ÎCCJ, Decizia nr. 42/2003

Asupra recursului în anulare de față; In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 aprilie 1999, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta S.C. P. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii și Alimentației să-i plătească suma de 2.126.154.660 lei, reprezentând diferența de preț și de curs de schimb aferentă importului de ulei realizat în baza H.G. nr. 274/1992. În motivarea acțiunii, reclamanta a relevat că, în perioada mai-septembrie 1992, a efectuat importuri de ulei brut de floarea soarelui pentru care Ministerul Agriculturii și Alimentației trebuia să acopere, în conformitate cu prevederile art. 3 din H.G. nr. 274/1992, diferența de preț și de curs de schimb aferentă acestei operațiuni comerciale.

S-a mai învederat că, deși prin O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat acoperirea de la bugetul de stat pe anul 1998, a diferențelor de preț și de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat de reclamantă în baza H.G. nr. 274/1992, aceste diferențe, totalizând suma ce face obiectul pretențiilor formulate, nu i-au fost achitate. Prin întâmpinare, Ministerul Agriculturii și Alimentației a cerut respingerea acțiunii, precizând că a achitat reclamantei suma de 1.376.476.340 lei care reprezintă diferența de preț și de curs de schimb valutar aferentă cantităților de ulei brut de floarea soarelui importate în perioada mai-august 1992, pentru cantitățile importate după data de 31 august 1992, până la 10 septembrie 1992, neavând obligația de a plăti diferențele ce totalizează valoarea pretinsă pentru acțiune, deoarece H.G.

nr. 274/1992 se referă numai la importurile realizate în perioada mai-august 1992. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 1223 din 25 februarie 2000, a respins acțiunea motivând că prin O.G. nr. 113/1998 s-au stabilit doar sursele de asigurare a acoperirii întregii sume de 3.502.631.000 lei solicitată de reclamantă, iar identificarea importurilor la care se referă suma menționată s-a făcut prin trimitere la H.G.

nr. 274/1992, prin care este stabilită condiția ca importurile să fie efectuate până la data de 31 august 1992. S-a mai relevat că, în raport cu aceste prevederi ale actelor normative menționate, nu există bază legală decât pentru pretinderea diferențelor de preț și de curs de schimb la importurile de ulei brut efectuate de reclamantă până la 31 august 1992, în sumă de 1.376.476.340 lei, pe care pârâta a și achitat-o, iar suma de 2.126.154.660 lei, reprezentând diferențele de preț și de curs de schimb la importurile efectuate în continuare, până la 10 septembrie 1992, nu mai poate fi pretinsă deoarece reclamanta a acceptat unilateral explicația partenerului extern că s-a aflat în imposibilitatea de a organiza livrarea la timp, a întregii cantități contractate, datorită deschiderii acreditivului cu întârziere.

Împotriva sentinței, reclamanta S.C. P. S.A. a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia civilă nr. 3347 din 22 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială. Ca urmare, sentința a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, a obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.126.154.660 lei contravaloare preț actualizat produse și la 29.526.546 lei cheltuieli de judecată aferente căii de atac. S-a motivat că din actele dosarului rezultă că produsul ce face obiectul litigiului a fost importat de reclamantă în condițiile stabilite prin H.G. nr. 274/1992, în vederea aprovizionării pieței interne, la preț subvenționat, diferența dintre prețul în lei, determinat pe baza prețului extern și a cursului unic de schimb al leului în vigoare la data importului și prețul intern în vigoare la aceeași dată, regularizându-se de la bugetul de stat, în cadrul fondurilor aprobate în acest scop pârâtului.

S-a relevat că Ministerul Agriculturii și Alimentației, în calitate de titular și beneficiar al importului destinat aprovizionării populației, era obligat, potrivit art. 4 din Normele Băncii Naționale a României nr. 1756 din 61 din 13 noiembrie 1991, să emită scrisoarea de garanție, în baza căreia instituția bancară urma să deschidă acreditivul. S-a mai motivat că efectuarea ultimelor importuri cu depășirea datei limită 31 august 1992 se datorează pârâtului, care a emis scrisoarea de garanție abia la 30 iulie 1992, situație ce a fost avută în vedere și de Guvern la adoptarea O.G. nr. 113/1998, prin care s-a aprobat acoperirea de la buget, în beneficiul reclamantei, a întregii sume de 3.502.631.000 lei.

