ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5708/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 623 din 17 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul Bihor Oradea în dosarul nr. 5593/2003 a fost admisă excepția de tardivitate a introducerii cererii invocată de pârâta B.G., în ce privește capătul de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a dispoziției Primarului Municipiului Oradea nr. 365 din 22 aprilie 2002, și în consecință, s-a respins ca tardivă cererea formulată de reclamanții SC F.O.P. SRL și K.M. în contradictoriu cu pârâții B.R., decedată, continuată de moștenitoarea acesteia B.G., Consiliul Local Oradea, Primarul Municipiului Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar Oradea, Ministerul Finanțelor Publice București și Direcția Generală a Finanțelor Municipiului Oradea, în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a dispoziției Primarului Municipiului Oradea.

S-a disjuns capătul de cerere privind constatarea investițiilor făcute de reclamanți la spațiile deținute, s-a dispus formarea unui nou dosar, având ca obiect acțiunea în constatarea investițiilor, s-a stabilit termen de judecată pentru data de 2 septembrie 2004, când s-au citat părțile. S-a respins acțiunea reconvențională formulată de B.R., continuată de B.G. împotriva pârâților reconvenționali SC F.O.P. SRL și K.M.; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta B.G. și Primarul Municipiului Oradea, au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 2.000.000 lei în favoarea pârâtei B.G..

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat ca neîntemeiată excepția de tardivitate a introducerii cererii, în raport de dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea 10/2001, invocată de pârâta reconvențională B.G., în raport de cuprinsul cererii de suspendare la executarea silită, depusă la instanță la 7 septembrie 2002 de către S.C.M. C.S. și SC F.O.P. SRL Oradea, reținându-se că la data depunerii cererii, ambele societăți comerciale cunoșteau conținutul dispoziției contestate, ce le-a fost comunicată de către executorul judecătoresc P.G., în cadrul dosarului execuțional nr. 504/2002, prin somația nr. 504 la 18 septembrie 2002, către pârâtul SC F.O.P. SRL, iar către SC C.M. C.S.

la data de 1 iulie 2002, fila 12. Cum acțiunea civilă prin care reclamanții au solicitat a se constata nulitatea absolută a dispoziției Primarului nr. 365 din 22 aprilie 2002, a fost înregistrată la data de 13 februarie 2003, instanța a apreciat că a fost depusă tardiv, respectiv cu depășirea celor 30 de zile de la data comunicării, prevăzută de art. 27 din Legea nr. 10/2001. Susținerea reclamanților potrivit căreia acțiunea lor, în constatarea nulității absolute a deciziei atacate, ar fi imprescriptibilă, conform normelor de drept comun, a fost constată ca neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001, lege specială în materie, aplicabilă în cauză, prevede la art. 24 alin. (7) că persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia, în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia, fără însă a face referire la temeiul legal pe care este întemeiată cererea, prin urmare, se referă și la cererile întemeiate pe motive de nulitate absolută a dispozițiilor.

S-a apreciat că, reclamanții, chiar dacă nu au calitate de persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 din Legea 10/2001, în baza principiului egalității persoanelor în fața legii, ei nu pot beneficia de alte termene, alte căi procedurale sau alte temeiuri de drept decât cele puse la dispoziția foștilor proprietari sau moștenitorilor lor. Cererea reconvențională a fost considerată nefondată, avându-se în vedere faptul că nu s-a dovedit desființarea contractelor de închiriere, valabil încheiate și nici nu s-a cerut desființarea acestora. Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții și pârâții criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea apelului, apelanții reclamanți au arătat că greșit instanța de fond a respins acțiunea pe baza excepției de tardivitate, deși se impunea judecarea cauzei în fond, având în vedere că dispoziția primarului nu le-a fost comunicată, cu respectarea condițiilor legale, instanța referindu-se la un dosar de execuție, care nu este identic cu comunicarea ce trebuie să li se facă. Au arătat că imobilul nu se putea restitui unei persoane care nu are calitatea de proprietar, cumpărătoarea imobilului fiind B.R. și nu R.B., iar referitor la același imobil au arătat că prin Hotărârea nr. 208 din 10 noiembrie 1997, Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 a dispus plata unor despăgubiri în favoarea numitei R.B., care au și fost încasate, inclusiv pentru spațiul în litigiu, astfel că nefiind restituită suma încasată, imobilul nu se putea restitui în natură.

