ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2485/2003

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Autoritatea pentru

Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului a chemat-o în judecată

pe pârâta S.C. C.A. S.A. Alba Iulia și a solicitat ca, prin sentința care se va

pronunța, să fie obligată la plata sumei de 18.666.227 lei, reprezentând daune

interese moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificare de B.R.D. la

depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an, cu motivarea

că dividendele aferente anului 1996 s-au plătit cu întârziere.

Tribunalul Alba, prin

sentința nr. 129 pronunțată la 6 martie 2001, a respins acțiunea reclamantei

considerând că pretențiile pentru plata dobânzilor pentru depozite bancare nu

se încadrează în prevederile art. 43 C. com.

Sentința a fost

confirmată de Curtea de Apel Alba Iulia care, prin decizia nr. 495 din 13 iunie

2001, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei Autoritatea pentru Privatizare

și Administrarea Participațiilor Statului.

Curtea a reținut că

obligația de plată a dividendelor este cherabilă și nu portabilă, ceea ce

înseamnă că acționarul creditor are obligația să se prezinte la sediul

societății și să ceară plata. A mai reținut instanța de apel că propria

neglijență a apelantei nu poate constitui temei pentru valorificarea unui

drept.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Privatizare

și Administrare a Participațiilor Statului.

Recurenta a formulat

critici pentru motive de netemeinicie și nelegalitate pe care nu le-a dezvoltat

separat, așa cum dispune art. 303 alin. (3) C. proc. civ.

În esență, recurenta a

susținut că s-au aplicat greșit prevederile art. 59 C. com., că principiul

cherabilității plății nu este aplicabil în cauza dedusă judecății, întrucât

esențială este obligația de plată a dividendelor și nu locul executării

acestora pentru că altfel s-ar ajunge la concluzia că, pentru plata

dividendelor, s-a încheiat un contract cu S.C. C.A. S.A.

Izvorul obligației de

plată a dividendelor, a precizat recurenta, este Legea nr. 31/1990 din care

citează art. 111 potrivit căruia cuantumul și distribuirea dividendelor către

acționarii societății se stabilesc de către A.G.A., odată cu aprobarea

bilanțului contabil.

Recurenta a mai

susținut că era îndreptățită să solicite daune – interese în conformitate cu

art. 1088 C. civ. și art. 43 C. com., că aceste daune au rolul de a acoperi

prejudiciul pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a

obligației.

Condițiile prevăzute de

art. 43 C. com. pentru acordarea dobânzii legale, a precizat recurenta în

dezvoltarea acelorași susțineri, sunt îndeplinite, așa încât dobânda curge de

drept și i se cuvine creditorului de la data exigibilității plății. În ce

privește cuantumul dobânzii, citând dispozițiile art. 9 alin. (6

1

)

din Legea nr. 99/1999, recurenta a susținut că instituțiile publice au

obligația să deruleze fondurile rezultate din operațiuni de privatizare prin

conturi deschise la trezoreria statului.

În fine, recurenta a

invocat și art. 17 din Legea nr. 146/1997 în sprijinul susținerii că nu

datorează taxa de timbru și timbrul judiciar.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

În calitate de

acționară la S.C. C.A. S.A., recurenta a încasat dividendele începând cu data

de 3 iunie 1998, cum se confirmă de altfel, în cuprinsul acțiunii.

Pe perioada cuprinsă

între data de 16 aprilie 1998 – 30 septembrie 1999 recurenta a pretins, pentru

dividendele stabilite pentru exercițiul financiar al anului 1996, dobânzi

bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen

de un an.

Este adevărat astfel

cum susține recurenta, în alți termeni, că obligația de plată a dobânzilor este

comercială și că, deci se supune normelor de drept comercial.

În aceste condiții sunt

aplicabile dispozițiile art. 43 C. com., invocate în cuprinsul acțiunii.

