ÎCCJ, Decizia nr. 42/2003

Asupra recursului în anulare de față;

In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21

aprilie 1999, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta S.C. P. S.A. a

solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii și Alimentației să-i

plătească suma de 2.126.154.660 lei, reprezentând diferența de preț și de curs

de schimb aferentă importului de ulei realizat în baza H.G. nr. 274/1992.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

relevat că, în perioada mai-septembrie 1992, a efectuat importuri de ulei brut

de floarea soarelui pentru care Ministerul Agriculturii și Alimentației trebuia

să acopere, în conformitate cu prevederile art. 3 din H.G. nr. 274/1992,

diferența de preț și de curs de schimb aferentă acestei operațiuni comerciale.

S-a mai învederat că, deși prin O.G.

nr. 113/1998 s-a aprobat acoperirea de la bugetul de stat pe anul 1998, a

diferențelor de preț și de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat

de reclamantă în baza H.G. nr. 274/1992, aceste diferențe, totalizând suma ce

face obiectul pretențiilor formulate, nu i-au fost achitate.

Prin întâmpinare, Ministerul Agriculturii

și Alimentației a cerut respingerea acțiunii, precizând că a achitat

reclamantei suma de 1.376.476.340 lei care reprezintă diferența de preț și de

curs de schimb valutar aferentă cantităților de ulei brut de floarea soarelui

importate în perioada mai-august 1992, pentru cantitățile importate după data

de 31 august 1992, până la 10 septembrie 1992, neavând obligația de a plăti

diferențele ce totalizează valoarea pretinsă pentru acțiune, deoarece H.G. nr.

274/1992 se referă numai la importurile realizate în perioada mai-august 1992.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 1223 din 25 februarie 2000, a respins

acțiunea motivând că prin O.G. nr. 113/1998 s-au stabilit doar sursele de

asigurare a acoperirii întregii sume de 3.502.631.000 lei solicitată de

reclamantă, iar identificarea importurilor la care se referă suma menționată

s-a făcut prin trimitere la H.G. nr. 274/1992, prin care este stabilită

condiția ca importurile să fie efectuate până la data de 31 august 1992.

S-a mai relevat că, în raport cu

aceste prevederi ale actelor normative menționate, nu există bază legală decât

pentru pretinderea diferențelor de preț și de curs de schimb la importurile de

ulei brut efectuate de reclamantă până la 31 august 1992, în sumă de 1.376.476.340

lei, pe care pârâta a și achitat-o, iar suma de 2.126.154.660 lei, reprezentând

diferențele de preț și de curs de schimb la importurile efectuate în

continuare, până la 10 septembrie 1992, nu mai poate fi pretinsă deoarece

reclamanta a acceptat unilateral explicația partenerului extern că s-a aflat în

imposibilitatea de a organiza livrarea la timp, a întregii cantități

contractate, datorită deschiderii acreditivului cu întârziere.

Împotriva sentinței, reclamanta S.C.

P. S.A. a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia civilă nr. 3347 din 22

noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială. Ca urmare,

sentința a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a

fost precizată, a obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de

2.126.154.660 lei contravaloare preț actualizat produse și la 29.526.546 lei

cheltuieli de judecată aferente căii de atac.

S-a motivat că din actele dosarului

rezultă că produsul ce face obiectul litigiului a fost importat de reclamantă

în condițiile stabilite prin H.G. nr. 274/1992, în vederea aprovizionării

pieței interne, la preț subvenționat, diferența dintre prețul în lei,

determinat pe baza prețului extern și a cursului unic de schimb al leului în

vigoare la data importului și prețul intern în vigoare la aceeași dată,

regularizându-se de la bugetul de stat, în cadrul fondurilor aprobate în acest

scop pârâtului.

S-a relevat că Ministerul

Agriculturii și Alimentației, în calitate de titular și beneficiar al

importului destinat aprovizionării populației, era obligat, potrivit art. 4 din

Normele Băncii Naționale a României nr. 1756 din 61 din 13 noiembrie 1991, să

emită scrisoarea de garanție, în baza căreia instituția bancară urma să

deschidă acreditivul.

S-a mai motivat că efectuarea ultimelor

importuri cu depășirea datei limită 31 august 1992 se datorează pârâtului, care

a emis scrisoarea de garanție abia la 30 iulie 1992, situație ce a fost avută

în vedere și de Guvern la adoptarea O.G. nr. 113/1998, prin care s-a aprobat

acoperirea de la buget, în beneficiul reclamantei, a întregii sume de

3.502.631.000 lei.