De asemenea, au arătat că dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a unui act juridic este imprescriptibil, dispoziția primarului putând fi atacată de persoanele care au interes oricând, fără a fi legate de vreun termen, tribunalul nepronunțându-se asupra susținerii lor sub aspectul investirii sale cu o acțiune în constatarea nulității absolute a dispoziției Primarului Municipiului Oradea. Apelanta pârâtă reclamantă reconvențională B.G. a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii reconvenționale însușită de a ea ca succesoare a defunctei B.R. și a se dispune evacuarea pârâților reconvenționali din imobilul în litigiu, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 2.000.000 lei pe zi de întârziere.

În motivarea apelului apelanta a arătat că, instanța nu a luat în considerare actele depuse la dosar, respectiv adresa nr. 4496 din 3 martie 2003 prin care API i-a comunicat faptul că au încetat contractele de închiriere ale spațiilor situate pe str. A. nr. 4 A, inclusiv contractul încheiat între API și SC F.O.P. SRL Oradea, iar cu privire la K.M., nu au nici o referire în sensul că acesta ar fi avut vreun contract de închiriere asupra imobilului în litigiu.

De asemenea, s-a reținut că urmare a restituirii imobilului în baza Legii nr. 10/2001 către mama sa și a faptului că a încetat valabilitatea oricărui contract de închiriere, instanța nu poate să confirme ceea ce nu mai există, același act normativ reglementând obligativitatea încheierii de cel căruia i s-a restituit imobilul a unor contracte de închiriere, cu persoane juridice, iar în situația în care nu dorește să încheie aceste contracte de închiriere cu pârâții reconvenționali, instanța nu-i poate îngrădi atributele dreptului de proprietate. Prin decizia civilă nr. 138/A/2005 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții SC F.O.P. SRL și K.M.; s-a admis ca fondat apelul introdus de B.G.

împotriva sentinței civile apelate, pe care a schimbat-o în parte; s-a admis în parte cererea reconvențională și în consecință s-a dispus evacuarea pârâtei reconvenționale SC F.O.P. SRL din spațiul situat în Oradea, înscris în C.F. Oradea, cu nr. Top 618/2/14. S-a respins capătul de cerere având ca obiect daunele cominatorii solicitate de pârâta reclamantă reconvențională; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și au fost obligați părțile intimate SC F.O.P. SRL Oradea și K.M. să plătească apelantei B.G. suma de 8.000.000.000 lei cheltuieli de judecată parțiale la fond și apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat următoarele: În mod just a constatat prima instanță că acțiunea principală este tardiv introdusă, în condițiile în care titularii acțiunii în constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 365 din 22 aprilie 2002 au avut cunoștință de existența actului juridic contestat încă din cursul lunii septembrie 2002, iar în pofida acestui fapt acțiunea a fost înregistrată la instanță abia la data de 13 februarie 2003. Aspectele invocate de apelanții reclamanți, în sensul că dispoziția emisă de primarul Municipiului Oradea nu le-a fost comunicată și ca atare nu s-ar putea reține tardivitatea acțiunii fiind în prezența unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic, iar dreptul la intentarea unei astfel de acțiuni are caracter imprescriptibil, s-a apreciat că nu pot fi primite.

Aceasta deoarece, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a unui imobil se comunică doar persoanei îndreptățite la retrocedarea acestuia, potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, neprevăzând obligativitatea comunicării dispoziției la alte persoane, în speță, locatarilor imobilului supus restituirii, iar pe de altă parte, nu se poate tăgădui cunoașterea de către apelanți a existenței dispoziției de retrocedare.

S-a apreciat că, într-adevăr, dreptul la introducerea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic este imprescriptibil, însă în speță își găsește aplicabilitatea, prin derogare de la dreptul comun, termenul special instituit prin dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea 10/2001, neputând fi acceptată teza, potrivit cu care terțe persoane, ce nu sunt îndrituite la retrocedarea imobilului, ar avea posibilitatea de a ataca dispozițiile de restituire fără limitare de timp și aceasta în situația în care nerespectarea termenului de 30 de zile, precizat, de către persoana îndreptățită la retrocedare, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii. O asemenea interpretare, a apreciat instanța de apel, ar produce consecința neasigurării unei tratament egal tuturor subiecților procesuali pe de o parte, iar pe de altă parte, nu ar răspunde nevoii de asigurare a securității și stabilității circuitului civil.

Referitor la excepția calității procesuale active a apelanților reclamanți pârâți, invocată de intimata pârâtă reclamantă, a fost apreciată ca nefondată, în condițiile în care, la data emiterii dispoziției atacate, aceștia erau beneficiarii unor contracte de închiriere asupra imobilului retrocedat. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, invocată de intimata pârâtă reclamantă, s-a constatat caracterul subsidiar al acesteia în raport de excepția prescripției dreptului la acțiune în temeiul căreia a fost soluționată acțiunea principală, devenind astfel de prisos examinarea ei.

