ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4134/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16

martie 2001 la Judecătoria Sinaia, reclamantul M.G. a solicitat în

contradictoriu cu intimata Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului de

Stat, anularea deciziilor de imputare nr. 192/1999, 193/1999, 194/1999, 196/1999,

197/1999 și 198/1999, emise de intimată.

Judecătoria Sinaia, prin sentința

nr. 163 din 16 februarie 2001, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Prahova.

Prin sentința nr. 73 din 9 octombrie

2001, Colegiul jurisdicțional Prahova a dispus admiterea contestației formulată

de M.G., în prezent decedat, însușită de moștenitorii acestuia M.E., M.A. și

M.I., împotriva deciziilor de imputare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că paguba constatată a fost stabilită ca urmare a controlului

intern din cadrul Regiei Autonome - Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat, la sucursala Sinaia, cu privire la gestionarea patrimoniului, rezultatele

controlului fiind cuprinse în procesele-verbale de constatare din 24 aprilie

1999.

În baza actului de control,

conducerea Regiei Autonome - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a

emis șapte decizii de imputare în sarcina unor salariați ai sucursalei și, în

subsidiar, în sarcina directorului M.G.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs jurisdicțional Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, solicitând casarea sentinței atacate ca nelegală și

netemeinică, susținând, în esență, că instanța neanalizând și neaprofundând

întregul material probator, în mod greșit a ajuns la concluzia lipsei

prejudiciului în ceea ce-l privește pe contestator.

A susținut că răspunderea subsidiară

în toate cele șapte decizii de imputare există , întrucât contestatorul nu și-a

îndeplinit atribuțiile prevăzute în fișa postului și nu a urmărit luarea la

timp a celor mai eficiente măsuri pentru împiedicarea producerii neregulilor

constatate, care au generat prejudiciul reținut prin actul de control.

Secția jurisdicțională a Curții de

Conturi s-a pronunțat prin decizia nr. 187 din 25 aprilie 2002, prin care a

respins recursul jurisdicțional declarat de Regia Autonomă - Administrația

Patrimoniului de Stat București, reținând, în esență, că în condițiile în care

instanțele de judecată au anulat toate deciziile de imputare pe motivul

inexistenței prejudiciului, elementele răspunderii materiale nu sunt întrunite.

Răspunderea subsidiară este o formă

a răspunderii materiale ce nu poate fi angajată decât în momentul constatării

insolvabilității celui sau celor ce au cauzat paguba prin fapta proprie, în mod

nemijlocit, iar termenul de emitere a deciziei de imputare curge de la data

constatării insolvabilității autorului direct și nu de la data producerii

pagubei.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului de Stat.

Astfel, recurenta a învederat faptul

că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, după cum urmează:

În ceea ce privește decizia nr. 192/1999,

a susținut că răspunderea subsidiară a contestatorului pentru neurmărirea și

neluarea măsurilor corespunzătoare de desfășurare a activității de tăiere,

recepționare a masei lemnoase, de transport la fabrica de prelucrare, de

recepție a cherestelei în urma tăierii, există, întrucât nu a dispus pe

întreaga perioadă controlată, nici o inventariere a masei lemnoase, ocazie cu

care s-ar fi constatat abaterile săvârșite constând în documente întocmite

necorespunzător și documente inexistente.

Prin neanalizarea întregului

material probator, susține recurenta, instanța în mod greșit a ajuns la

concluzia lipsei prejudiciului, întrucât din datele oferite de Ocolul Silvic

Sinaia asupra inventarierii cioatelor de fag și a masei lemnoase găsită lipsă,

rezultă că în cauză există prejudiciu.

Cu privire la decizia de imputare

nr. 193/1999, imputarea în subsidiar a sumei de 19.386.029 lei, contestatorului

M.G., constând în aprobarea decontării convorbirilor telefonice efectuate pe

telefoane mobile de numiții N.H. și S.I., care nu erau cadre de conducere, ceea

ce reprezintă un abuz în funcție.

Instanța, susține recurentul, nu a

analizat întregul material probatoriu, ci s-a rezumat numai la a prelua

constatările instanțelor care au judecat principalul deciziei de imputare.

Decizia de imputare nr. 194/1999,

emisă în sarcina contestatorului M.G. pentru suma de 112.000 lei, reprezentând

c/val. transport cherestea în interes personal, a fost recuperată integral de

la acesta.

