ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1616/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC C.C. SA Constanța a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA Iași și SC C. SA Iași, solicitând - constatarea nulității absolute a contractelor de prestări servicii nr. 120 și 121 din 28 august 1997 pe care le-a încheiat în calitate de prestator de servicii cu fiecare din pârâte, în calitate de beneficiare; - anularea celor două contracte de prestări servicii nr. 120 și 121 din 28 august 1997, pentru vicierea consimțământului prin dol; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În fapt se motivează că cele două contracte de prestări servicii s-au încheiat la sugestia pârâtelor pentru cantitatea de grâu pe care reclamanta, în calitate de vânzătoare, a refuzat să o livreze cumpărătoarei SC S.T.

SRL Iași, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 110 din 19 august 1997, întrucât nu a primit prețul de la aceasta, pârâtele fiind destinatarele mărfii și adevăratele beneficiare. Pârâtele, prin încheierea contractelor de prestări servicii, urmărind să-și apropie o marfă ce nu le aparține și pentru care nu au plătit prețul, pe de o parte, iar pe de altă parte, determinând prin mijloace viclene pe reclamantă să le semneze, cele două contracte sunt nule absolut, conform art. 948 pct. 4 C. civ. și art. 968 C. civ., și anulabile în baza art. 953 și 960 C. civ.

Tribunalul Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 913 din 21 martie 2000 a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă și a constatat nulitatea absolută a contractului de prestări servicii nr. 120 din 28 august 1997 și a contractului nr. 121 din 28 august 1997 încheiate de reclamantă, în calitate de prestator de servicii, cu fiecare din cele două pârâte, în calitate de beneficiare, respingând capătul de cerere privind anularea celor două contracte. În motivarea sentinței se arată, în esență, că scopul încheierii contractelor de prestări servicii este ilicit și imoral, părțile urmărind să creeze aparența unui titlu de proprietate care să permită pârâtelor formularea unei cereri de predare a cantității de grâu fără plata vreunei sume de bani cu titlu de preț către adevăratul proprietar, reclamanta SC C.C.

SA. Se invocă și decizia nr. 1421 din 14 aprilie 1999 a Curții Supreme de Justiție care a admis recursul declarat de SC C. SA împotriva hotărârilor judecătorești prin care această societate fusese obligată la restituirea cantităților de grâu, calificarea dată contractelor în speță fiind aceea de prestări servicii, iar nu de depozit. Cu referire la capătul de cerere privind anularea celor două contracte pentru vicierea consimțământului prin dol, acesta a fost respins deoarece operează nulitatea absolută. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, prin decizia nr. 402 din 25 aprilie 2001, a respins apelul declarat de pârâte împotriva sentinței, ca nefondat, fiind înlăturate criticile formulate cu privire la validitatea contractelor de prestări servicii și nepronunțarea asupra cererii de suspendare a procesului.

În motivarea acestei hotărâri se reține că, prin decizia nr. 1421 din 14 aprilie 1999, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că cele două contracte încheiate de reclamantă cu fiecare din pârâte nu sunt contracte de depozit de a căror esență este tradițiunea mărfii, deoarece tradițiunea nu a avut loc. Cantitatea de grâu de 5540 tone care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 110 din 19 august 1997, încheiat între SC C.C. SA și SC S.T. SRL este aceeași cu cantitatea de grâu înscrisă în contractele de prestări servicii (1600 tone ? 3940 tone), expertiza contabilă concluzionând că aceste două contracte nu au fost realizate, nefăcându-se dovada predării spre depozitare, iar în cauză, nu s-a făcut dovada proprietății pârâtelor asupra mărfii.

Contractele depuse la dosar de pârâte, pe care acestea le-au încheiat cu SC A.C. SRL au ca obiect o altă marfă decât cea care face obiectul contractelor de prestări servicii și, ca atare, corect s-a constatat nulitatea lor absolută . Critica privind nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de suspendare, formulată în baza art. 244 lit. c) C. proc. civ., s-a apreciat ca nefondată, instanța pronunțându-se asupra acesteia în sensul respingerii ei. Împotriva aceste decizii pârâtele SC C. SA Iași și SC P. SA Iași au declarat recurs pentru motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10, 11 C. proc. civ. Sistematic, criticile vizează, în esență: - nepronunțarea instanței de fond decât în parte asupra cererii de suspendare, formulată în baza art. 244 alin. (2) C. proc.

civ., critică ce nu a mai fost susținută cu prilejul dezbaterilor; - interpretarea greșită a probelor, deoarece: - decizia nr. 1421/1999 a fost pronunțată de Curtea Supremă de Justiție într-o altă cauză, cu un alt obiect, iar pe rolul acestei instanțe se afla recursul împotriva hotărârilor penale în care mai mulți inculpați au fost obligați să acopere prejudiciul creat reclamantei prin neplata cantității de grâu în speță; - pârâtele sunt cumpărători de bună credință, cărora în procesul penal nu li s-a reținut vreo culpă; - nu s-a sesizat mecanismul operațiunii de tranzit achitat în care livrarea efectivă a mărfii se face de către primul furnizor în favoarea ultimului cumpărător, care plătește prețul vânzătorului intermediar, iar acesta furnizorului; - neîncasarea prețului de la cumpărătorul direct de către reclamantă nu este un fapt imputabil și opozabil pârâtelor.