Cât privește soluția primei instanțe date asupra cererii reconvenționale, în sensul respingerii acesteia, a fost constatată neîntemeiată, instanța de fond făcând trimitere la dispoziția înscrisă în textul art. 1441 C. civ., care, însă, nu își găsește aplicabilitatea în speță, nefiind vorba de o înstrăinare a lucrului închiriat de către locatar unui terț. Și în această situație, apelanta reclamantă reconvențională nu ar fi ținută să respecte locațiunea, câtă vreme închirierea spațiului litigios nu a fost înscrisă în C.F., deși în cazul în care închirierea este pe o durată mai mare de 3 ani aceasta este supusă înscrierii, condiție în absența căreia, actul de închiriere nu-i este opozabil terței persoane, potrivit dispozițiilor art. 21 pct. c lit. a) din Legea 7/1996.

Or, în speță, termenul locațiunii a fost stabilit pe 10 ani, iar potrivit colilor cărții funciare, ce cuprind imobilul litigios, această locațiune nu a făcut obiectul înscripționării în C.F., situație în care s-a apreciat se află în situația desființării titlului locatorului survenită în timpul locațiunii și în consecință, s-a dispus evacuarea pârâtei SC F.O.P. SRL din imobilul în litigiu. Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamanții SC F.O.P. SRL și K.M. criticând-o pentru nelegalitate, invocând drept temei legal al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., însă din dezvoltarea acestora rezultă că se critică decizia civilă pronunțată în apel ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Deși se arată, prin criticile formulate, că instanța de apel nu a reținut și interpretat probele administrate în cauză, nefăcând analiza acestora, nu s-a precizat care sunt acele probe care nu au fost analizate de către instanță și în ce constă caracterul lor hotărâtor, astfel că, instanța nu se consideră învestită cu motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 10 C. proc. civ., fiind în imposibilitatea exercitării controlului juridic pe acest aspect. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții reclamanți pârâți arată următoarele: Instanța nu a reținut raportul juridic dintre părți, și în special, nu a rezolvat excepția nulității absolute invocate.

Au arătat că, deși au invocat nulitatea absolută a dispoziției date de Primarul Municipiului Oradea nr. 365 din 22 aprilie 2002, nu a fost analizată sub aspectele invocate, de ordin juridic și anume, în raport de dispozițiile art. 966, art. 948, art. 954, art. 969, art. 1349, art. 1325, art. 728, art. 1008, art. 1636 și art. 1689 C. proc. civ., raportat la dispozițiile Legii 10/2001. Instanța, prin decizia civilă pronunțată, nu a făcut nici o referire cu privire la acest aspect, ci și-a motivat soluția adoptată pe excepția tardivității, greșit în raport de dispozițiile art. 27 pct. 7 din Legea 10/2001. Nulitatea absolută poate fi invocată de către oricine, este imprescriptibilă și totodată prin ea se urmărește sancționarea încălcării unei norme imperative și restabilirea situației anterioare.

Nulitatea absolută, având o reglementare specială, nu a fost înlăturată și ca atare, ea trebuie să fie analizată, iar faptul că s-a acordat un termen special privind atacarea dispoziției primarului, aceasta nu înseamnă că ea nu operează și nu își produce toate consecințele juridice. Nulitatea absolută având caracter imprescriptibil poate fi invocată oricând, de către cei interesați, cu atât mai mult de recurenți, care au deținut și dețin și în prezent spațiile a căror revendicare se cere. În continuare, s-a arătat că nu s-au analizat aspectele invocate privind nulitatea absolută, în sensul că din actul autentic nr.70/1950 rezultă că, imobilul a fost cumpărat de numita B.R. și nu R.B., iar Primarul nu putea restitui imobilul acesteia neavând calitatea de proprietară, fiind încălcată o normă imperativă.

Și chiar dacă ar fi fost așa, B.R. sau B.R. nu a cumpărat întregul imobil în litigiu, ci numai o parte din el și cu toate acestea, prin dispoziția de despăgubire a fost despăgubită pentru întregul imobil, încasând suma de 135.790.948 lei. În aceste condiții, deși a încasat despăgubiri pentru întregul imobil, s-a dispus și restituirea în natură, inclusiv a spațiilor din litigiu, deși nu era îndrituită în acest sens. În concluzie, s-a arătat că, față de toate aceste împrejurări, rezultă că au fost încălcate norme imperative, care fac ca dispoziția Primarului să fie nulă. Cât privește evacuarea s-a arătat că, soluția instanței de apel este nelegală, deoarece recurenți reclamanți dețin spațiul pe baza unui titlu legal, respectiv, în baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Oradea.