Datoriile comerciale

lichide și plătibile în bani, dispune art. 43 C. com., produc dobândă de drept

din ziua în care devin exigibile.

De principiu, recurenta

era îndreptățită la dobânda comercială numai că, în cauză, s-a solicitat

dobânda la depozitele constituite la B.R.D. de către recurentă, care presupune

existența unui contract între aceasta și banca ce o deservește.

Aceste dobânzi nu se

confundă însă cu dobânda legală aplicabilă în materie comercială pentru

obligațiile plătibile în bani.

Recurenta a susținut că

art. 43 C. com. se referă la „dobânda de drept”, adică la orice dobândă

comercială, deci și la cea practicată de B.R.D. pentru depozite pe termen de un

an.

Raportând dispozițiile

art. 43 la art. 1 C. com. și art. 1088 alin. (1) C. civ., prin care se

realizează așa numita „evaluare legală” a cuantumului prejudiciului în cazul

daunelor moratorii referitoare la obligații care au ca obiect o sumă de bani,

este de reținut că acestea (daunele moratorii) „nu pot cuprinde decât dobânda

legală”.

În înțelesul acestui

text, dobânda legală constituie un criteriu de evaluare a daunelor – interese o

comensurare prestabilită și obligatorie a lor la nivelul dobânzii legale.

Recurenta, așa cum s-a

mai arătat, a stăruit în toate instanțele la plata dobânzii cuvenite pentru

depozitele constituite la B.R.D. pe termen de un an pe considerentul că și

aceasta este o dobândă comercială.

Solicitarea sa este

însă contrară dispozițiilor art. 43 C. com., raportate la art. 1088 alin. (1)

C. com., față de natura contractuală a dobânzii pentru depozite.

Dividendele care se

încasează de Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului se varsă la buget, așa cum rezultă în susținerile recurentei, iar

faptul că fondurile astfel constituite se derulează prin conturi deschise la

trezoreria statului, conform Legii nr. 99/1999 [art. 9 alin. (6

1

)]

nu o îndreptățește la altă dobândă decât cea legală, aplicabilă datoriilor

comerciale plătibile în bani.

Din textul citat de

recurentă art. 9 alin. (6

1

) din Legea nr. 99/1999 rezultă, evident,

că derularea fondurilor se realizează prin conturi deschise la trezorerie și nu

prin depozite pe termen, așa cum a arătat în sprijinul susținerii că a

cuantificat corect suma pretinsă drept dobândă.

Pentru același

considerent nu poate fi primită nici critica potrivit căreia creditorul are

dreptul la dobânda pe care ar fi încasat-o dacă ar fi avut suma de bani depusă

sub formă de depozit în bancă.

În ideea de despăgubire

integrală pentru neexecutarea obligațiilor comerciale „plătibile în bani”, art.

1088 alin. (2) C. civ. prezumă existența daunelor, iar alin. (1) din același

articol trimite la dobânda legală. In caz contrar, s-ar pune problema probării

atât a pierderii, cât și a câștigului nerealizat, ori acțiunea nu vizează o

astfel de cerere.

În recurs, reclamanta a

întocmit un calcul subsidiar al dobânzilor raportate la taxa de scont B.N.R.,

dar pentru că acțiunea și criticile din recurs privesc dobânda comercială la

depozit B.R.D., calculul depus nu poate fi primit fără a se considera

modificate temeiurile pretențiilor care au format obiectul dosarului.

În ce privește

aplicarea art. 59 C. com., este adevărat că aceste prevederi se referă la

obligații comerciale de natură contractuală, așa cum a susținut recurenta dar

argumentele invocate de aceasta nu sunt de natură să ducă la modificarea

soluției pentru motivele deja arătate.

Cu această motivare

soluția pronunțată în apel va fi menținută și, cum nu se constată motive de

casare / modificare a acesteia, potrivit art. 312 C. com., recursul va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (F.P.S. București)

împotriva deciziei nr. 495 din 13 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 mai 2003.