile intervenite în cadrul dialogului prevăzut în procedura administrativă – persoana interesată are 2 categorii de acțiuni în justiție. O primă categorie se referă la acțiunea împotriva deciziei sau după caz a dispoziției cuprinzând oferta de restituire prin echivalent – în cazul în care oferta a fost refuzată [situație expres prevăzută de art. 24 alin. (7) și art. 33 alin. (3)]. Deși legea omite să prevadă expres, în practică și în literatura de specialitate se admite, mutatis mutandis, că acțiunea în justiție este deschisă și atunci când decizia sau dispoziția atacată nu ar cuprinde nici o ofertă de restituire prin echivalent (sau i s-a respins ca neîntemeiată sau nefondată cererea de restituire în natură a imobilului cum este și cazul în speță).

Tot în această categorie de acțiuni se cuprinde și refuzul unității notificate de a răspunde la cererea făcută de persoana îndreptățită. Deși nici în acest caz legea nu prevede în mod expres în practică și în literatura de specialitate se admite aplicarea prin asemănare a dispozițiilor art. 24 alin. (7) al legii, persoana îndreptățită având deschisă în poziție o cale de atac împotriva soluției dată de organele îndreptățite în această procedură administrativă obligatorie și prealabilă. O a doua categorie de acțiuni deschisă de legea persoanei îndreptățite după epuizarea procedurii prealabil este categoria acțiunii directe în justiție – deci nu cu caracter de cale de atac – pentru restituirea în natură sau prin echivalent în contradictoriu cu dreptul român prin MF [art. 26 alin. (3)] precum și pentru pretențiile derivate din dispozițiile art. 31 și respectiv art. 32 din lege.

În toate cazurile mai sus arătate competența aparține secției civile a tribunalului. Aceasta este interpretarea unitară a Legii nr. 10/2001 pe care a dat-o legiuitorul care nefăcând distincție, cât privește judecarea cererilor privind valoarea despăgubirilor – după competența materială a instanțelor – prevăzând în mod expres că acestea se judecă de secția civilă a tribunalului – nu a înțeles – deși nu a spus-o explicit – să facă distincție după valoare – în cazul adus în discuție litigiul ar purta asupra revendicării în natură și nu asupra despăgubirilor bănești. În mod corect Judecătoria Oradea care și-a declinat competența tribunalului – iscând prezentul conflict negativ de competență – a sesizat orientarea literaturii de specialitate în sensul celor mai sus menționate.

Pentru considerentele arătate prin admiterea recursului împotriva sentinței civile 10 din 21 martie 2003 a Curții de Apel Oradea, urmează a se stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de I.L.R. și I.M. împotriva sentinței civile nr. 10 din 21 martie 2003 a Curții de Apel Oradea, pe care o casează. Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2003.