- pârâtele nedispunând de capacități de transport și depozitare, au încheiat contractele de prestări servicii 120 și 121/1997, reclamanta cunoscând că nu mai are calitatea de proprietar al mărfii, ci pe acea de custode; Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, contractele încheiate nefiind contracte de depozit după cum a stabilit Curtea Supremă prin deciziile nr. 1421 și 1422 din 14 aprilie 1999. Scopul contractelor este imoral, și anume acela ca pârâtele să beneficieze, ca deponente, de o marfă pe care nu au predat-o pârâtele, fiind aplicabile art. 966 și 968 C. civ., reclamanta neavând intenția să transmită proprietatea asupra acestora. Cererea sa, ca recurentele–pârâte să suporte cheltuielile de conservare a mărfii, nu de depozitare, până la predarea acesteia și primirea prețului, era justificată, susține intimata, de interesul lor în obținerea mărfii, care putea fi vândută altor cumpărători.

Recursul este fondat pentru considerentele care urmează: Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității a două contracte de prestări servicii pe care reclamanta, în calitate de prestator, le-a încheiat cu fiecare dintre pârâte SC P. SA și SC C. SA în calitate de beneficiare, la 28 august 1997, obiectul declarat al contractelor constând în efectuarea operațiunilor de recepție cantitativă și calitativă, păstrare în condiții corespunzătoare pentru destinația dispusă de beneficiar, condiționare, livrare și alte prestații pentru produsul grâu de panificație în cantitate de 1600 tone și, respectiv, 3940 tone. Reclamanta invocă drept cauză de nulitate, scopul ilicit și imoral al acestor contracte ce ar rezulta din faptul că pârâtele urmăresc să-și apropie o marfă care nu le aparține și pentru care nu au plătit prețul.

Afirmația reclamantei, pe care aceasta nu o explicitează în nici un fel cu date concrete, vine în contradicție cu o altă aserțiune din cuprinsul acțiunii, conform căreia pârâtele „sunt destinatarele reale ale mărfii” și „adevăratele beneficiare”, iar cea care nu a plătit prețul este SC S.T. SRL Iași, cumpărătoare în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 110 din 19 august 1997, în care vânzătoare este reclamanta. Tot la stadiul de afirmație este și invocarea vicierii consimțământului reclamantei, la momentul semnării contractelor, „prin mijloace viclene”, întrucât nu se relevă manoperele dolosive și nici mașinațiunile utilizate de pârâte, aspecte care să poată fi dovedite în raport cu dispozițiile art. 960 alin. (2) C. civ.

potrivit cărora “dolul nu se presupune”. În acest cadru procesual fixat de reclamantă și la a cărui respectare instanța este obligată, în considerarea respectării principiului disponibilității, soluția de constatare a nulității absolute a contractelor, în speță, pentru cauza ilicită și imorală, se sprijină pe considerentele deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 1421/1999, prin care se califică contractele ca fiind de prestări servicii, iar nu de depozit, fără a se observa că nici una dintre părți nu contestă acest lucru. Cum, potrivit art. 967 C. civ., valabilitatea cauzei se prezumă până la dovada contrarie, iar reclamanta nu numai că nu a răsturnat prezumția legală dar nu a indicat nici elementele care să fie probate, greșit instanța de apel a confirmat soluția de admitere a acțiunii și constatare a nulității contractelor de prestări servicii.

Așa fiind, Curtea va admite recursul declarat de pârâte, va modifica decizia atacată, va admite apelul declarat de acestea și, schimbând în tot sentința tribunalului, va respinge acțiunea reclamantei. În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă la 200.105.560 lei cheltuieli de judecată către pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâtele SC C. SA Iași și SC P. SA Iași. Modifică decizia nr. 402 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, admite și apelul declarat de pârâte, schimbă în totalitate sentința civilă nr. 913 din 21 martie 2000 a Tribunalului Constanța, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC C.C. SA Constanța. Obligă intimata reclamantă la 200.105.560 lei cheltuieli de judecată către pârâtele-recurente. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2003.