ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4681/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 25 februarie 2000, reprezentanta C.A. Mangalia a chemat în judecată și personal la interogatoriu pe pârâta R.A. G. MANGALIA, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 12428 din 9 noiembrie 1999, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta arată că, în baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 12428 din 9 noiembrie 1999, pârâta R.A. G. MANGALIA a vândut, terțului S.C. M.I. SRL Mangalia imobilul situat în Mangalia deși în legătură cu acest spațiu, reclamanta promovase o acțiune cu nr. 2497 la Judecătoria Mangalia, prin care a solicitat instanței să se pronunțe cine este proprietarului spațiului, respectiv reclamanta sau pârâta.

Or, cum, reclamanta în calitate de deținător al spațiului, avea conservate oarecare drepturi asupra imobilului vândut și cum în cauză nu se soluționase prin hotărâre irevocabilă, acțiunea la care s-a făcut referire mai sus, rezultă că, actul respectiv contractul nr. 12428/1999, nu poate fi opus reclamantei, deoarece lipsește obiectul contractului acesta aflându-se în posesia reclamantei și în plus, în speță au fost nesocotite și prevederile Legii nr. 7/1996, referitoare la înscrierea imobilului în fișa cadastrală și intabularea terenului pe numele noului proprietar. Prin sentința nr. 676 din 20 martie 2000, Judecătoria Mangalia a admis excepția materială a instanței și declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Apelul declarat de reclamanta C.A. Mangalia împotriva susmenționatei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 256 din 11 mai 2000 a Tribunalului Constanța. Pe cale de consecință, Tribunalul Constanța, secția comercială procedând la soluționarea pricinii, prin sentința nr. 406/C din 27 februarie 2001, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată, reiterând în fundamentarea acestei soluții că, reclamanta nu a făcut dovada, existenței unei cauze de nulitate absolută a contractului nr. 12428/1999, care să lipsească actul juridic de efectele contrare normelor juridice incidente pentru încheierea sa valabilă. De asemenea prima instanță, a mai reținut că lipsa obiectului material ce a făcut obiectul convenției atacate nu împiedică titularul dreptului de proprietate să-și îndeplinească obligația de a transmite acest drept cumpărătorului.

Apelul declarat împotriva susmenționatei sentințe de reclamanta C.A. Mangalia, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 622/Com din 2001, pronunțată de Curtea de apel Constanța, secția comercială. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, a reținut în esență, că deși reclamanta a declarat în termen apel, totuși aceasta nu a mai motivat această cale de atac, situație care atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora, neindicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, până cel târziu din prima zi de înfățișare, atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a invoca apărări și dovezi, altele decât cele invocate la prima instanță.

Ținând cont de cele arătate și având în vedere dispozițiile art. 292 C. proc. civ., instanța de apel, a mai reținut, că, deși tribunalul, a pus în discuția reclamantei, lărgirea cadrului procedural, totuși, aceasta nu a înțeles să se judece în contradictoriu și cu cumpărătoarea spațiului S.C. M.I. SRL, parte în contractul de vânzare – cumpărare a cărei constatare a nulității absolute s-a solicitat, astfel, că această situație, unită și cu împrejurarea că, recurenta nu a administrat probe din care să rezulte existența unor cauze de nulitate absolută care să lipsească actul juridic (contractul de vânzare – cumpărare) de efectele avute în vedere la încheierea acestuia, duce la concluzia, că, bine instanța fondului, a respins acțiunea ca nefondată, mai ales și în contextul în care, reclamanta, nu a probat că se află în posesia imobilului care a făcut obiectul vânzării.

Dar, chiar dacă, pârâta, a reținut în continuare instanța de apel, nu se află în posesia bunului, care a făcut obiectul contractului, de vânzare – cumpărare în calitate de titulară a dreptului la proprietate asupra spațiului, nu putea fi împiedicată să transmită acest drept unei terțe persoane așa cum s-a întâmplat în speță, astfel că, în raport de toate cele arătate, greșit reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a unui contract în care nu a fost parte. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta C.A. Mangalia invocând ca motive de casare dispozițiile art. 299 – 316 C. proc. civ., cu referire specifică la prevederile art. 304 pct. 8, 9 și 10 din codul menționat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta, susține că, atâta timp cât pe rolul instanțelor, se afla la data pronunțării hotărârii atacate, o altă acțiune promovată de ea împotriva pârâtei, având ca obiect, stabilirea adevăratului proprietar al spațiului, care a făcut obiectul vânzării, către o terță persoană, Curtea de apel constată, nu putea să se pronunțe, în prezenta cauză, iar dacă a procedat astfel, a dat o hotărârea nelegală, deoarece, în aceste circumstanțe, contractul de vânzare – cumpărare a spațiului este nul, și ca atare apelul său trebuie admis și nu respins, așa cum s-a apreciat greșit prin soluția recurată. Mai arată recurenta, că aceste susțineri se bazează pe dispozițiile codului civil (art. 1295), care, prevăd că, orice act este lovit de nulitate dacă, o terță persoană, are oarecare drepturi, asupra obiectului supus tranzacției.

Ca atare, și ținând sema de cele arătate, reclamanta, susține în concluzie că, până la soluționarea irevocabilă a litigiului care a avut ca obiect stabilirea proprietarului, acesta nu putea fi vândut (art. 966 C. civ.) iar dacă totuși în speță s-a trecut peste aceste dispoziții imperative, această situație, atrage, nulitatea contractului de vânzare – cumpărare, întrucât obligația a fost fondată pe o cauză falsă. Recursul reclamantei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că reclamanta nu a produs nici o probă, care să ateste, că ar fi solicitat pârâtei conform art. 3 pct. 3 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.

nr. 505/1998, cumpărarea spațiului în discuție în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, astfel, că, în acest context, bine instanțele au reținut că, în cauză nu s-a făcut dovada existenței unor cauze care să atragă nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu privire la același spațiu, între pârâta R.A. G. Mangalia în calitate de vânzătoare și terțul S.C. M.I. SRL Mangalia în calitate de cumpărătoare. În plus, se mai reține, că, reclamanta, nu arată în cauză prin criticile formulate, în ce constau greșelile săvârșite de instanța de apel (mai ales în condițiile în care apelul nu a fost motivat) pentru a putea fi eventual încadrate în motivele de casare limitativ cuprinse în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., situație în care recursul declarat în cauză, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A. Mangalia împotriva deciziei nr. 622/COM din 20 iunie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2003.