În fine, s-a argumentat că, din moment ce a recepționat întreaga cantitate de ulei brut ce a făcut obiectul contractului extern, derulat prin intermediul reclamantei, pârâtului beneficiar îi revine obligația de a suporta diferențele de preț și de curs de schimb, în cauză fiind incidente și prevederile art. 36 și art. 42 C. com., coroborate cu art. 1361-1362 cu referire la art. 1652-1653 C. civ. Recursul declarat de pârât împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 2216 din 27 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, cu motivarea că soluția instanței de apel este legală. S-a reținut, în acest sens, că prin O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat, în mod expres, acoperirea de la bugetul de stat a diferențelor de preț și de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat de S.C.

P. S.A. în baza H.G. nr. 74/1992, subliniindu-se că în cuprinsul acelei ordonanțe se face referire la întreg importul, iar nu doar la o parte, iar dreptul reclamantei de a încasa din alocații bugetare întreaga sumă de 3.502.631.000 lei este consacrat fără a se face nici o distincție, astfel că prima instanță nu era îndreptățită să aplice parțial și condiționat respectivul act normativ. Conchizându-se, s-a relevat că, din moment ce ambele părți au confirmat că, din suma totală menționată, pârâtul nu a achitat decât 1.376.476.340 lei, temeinicia pretențiilor formulate de reclamantă pentru diferența de 2.126.154.660 lei este indiscutabilă, astfel că se impune respingerea recursului. Împotriva deciziilor pronunțate în apel și în recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare.

Invocându-se temeiurile prevăzute în art. 330 pct. 2 C. proc. civ., s-a susținut că ambele decizii au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că hotărârile respective sunt și vădit netemeinice. S-a arătat că S.C. P. S.A., desemnată în urma licitației organizate, să efectueze importul de ulei brut de floarea soarelui aprobat prin H.G. nr. 274/1992, a încheiat la data de 26 mai 1992, cu firma B.M.I., un contract pentru furnizarea cantității de 10.000 tone ulei brut, stabilind ca plata să fie efectuată prin acreditiv documentar irevocabil.

S-a mai relevat că prin acreditiv, care a fost emis la 3 august 1992, s-a prevăzut ca marfa să fie expediată, de partenerul extern, cel mai târziu la data de 31 august 1992. Or, se învederează în argumentarea recursului în anulare, reclamanta a acceptat livrarea uleiului și, implicit, efectuarea importului acestuia și în cursul lunii septembrie 1992, încălcând astfel prevederile exprese ale art. 2 din H.G. nr. 274/1992, în care se menționează că „importurile prevăzute la art. 1 se vor face în perioada mai-august 1992, pe bază de credite interne acordate pe o perioadă de 360 de zile". S-a subliniat că, prin acceptarea de livrări și după data limită de 31 august 1992, fixată prin acreditiv, reclamanta a încălcat prevederile art. 2 din hotărârea menționată, ceea ce constituie o culpă evidentă din partea sa.

S-a scos în evidență că, deși prin O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat să fie acoperită din bugetul Ministerului Agriculturii și Alimentației suma de 3.502.631.000 lei, reprezentând diferențe de preț și de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat de S.C. P. S.A. în baza H.G. nr. 274/1992, reclamanta nu este îndreptățită să primească decât cei 1.376.476.340 lei care i-au fost achitați din această sumă, deoarece diferența de 2.126.154.660 lei nu poate fi considerată justificată cât timp reprezintă diferențe de preț și de curs de schimb pentru cantitățile de ulei importate, după data de 31 august 1992, cu încălcarea prevederilor art. 2 din hotărârea menționată. În concluzie, s-a învederat că actualul Minister al Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a fost în mod greșit obligat să plătească reclamantei suma de 2.126.154.660 lei, cerându-se casarea deciziilor atacate și menținerea sentinței prin care a fost respinsă acțiunea.