În fine, s-a argumentat că, din

moment ce a recepționat întreaga cantitate de ulei brut ce a făcut obiectul

contractului extern, derulat prin intermediul reclamantei, pârâtului beneficiar

îi revine obligația de a suporta diferențele de preț și de curs de schimb, în

cauză fiind incidente și prevederile art. 36 și art. 42 C. com., coroborate cu

art. 1361-1362 cu referire la art. 1652-1653 C. civ.

Recursul declarat de pârât împotriva

acestei decizii a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 2216 din 27 martie

2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, cu motivarea că soluția

instanței de apel este legală.

S-a reținut, în acest sens, că prin

O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat, în mod expres, acoperirea de la bugetul de stat

a diferențelor de preț și de curs de schimb aferente importului de ulei

efectuat de S.C. P. S.A. în baza H.G. nr. 74/1992, subliniindu-se că în

cuprinsul acelei ordonanțe se face referire la întreg importul, iar nu doar la

o parte, iar dreptul reclamantei de a încasa din alocații bugetare întreaga

sumă de 3.502.631.000 lei este consacrat fără a se face nici o distincție,

astfel că prima instanță nu era îndreptățită să aplice parțial și condiționat

respectivul act normativ.

Conchizându-se, s-a relevat că, din

moment ce ambele părți au confirmat că, din suma totală menționată, pârâtul nu

a achitat decât 1.376.476.340 lei, temeinicia pretențiilor formulate de

reclamantă pentru diferența de 2.126.154.660 lei este indiscutabilă, astfel că

se impune respingerea recursului.

Împotriva deciziilor pronunțate în

apel și în recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a declarat recurs în anulare.

Invocându-se temeiurile prevăzute în

art. 330 pct. 2 C. proc. civ., s-a susținut că ambele decizii au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond, precum și că hotărârile respective sunt și vădit

netemeinice.

S-a arătat că S.C. P. S.A.,

desemnată în urma licitației organizate, să efectueze importul de ulei brut de

floarea soarelui aprobat prin H.G. nr. 274/1992, a încheiat la data de 26 mai

1992, cu firma B.M.I., un contract pentru furnizarea cantității de 10.000 tone

ulei brut, stabilind ca plata să fie efectuată prin acreditiv documentar

irevocabil.

S-a mai relevat că prin acreditiv,

care a fost emis la 3 august 1992, s-a prevăzut ca marfa să fie expediată, de

partenerul extern, cel mai târziu la data de 31 august 1992.

Or, se învederează în argumentarea

recursului în anulare, reclamanta a acceptat livrarea uleiului și, implicit,

efectuarea importului acestuia și în cursul lunii septembrie 1992, încălcând

astfel prevederile exprese ale art. 2 din H.G. nr. 274/1992, în care se

menționează că „importurile prevăzute la art. 1 se vor face în perioada

mai-august 1992, pe bază de credite interne acordate pe o perioadă de 360 de

zile".

S-a subliniat că, prin acceptarea de

livrări și după data limită de 31 august 1992, fixată prin acreditiv, reclamanta

a încălcat prevederile art. 2 din hotărârea menționată, ceea ce constituie o

culpă evidentă din partea sa.

S-a scos în evidență că, deși prin

O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat să fie acoperită din bugetul Ministerului

Agriculturii și Alimentației suma de 3.502.631.000 lei, reprezentând diferențe

de preț și de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat de S.C. P.

S.A. în baza H.G. nr. 274/1992, reclamanta nu este îndreptățită să primească

decât cei 1.376.476.340 lei care i-au fost achitați din această sumă, deoarece

diferența de 2.126.154.660 lei nu poate fi considerată justificată cât timp

reprezintă diferențe de preț și de curs de schimb pentru cantitățile de ulei

importate, după data de 31 august 1992, cu încălcarea prevederilor art. 2 din hotărârea

menționată.

În concluzie, s-a învederat că

actualul Minister al Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a fost în mod

greșit obligat să plătească reclamantei suma de 2.126.154.660 lei, cerându-se

casarea deciziilor atacate și menținerea sentinței prin care a fost respinsă

acțiunea.

Recursul în anulare nu este fondat.

Prin art. 1 din H.G. nr. 274/1992

s-a aprobat importul de materii prime furajere, boabe soia și ulei brut de

floarea soarelui în limita sumei de 163 milioane dolari SUA, iar prin art. 2 din

aceeași hotărâre s-a stabilit că importurile respective „se vor face în

perioada mai - august 1992, pe bază de credite interne acordate pe o perioadă

de 360 zile".

