ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2485/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C.A. S.A. Alba Iulia și a solicitat ca, prin sentința care se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 18.666.227 lei, reprezentând daune interese moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificare de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an, cu motivarea că dividendele aferente anului 1996 s-au plătit cu întârziere. Tribunalul Alba, prin sentința nr. 129 pronunțată la 6 martie 2001, a respins acțiunea reclamantei considerând că pretențiile pentru plata dobânzilor pentru depozite bancare nu se încadrează în prevederile art. 43 C. com.

Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Alba Iulia care, prin decizia nr. 495 din 13 iunie 2001, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului. Curtea a reținut că obligația de plată a dividendelor este cherabilă și nu portabilă, ceea ce înseamnă că acționarul creditor are obligația să se prezinte la sediul societății și să ceară plata. A mai reținut instanța de apel că propria neglijență a apelantei nu poate constitui temei pentru valorificarea unui drept. Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Privatizare și Administrare a Participațiilor Statului. Recurenta a formulat critici pentru motive de netemeinicie și nelegalitate pe care nu le-a dezvoltat separat, așa cum dispune art. 303 alin. (3) C. proc.

civ. În esență, recurenta a susținut că s-au aplicat greșit prevederile art. 59 C. com., că principiul cherabilității plății nu este aplicabil în cauza dedusă judecății, întrucât esențială este obligația de plată a dividendelor și nu locul executării acestora pentru că altfel s-ar ajunge la concluzia că, pentru plata dividendelor, s-a încheiat un contract cu S.C. C.A. S.A. Izvorul obligației de plată a dividendelor, a precizat recurenta, este Legea nr. 31/1990 din care citează art. 111 potrivit căruia cuantumul și distribuirea dividendelor către acționarii societății se stabilesc de către A.G.A., odată cu aprobarea bilanțului contabil. Recurenta a mai susținut că era îndreptățită să solicite daune – interese în conformitate cu art. 1088 C. civ.

și art. 43 C. com., că aceste daune au rolul de a acoperi prejudiciul pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației. Condițiile prevăzute de art. 43 C. com. pentru acordarea dobânzii legale, a precizat recurenta în dezvoltarea acelorași susțineri, sunt îndeplinite, așa încât dobânda curge de drept și i se cuvine creditorului de la data exigibilității plății. În ce privește cuantumul dobânzii, citând dispozițiile art. 9 alin. (6 1 ) din Legea nr. 99/1999, recurenta a susținut că instituțiile publice au obligația să deruleze fondurile rezultate din operațiuni de privatizare prin conturi deschise la trezoreria statului. În fine, recurenta a invocat și art. 17 din Legea nr. 146/1997 în sprijinul susținerii că nu datorează taxa de timbru și timbrul judiciar.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În calitate de acționară la S.C. C.A. S.A., recurenta a încasat dividendele începând cu data de 3 iunie 1998, cum se confirmă de altfel, în cuprinsul acțiunii. Pe perioada cuprinsă între data de 16 aprilie 1998 – 30 septembrie 1999 recurenta a pretins, pentru dividendele stabilite pentru exercițiul financiar al anului 1996, dobânzi bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an. Este adevărat astfel cum susține recurenta, în alți termeni, că obligația de plată a dobânzilor este comercială și că, deci se supune normelor de drept comercial. În aceste condiții sunt aplicabile dispozițiile art. 43 C. com., invocate în cuprinsul acțiunii.

Datoriile comerciale lichide și plătibile în bani, dispune art. 43 C. com., produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile. De principiu, recurenta era îndreptățită la dobânda comercială numai că, în cauză, s-a solicitat dobânda la depozitele constituite la B.R.D. de către recurentă, care presupune existența unui contract între aceasta și banca ce o deservește. Aceste dobânzi nu se confundă însă cu dobânda legală aplicabilă în materie comercială pentru obligațiile plătibile în bani. Recurenta a susținut că art. 43 C. com. se referă la „dobânda de drept”, adică la orice dobândă comercială, deci și la cea practicată de B.R.D. pentru depozite pe termen de un an. Raportând dispozițiile art. 43 la art. 1 C. com.

și art. 1088 alin. (1) C. civ., prin care se realizează așa numita „evaluare legală” a cuantumului prejudiciului în cazul daunelor moratorii referitoare la obligații care au ca obiect o sumă de bani, este de reținut că acestea (daunele moratorii) „nu pot cuprinde decât dobânda legală”. În înțelesul acestui text, dobânda legală constituie un criteriu de evaluare a daunelor – interese o comensurare prestabilită și obligatorie a lor la nivelul dobânzii legale. Recurenta, așa cum s-a mai arătat, a stăruit în toate instanțele la plata dobânzii cuvenite pentru depozitele constituite la B.R.D. pe termen de un an pe considerentul că și aceasta este o dobândă comercială. Solicitarea sa este însă contrară dispozițiilor art. 43 C. com., raportate la art. 1088 alin. (1) C. com., față de natura contractuală a dobânzii pentru depozite.

Dividendele care se încasează de Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului se varsă la buget, așa cum rezultă în susținerile recurentei, iar faptul că fondurile astfel constituite se derulează prin conturi deschise la trezoreria statului, conform Legii nr. 99/1999 [art. 9 alin. (6 1 )] nu o îndreptățește la altă dobândă decât cea legală, aplicabilă datoriilor comerciale plătibile în bani. Din textul citat de recurentă art. 9 alin. (6 1 ) din Legea nr. 99/1999 rezultă, evident, că derularea fondurilor se realizează prin conturi deschise la trezorerie și nu prin depozite pe termen, așa cum a arătat în sprijinul susținerii că a cuantificat corect suma pretinsă drept dobândă.

Pentru același considerent nu poate fi primită nici critica potrivit căreia creditorul are dreptul la dobânda pe care ar fi încasat-o dacă ar fi avut suma de bani depusă sub formă de depozit în bancă. În ideea de despăgubire integrală pentru neexecutarea obligațiilor comerciale „plătibile în bani”, art. 1088 alin. (2) C. civ. prezumă existența daunelor, iar alin. (1) din același articol trimite la dobânda legală. In caz contrar, s-ar pune problema probării atât a pierderii, cât și a câștigului nerealizat, ori acțiunea nu vizează o astfel de cerere. În recurs, reclamanta a întocmit un calcul subsidiar al dobânzilor raportate la taxa de scont B.N.R., dar pentru că acțiunea și criticile din recurs privesc dobânda comercială la depozit B.R.D., calculul depus nu poate fi primit fără a se considera modificate temeiurile pretențiilor care au format obiectul dosarului.

În ce privește aplicarea art. 59 C. com., este adevărat că aceste prevederi se referă la obligații comerciale de natură contractuală, așa cum a susținut recurenta dar argumentele invocate de aceasta nu sunt de natură să ducă la modificarea soluției pentru motivele deja arătate. Cu această motivare soluția pronunțată în apel va fi menținută și, cum nu se constată motive de casare / modificare a acesteia, potrivit art. 312 C. com., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (F.P.S. București) împotriva deciziei nr. 495 din 13 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2003.