Recursul în anulare nu este fondat. Prin art. 1 din H.G. nr. 274/1992 s-a aprobat importul de materii prime furajere, boabe soia și ulei brut de floarea soarelui în limita sumei de 163 milioane dolari SUA, iar prin art. 2 din aceeași hotărâre s-a stabilit că importurile respective „se vor face în perioada mai - august 1992, pe bază de credite interne acordate pe o perioadă de 360 zile". Tot prin această hotărâre s-a mai precizat, la art. 3, că „diferența rezultată între prețul în lei, determinat pe baza prețului extern și a cursului unic de schimb al leului în vigoare la data importului, și prețul intern în vigoare la aceeași dată, se regularizează cu bugetul de stat, în cadrul fondurilor aprobate Ministerului Agriculturii și Alimentației pe anul 1992". Fiind desemnată în aceste condiții, în urma licitației organizate, să efectueze importul de ulei brut de floarea soarelui aprobat prin hotărârea menționată, S.C.

P. S.A. a încheiat la data de 26 mai 1992, cu firma B.M.I., un contract pentru furnizarea cantității de 10.000 tone ulei brut, livrările fiind efectuate începând de la 9 august până la 10 septembrie 1992, datorită deschiderii acreditivului, de către B., abia la 3 august 1992. Este adevărat că, acceptând livrarea uleiului importat până la data de 10 septembrie 1992, reclamanta nu a respectat în totul termenul de livrare de cel târziu 31 august 1992, prevăzut în art. 2 din H.G. nr. 274/1992, dar această întârziere, fără semnificație deosebită în raport de natura mărfii procurate, se datorează, așa cum reiese din actele dosarului, insuficientelor diligențe depuse de Ministerul Agriculturii și Alimentației de a obține la timp scrisoarea de garanție necesară deschiderii acreditivului, în care sens societatea reclamantă a făcut numeroase intervenții la conducerea ministerului respectiv.

Pe de altă parte, așa cum întemeiat s-a relevat în considerentele deciziei instanței de recurs, prin O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat în mod expres „acoperirea din bugetul de stat pe anul 1998 al Ministerului Agriculturii și Alimentației a diferențelor de preț și de curs de schimb, aferente importului de ulei, realizat de către S.C. P. S.A., în baza prevederilor H.G. nr. 274/1992, în sumă de 3.502.631.000 lei". Din moment ce prin această ordonanță este aprobată întreaga sumă de 3.502.631.000 lei ce reprezintă valoarea diferențelor de preț și de curs de schimb pentru toate cantitățile de ulei brut importat de S.C. P. S.A. până la 10 septembrie 1992, fără să se facă vreo distincție în raport cu perioada în care au fost livrate, este evident că în mod just s-a reținut de instanțele de apel și de recurs că ordonanța respectivă a fost adoptată în vederea acoperirii de la bugetul statului a întregii sume menționate, iar nu doar a unei părți din aceasta.

Așa fiind, câtă vreme întreaga sumă de 3.502.631.000 lei, reprezentând diferențele de preț și de curs de schimb, aferente importului de ulei realizat de S.C. P. S.A., în baza prevederilor H.G. nr. 274/1992, a fost acoperită de la bugetul statului prin intervenția Guvernului, nu se mai poate da nici o semnificație împrejurării că o parte din importuri s-au realizat până la data limită de 31 august 1992, iar o altă parte în zilele imediat următoare, până la 10 septembrie 1992. În atare situație, reieșind, pe de o parte, că prin O.G. nr. 113/1998 s-a aprobat acoperirea din bugetul Ministerului Agriculturii și Alimentației pe anul 1998 a întregii sume ce reprezintă diferențele de preț și de curs de schimb, aferente importului de ulei efectuat de reclamantă în baza H.G.

nr. 274/1992, fără a se condiționa de stricta respectare a termenului prevăzut pentru livrare, iar pe de altă parte, că pârâtul nu a achitat decât 1.376.476.340 lei din suma totală de 3.502.631.000 lei alocată în acest scop, se constată că în mod corect s-a stabilit de cele două instanțe de control judiciar că dreptul reclamantei la obținerea diferenței de 2.126.154.660 lei este pe deplin justificat. În consecință, se impune a se reține că soluția pronunțată în sensul admiterii acțiunii reclamantei este temeinică și legală, astfel că recursul în anulare urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 3347 din 22 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială și deciziei nr. 2216 din 27 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 martie 2003.