Decizia de imputare nr. 195/1999 -

contestatorului M.G. i-a revenit suma de 41.172.338 lei, dintr-un total de

136.302.748 lei reprezentând c/val. penalități, calculate la contractele cu

S.R.P. Sinaia.

Recurentul susține că, în mod

greșit, instanța jurisdicțională a reținut că răspunderea subsidiară poate fi

atrasă în măsura în care prejudiciul constatat prin neîncasarea unor penalități

de la debitori nu mai este posibilă, ca urmare a unor cauze cum ar fi

insolvabilitatea debitorului, împlinirea termenului de prescripție etc.,

întrucât aceste motive vin în contradicție cu atribuțiile contestatorului care

avea prevăzută, în fișa postului, atribuția de a asigura urmărirea derulării

contractelor, precum și a răspunde pentru păstrarea și apărarea integrității

patrimoniului și valorificarea în condiții de eficiență a valorilor

patrimoniale încredințate.

Or, contestatorul se face vinovat de

neurmărirea contractelor încheiate de S.R.P. Sinaia cu diverse persoane fizice

sau juridice și de neperceperea penalităților calculate pentru neîndeplinirea

obligațiilor contractuale de la aceștia.

Decizia de imputare nr. 196/1999,

prin care s-a imputat contestatorului M.G. sumele de 509.667.976 lei și,

respectiv, 185.110.700 lei reprezentând diferențe valorice ce trebuiau

recuperate de la firma SC I. SRL. Recurenta a arătat că prejudiciul nu a fost

recuperat, iar culpa aparține în exclusivitate contestatorului, astfel încât

instanța jurisdicțională, deși a reținut corect că prejudiciul se va recupera

în principal de la firma în cauză, totuși recursul societății a fost respins ca

nefondat.

În ceea ce privește decizia de

imputare nr. 198/1999 prin care s-a imputat de la D.D., conducător auto, suma

de 17.160.000 lei în calitate de delegat primitor a c/val a 22,00 mc cherestea

rășinoase, nejustificată legal, iar în subsidiar i s-a imputat aceeași sumă și

contestatorului M.G., instanța, arată recurenta, în mod greșit a reținut că nu

există raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, întrucât acesta avea

obligația, în raport cu fișa postului și a Legii nr. 22/1969, să ia măsuri în ceea

ce privește recuperarea prejudiciului creat în patrimoniul sucursalei și

asigurării integrității bunurilor.

Examinând cauza în raport de

motivele invocate, cât și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Curtea

va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Potrivit dispozițiilor art. 30 din

Legea nr. 22/1969, persoanele care au înlesnit sau favorizat producerea pagubei

răspund în limita valorii prejudiciului rămas neacoperit de autorul direct, din

momentul constatării insolvabilității acestuia.

Instanțele de conturi au procedat în

mod corect, considerând că față de contestatorul M.G. nu poate fi angajată

răspunderea atâta vreme cât prin aceleași decizii s-a dispus recuperarea

pagubei și de la autorii direcți.

Potrivit legii, unitatea în patrimoniul

căreia s-a produs paguba avea obligația de a porni procedura de recuperare

împotriva autorilor direcți ai pagubei și în cazul constatării insolvabilității

acestora, de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului și de la persoanele

care au înlesnit sau favorizat producerea acestuia.

În speță, emitentul deciziilor

contestate a procedat la angajarea răspunderii subsidiare simultan și în

paralel cu angajarea răspunderii principale, procedând astfel nelegal.

Răspunderea subsidiară intervine

numai în cazul în care există o răspundere principală, iar autorul principal al

pagubei este insolvabil.

În speță, deciziile de imputare nr. 192/1999, 193/1999,

195/1999, 197/1999, 198/1999 au fost anulate de instanțele de drept comun față

de autorii direcți, pentru inexistența prejudiciului.

În atare situație, corect, instanța

jurisdicțională a statuat ca nefiind întrunite elementele constitutive ale

răspunderii materiale principale, nu poate opera răspunderea materială

subsidiară a contestatorului.

Pentru considerentele expuse mai

sus, Curtea va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurenta și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 30.000.000 lei în temeiul art. 274 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Regia

Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, împotriva deciziei

nr. 187 din 25 aprilie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca

nefondat.

Obligă recurenta la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 30.000.000 lei.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 noiembrie 2003.