ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4134/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 16 martie 2001 la Judecătoria Sinaia, reclamantul M.G. a solicitat în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului de Stat, anularea deciziilor de imputare nr. 192/1999, 193/1999, 194/1999, 196/1999, 197/1999 și 198/1999, emise de intimată. Judecătoria Sinaia, prin sentința nr. 163 din 16 februarie 2001, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Prahova. Prin sentința nr. 73 din 9 octombrie 2001, Colegiul jurisdicțional Prahova a dispus admiterea contestației formulată de M.G., în prezent decedat, însușită de moștenitorii acestuia M.E., M.A.

și M.I., împotriva deciziilor de imputare. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că paguba constatată a fost stabilită ca urmare a controlului intern din cadrul Regiei Autonome - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, la sucursala Sinaia, cu privire la gestionarea patrimoniului, rezultatele controlului fiind cuprinse în procesele-verbale de constatare din 24 aprilie 1999. În baza actului de control, conducerea Regiei Autonome - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a emis șapte decizii de imputare în sarcina unor salariați ai sucursalei și, în subsidiar, în sarcina directorului M.G.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs jurisdicțional Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând casarea sentinței atacate ca nelegală și netemeinică, susținând, în esență, că instanța neanalizând și neaprofundând întregul material probator, în mod greșit a ajuns la concluzia lipsei prejudiciului în ceea ce-l privește pe contestator. A susținut că răspunderea subsidiară în toate cele șapte decizii de imputare există , întrucât contestatorul nu și-a îndeplinit atribuțiile prevăzute în fișa postului și nu a urmărit luarea la timp a celor mai eficiente măsuri pentru împiedicarea producerii neregulilor constatate, care au generat prejudiciul reținut prin actul de control.

Secția jurisdicțională a Curții de Conturi s-a pronunțat prin decizia nr. 187 din 25 aprilie 2002, prin care a respins recursul jurisdicțional declarat de Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului de Stat București, reținând, în esență, că în condițiile în care instanțele de judecată au anulat toate deciziile de imputare pe motivul inexistenței prejudiciului, elementele răspunderii materiale nu sunt întrunite. Răspunderea subsidiară este o formă a răspunderii materiale ce nu poate fi angajată decât în momentul constatării insolvabilității celui sau celor ce au cauzat paguba prin fapta proprie, în mod nemijlocit, iar termenul de emitere a deciziei de imputare curge de la data constatării insolvabilității autorului direct și nu de la data producerii pagubei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului de Stat. Astfel, recurenta a învederat faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, după cum urmează: În ceea ce privește decizia nr. 192/1999, a susținut că răspunderea subsidiară a contestatorului pentru neurmărirea și neluarea măsurilor corespunzătoare de desfășurare a activității de tăiere, recepționare a masei lemnoase, de transport la fabrica de prelucrare, de recepție a cherestelei în urma tăierii, există, întrucât nu a dispus pe întreaga perioadă controlată, nici o inventariere a masei lemnoase, ocazie cu care s-ar fi constatat abaterile săvârșite constând în documente întocmite necorespunzător și documente inexistente.

Prin neanalizarea întregului material probator, susține recurenta, instanța în mod greșit a ajuns la concluzia lipsei prejudiciului, întrucât din datele oferite de Ocolul Silvic Sinaia asupra inventarierii cioatelor de fag și a masei lemnoase găsită lipsă, rezultă că în cauză există prejudiciu. Cu privire la decizia de imputare nr. 193/1999, imputarea în subsidiar a sumei de 19.386.029 lei, contestatorului M.G., constând în aprobarea decontării convorbirilor telefonice efectuate pe telefoane mobile de numiții N.H. și S.I., care nu erau cadre de conducere, ceea ce reprezintă un abuz în funcție. Instanța, susține recurentul, nu a analizat întregul material probatoriu, ci s-a rezumat numai la a prelua constatările instanțelor care au judecat principalul deciziei de imputare.