Tot prin această hotărâre s-a mai

precizat, la art. 3, că „diferența rezultată între prețul în lei, determinat pe

baza prețului extern și a cursului unic de schimb al leului în vigoare la data

importului, și prețul intern în vigoare la aceeași dată, se regularizează cu

bugetul de stat, în cadrul fondurilor aprobate Ministerului Agriculturii și

Alimentației pe anul 1992".

Fiind desemnată în aceste condiții,

în urma licitației organizate, să efectueze importul de ulei brut de floarea

soarelui aprobat prin hotărârea menționată, S.C. P. S.A. a încheiat la data de

26 mai 1992, cu firma B.M.I., un contract pentru furnizarea cantității de

10.000 tone ulei brut, livrările fiind efectuate începând de la 9 august până

la 10 septembrie 1992, datorită deschiderii acreditivului, de către B., abia la

3 august 1992.

Este adevărat că, acceptând livrarea

uleiului importat până la data de 10 septembrie 1992, reclamanta nu a respectat

în totul termenul de livrare de cel târziu 31 august 1992, prevăzut în art. 2

din H.G. nr. 274/1992, dar această întârziere, fără semnificație deosebită în

raport de natura mărfii procurate, se datorează, așa cum reiese din actele

dosarului, insuficientelor diligențe depuse de Ministerul Agriculturii și

Alimentației de a obține la timp scrisoarea de garanție necesară deschiderii

acreditivului, în care sens societatea reclamantă a făcut numeroase intervenții

la conducerea ministerului respectiv.

Pe de altă parte, așa cum întemeiat

s-a relevat în considerentele deciziei instanței de recurs, prin O.G. nr.

113/1998 s-a aprobat în mod expres „acoperirea din bugetul de stat pe anul 1998

al Ministerului Agriculturii și Alimentației a diferențelor de preț și de curs

de schimb, aferente importului de ulei, realizat de către S.C. P. S.A., în baza

prevederilor H.G. nr. 274/1992, în sumă de 3.502.631.000 lei".

Din moment ce prin această ordonanță

este aprobată întreaga sumă de 3.502.631.000 lei ce reprezintă valoarea

diferențelor de preț și de curs de schimb pentru toate cantitățile de ulei brut

importat de S.C. P. S.A. până la 10 septembrie 1992, fără să se facă vreo

distincție în raport cu perioada în care au fost livrate, este evident că în

mod just s-a reținut de instanțele de apel și de recurs că ordonanța respectivă

a fost adoptată în vederea acoperirii de la bugetul statului a întregii sume

menționate, iar nu doar a unei părți din aceasta.

Așa fiind, câtă vreme întreaga sumă

de 3.502.631.000 lei, reprezentând diferențele de preț și de curs de schimb,

aferente importului de ulei realizat de S.C. P. S.A., în baza prevederilor H.G.

nr. 274/1992, a fost acoperită de la bugetul statului prin intervenția

Guvernului, nu se mai poate da nici o semnificație împrejurării că o parte din

importuri s-au realizat până la data limită de 31 august 1992, iar o altă parte

în zilele imediat următoare, până la 10 septembrie 1992.

În atare situație, reieșind, pe de o

parte, că prin O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat acoperirea din bugetul

Ministerului Agriculturii și Alimentației pe anul 1998 a întregii sume ce

reprezintă diferențele de preț și de curs de schimb, aferente importului de

ulei efectuat de reclamantă în baza H.G. nr. 274/1992, fără a se condiționa de

stricta respectare a termenului prevăzut pentru livrare, iar pe de altă parte,

că pârâtul nu a achitat decât 1.376.476.340 lei din suma totală de

3.502.631.000 lei alocată în acest scop, se constată că în mod corect s-a

stabilit de cele două instanțe de control judiciar că dreptul reclamantei la

obținerea diferenței de 2.126.154.660 lei este pe deplin justificat.

În consecință, se impune a se reține

că soluția pronunțată în sensul admiterii acțiunii reclamantei este temeinică

și legală, astfel că recursul în anulare urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție împotriva deciziei civile nr. 3347 din 22 noiembrie 2000 a Curții

de Apel București, secția comercială și deciziei nr. 2216 din 27 martie 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Pronunțată, în ședință publică, azi

10 martie 2003.