Prin cererea trimisă prin poștă și atașată la dosar la 16 martie 2006, recurentul reclamant K.M., renunță la însăși dreptul dedus judecății, respectiv la cererea de chemare în judecată a intimatei B.G., în condițiile art. 247 C. proc. civ. Această cerere, care are valoarea unui act de dispoziție, nu este dată în formă autentică și ulterior depunerii acesteia, recurentul reclamant nu s-a prezentat în instanță pentru a fi identificat și pentru a se lua act de renunțarea la însăși dreptul dedus judecății, astfel că, cererea de renunțare la dreptul dedus judecății este informă, consecința fiind aceea a lipsirii acestuia de efectele sale juridice. Și intimata pârâtă reclamantă B.G. a depus la termenul din 9 iunie 2006, o declarație autentică, prin reprezentantul intimatului Ministerul Finanțelor Publice, prin care arată că renunță la cererea sa reconvențională având ca obiect evacuarea pârâtei reconvenționale SC F.O.P.

SRL. Această cerere este formulată în condițiile art. 247 C. proc. civ., dar instanța nu poate lua act de aceasta cu consecința respingerii în fond a cererii principale, deoarece intimata pârâtă reclamantă nu a declarat recurs, astfel că, față de această decizie dată în apel este irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat. În aceste condiții, instanța examinând decizia civilă recurată, în raport de motivul de recurs formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată recursul nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecință pentru următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată formulată de recurenții reclamanți la 13 februarie 2003 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, a fost calificată de către instanță, în exercitarea rolului ei activ, potrivit art. 84 C. proc.

civ., ca fiind contestație împotriva dispoziției 365 din 22 aprilie 2003, formulată în condițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001. Urmare a acestei calificări a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, Judecătoria Oradea, prin sentința civilă nr. 3356 din 22 mai 2003, irevocabilă, a declinat competența soluționării cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bihor. În ce privește cererea formulată de reclamanți, atât instanța de fond cât și cea de apel, au soluționat-o pe excepția tardivității, soluțiile adoptate fiind legale. Aceasta deoarece, potrivit art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001, atacarea în justiție a dispoziției emise în temeiul Legii 10/2001, se face în termen de 30 de zile de la data comunicării.

În speță, reclamanților recurenți, chiar dacă nu au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, le sunt aplicabile, dispozițiile art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001, privind termenul în care poate fi contestată dispoziția, care este de 30 de zile de la comunicarea acesteia. S-a constatat că, recurentei reclamante SC F.O.P. Oradea, dispoziția atacată, i-a fost comunicată prin somația 504 de la data de 8 septembrie 2002, de către executorul judecătoresc P.G., în cadrul dosarului execuțional 504/2002, iar către SC C.M.C.S., al cărei membru cooperator este reclamantul K.M., la 1 iulie 2002 (fila 12 dosar). Or, dispoziția 365 din 22 aprilie 2003, emisă de Primarul Municipiului Oradea, a fost atacată în justiție la 13 februarie 2003, cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare, situație în care legal au apreciat de instanțele de fond și apel, că cererea a fost tardiv formulată.

În această situație, constatând legală soluția dată pe excepția tardivității cererii de către instanțele de fond și apel, corect acestea nu au analizat fondul cererii, și în consecință, nici criticile din recurs, privind fondul cererii principale nu pot primite și analizate. În ce privește soluția instanței de apel, privind admiterea în parte a cererii reconvenționale formulată de pârâta reclamantă B.G. și dispunerea evacuării pârâtei reconvențională SC F.O.P. SRL din spațiul situat în Oradea, apartament 14, înscris în C.F. Oradea, cu nr.top 618/2114, este legală. Astfel, termenul locațiunii a fost stabilit pe o perioadă de 10 ani, potrivit contractului de închiriere nr. 200619 din 30 noiembrie 1999, iar potrivit colilor C.F.

privind imobilul în litigiu, locațiunea nu a făcut obiectul inscripționării în C.F., potrivit art. 21 pct. c lit. a) din Legea nr. 7/1996, condiție în absența căreia, actul de închiriere nu este opozabil terțelor persoane, iar potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilul se restituie în natură, indiferent în posesia cui se afla la data cererii de restituire și liber de sarcini. Pe de altă parte, proprietarul imobilului trebuie să aibă exercițiul tuturor atributelor dreptului de proprietate în sensul art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceste considerente, instanța, în baza dispozițiilor art. 316 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., va dispune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta SC F.O.P. SRL și pârâtul K.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.O.P. SRL și pârâtul K.M. împotriva deciziei nr. 138/A din 22 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 iunie 2006.