Decizia de imputare nr. 194/1999, emisă în sarcina contestatorului M.G. pentru suma de 112.000 lei, reprezentând c/val. transport cherestea în interes personal, a fost recuperată integral de la acesta. Decizia de imputare nr. 195/1999 - contestatorului M.G. i-a revenit suma de 41.172.338 lei, dintr-un total de 136.302.748 lei reprezentând c/val. penalități, calculate la contractele cu S.R.P. Sinaia.

Recurentul susține că, în mod greșit, instanța jurisdicțională a reținut că răspunderea subsidiară poate fi atrasă în măsura în care prejudiciul constatat prin neîncasarea unor penalități de la debitori nu mai este posibilă, ca urmare a unor cauze cum ar fi insolvabilitatea debitorului, împlinirea termenului de prescripție etc., întrucât aceste motive vin în contradicție cu atribuțiile contestatorului care avea prevăzută, în fișa postului, atribuția de a asigura urmărirea derulării contractelor, precum și a răspunde pentru păstrarea și apărarea integrității patrimoniului și valorificarea în condiții de eficiență a valorilor patrimoniale încredințate. Or, contestatorul se face vinovat de neurmărirea contractelor încheiate de S.R.P.

Sinaia cu diverse persoane fizice sau juridice și de neperceperea penalităților calculate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de la aceștia. Decizia de imputare nr. 196/1999, prin care s-a imputat contestatorului M.G. sumele de 509.667.976 lei și, respectiv, 185.110.700 lei reprezentând diferențe valorice ce trebuiau recuperate de la firma SC I. SRL. Recurenta a arătat că prejudiciul nu a fost recuperat, iar culpa aparține în exclusivitate contestatorului, astfel încât instanța jurisdicțională, deși a reținut corect că prejudiciul se va recupera în principal de la firma în cauză, totuși recursul societății a fost respins ca nefondat.

În ceea ce privește decizia de imputare nr. 198/1999 prin care s-a imputat de la D.D., conducător auto, suma de 17.160.000 lei în calitate de delegat primitor a c/val a 22,00 mc cherestea rășinoase, nejustificată legal, iar în subsidiar i s-a imputat aceeași sumă și contestatorului M.G., instanța, arată recurenta, în mod greșit a reținut că nu există raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, întrucât acesta avea obligația, în raport cu fișa postului și a Legii nr. 22/1969, să ia măsuri în ceea ce privește recuperarea prejudiciului creat în patrimoniul sucursalei și asigurării integrității bunurilor. Examinând cauza în raport de motivele invocate, cât și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 22/1969, persoanele care au înlesnit sau favorizat producerea pagubei răspund în limita valorii prejudiciului rămas neacoperit de autorul direct, din momentul constatării insolvabilității acestuia. Instanțele de conturi au procedat în mod corect, considerând că față de contestatorul M.G. nu poate fi angajată răspunderea atâta vreme cât prin aceleași decizii s-a dispus recuperarea pagubei și de la autorii direcți. Potrivit legii, unitatea în patrimoniul căreia s-a produs paguba avea obligația de a porni procedura de recuperare împotriva autorilor direcți ai pagubei și în cazul constatării insolvabilității acestora, de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului și de la persoanele care au înlesnit sau favorizat producerea acestuia.

În speță, emitentul deciziilor contestate a procedat la angajarea răspunderii subsidiare simultan și în paralel cu angajarea răspunderii principale, procedând astfel nelegal. Răspunderea subsidiară intervine numai în cazul în care există o răspundere principală, iar autorul principal al pagubei este insolvabil. În speță, deciziile de imputare nr. 192/1999, 193/1999, 195/1999, 197/1999, 198/1999 au fost anulate de instanțele de drept comun față de autorii direcți, pentru inexistența prejudiciului. În atare situație, corect, instanța jurisdicțională a statuat ca nefiind întrunite elementele constitutive ale răspunderii materiale principale, nu poate opera răspunderea materială subsidiară a contestatorului.

Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurenta și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 30.000.000 lei în temeiul art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, împotriva deciziei nr. 187 din 25 aprilie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondat. Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 30.000.000 lei. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2003.