ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4681/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4681/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25 februarie 2000,

reprezentanta C.A. Mangalia a chemat în judecată și personal la interogatoriu

pe pârâta R.A. G. MANGALIA, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o

va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare –

cumpărare nr. 12428 din 9 noiembrie 1999, cu obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că, în

baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 12428 din 9 noiembrie 1999, pârâta

R.A. G. MANGALIA a vândut, terțului S.C. M.I. SRL Mangalia imobilul situat în

Mangalia deși în legătură cu acest spațiu, reclamanta promovase o acțiune cu

nr. 2497 la Judecătoria Mangalia, prin care a solicitat instanței să se

pronunțe cine este proprietarului spațiului, respectiv reclamanta sau pârâta.

Or, cum, reclamanta în calitate de deținător al

spațiului, avea conservate oarecare drepturi asupra imobilului vândut și cum în

cauză nu se soluționase prin hotărâre irevocabilă, acțiunea la care s-a făcut

referire mai sus, rezultă că, actul respectiv contractul nr. 12428/1999, nu

poate fi opus reclamantei, deoarece lipsește obiectul contractului acesta

aflându-se în posesia reclamantei și în plus, în speță au fost nesocotite și

prevederile Legii nr. 7/1996, referitoare la înscrierea imobilului în fișa

cadastrală și intabularea terenului pe numele noului proprietar.

Prin sentința nr. 676 din 20 martie 2000,

Judecătoria Mangalia a admis excepția materială a instanței și declinat

soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Apelul declarat de reclamanta C.A. Mangalia

împotriva susmenționatei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

256 din 11 mai 2000 a Tribunalului Constanța.

Pe cale de consecință, Tribunalul Constanța,

secția comercială procedând la soluționarea pricinii, prin sentința nr. 406/C

din 27 februarie 2001, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată, reiterând

în fundamentarea acestei soluții că, reclamanta nu a făcut dovada, existenței

unei cauze de nulitate absolută a contractului nr. 12428/1999, care să

lipsească actul juridic de efectele contrare normelor juridice incidente pentru

încheierea sa valabilă.

De asemenea prima instanță, a mai reținut că

lipsa obiectului material ce a făcut obiectul convenției atacate nu împiedică

titularul dreptului de proprietate să-și îndeplinească obligația de a transmite

acest drept cumpărătorului.

Apelul declarat împotriva susmenționatei

sentințe de reclamanta C.A. Mangalia, a fost respins ca nefondat, prin decizia

nr. 622/Com din 2001, pronunțată de Curtea de apel Constanța, secția

comercială.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, a

reținut în esență, că deși reclamanta a declarat în termen apel, totuși aceasta

nu a mai motivat această cale de atac, situație care atrage incidența în cauză

a dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora, neindicarea

motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, până cel târziu din

prima zi de înfățișare, atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a

invoca apărări și dovezi, altele decât cele invocate la prima instanță.

Ținând cont de cele arătate și având în vedere

dispozițiile art. 292 C. proc. civ., instanța de apel, a mai reținut, că, deși

tribunalul, a pus în discuția reclamantei, lărgirea cadrului procedural,

totuși, aceasta nu a înțeles să se judece în contradictoriu și cu cumpărătoarea

spațiului S.C. M.I. SRL, parte în contractul de vânzare – cumpărare a cărei

constatare a nulității absolute s-a solicitat, astfel, că această situație,

unită și cu împrejurarea că, recurenta nu a administrat probe din care să

rezulte existența unor cauze de nulitate absolută care să lipsească actul

juridic (contractul de vânzare – cumpărare) de efectele avute în vedere la

încheierea acestuia, duce la concluzia, că, bine instanța fondului, a respins

acțiunea ca nefondată, mai ales și în contextul în care, reclamanta, nu a

probat că se află în posesia imobilului care a făcut obiectul vânzării.

Dar, chiar dacă, pârâta, a reținut în continuare

instanța de apel, nu se află în posesia bunului, care a făcut obiectul

contractului, de vânzare – cumpărare în calitate de titulară a dreptului la

proprietate asupra spațiului, nu putea fi împiedicată să transmită acest drept

unei terțe persoane așa cum s-a întâmplat în speță, astfel că, în raport de

toate cele arătate, greșit reclamanta a solicitat constatarea nulității

absolute a unui contract în care nu a fost parte.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat

recurs reclamanta C.A. Mangalia invocând ca motive de casare dispozițiile art.

299 – 316 C. proc. civ., cu referire specifică la prevederile art. 304 pct. 8,

9 și 10 din codul menționat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta,

susține că, atâta timp cât pe rolul instanțelor, se afla la data pronunțării

hotărârii atacate, o altă acțiune promovată de ea împotriva pârâtei, având ca

obiect, stabilirea adevăratului proprietar al spațiului, care a făcut obiectul

vânzării, către o terță persoană, Curtea de apel constată, nu putea să se

pronunțe, în prezenta cauză, iar dacă a procedat astfel, a dat o hotărârea

nelegală, deoarece, în aceste circumstanțe, contractul de vânzare – cumpărare a

spațiului este nul, și ca atare apelul său trebuie admis și nu respins, așa

cum s-a apreciat greșit prin soluția recurată.

Mai arată recurenta, că aceste susțineri se

bazează pe dispozițiile codului civil (art. 1295), care, prevăd că, orice act

este lovit de nulitate dacă, o terță persoană, are oarecare drepturi, asupra

obiectului supus tranzacției.

Ca atare, și ținând sema de cele arătate, reclamanta,

susține în concluzie că, până la soluționarea irevocabilă a litigiului care a

avut ca obiect stabilirea proprietarului, acesta nu putea fi vândut (art. 966

C. civ.) iar dacă totuși în speță s-a trecut peste aceste dispoziții

imperative, această situație, atrage, nulitatea contractului de vânzare –

cumpărare, întrucât obligația a fost fondată pe o cauză falsă.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că

reclamanta nu a produs nici o probă, care să ateste, că ar fi solicitat pârâtei

conform art. 3 pct. 3 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 505/1998,

cumpărarea spațiului în discuție în termen de 30 de zile de la intrarea în

vigoare a acestui act normativ, astfel, că, în acest context, bine instanțele

au reținut că, în cauză nu s-a făcut dovada existenței unor cauze care să

atragă nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu

privire la același spațiu, între pârâta R.A. G. Mangalia în calitate de

vânzătoare și terțul S.C. M.I. SRL Mangalia în  calitate de cumpărătoare.

În plus, se mai reține, că, reclamanta, nu arată

în cauză prin criticile formulate, în ce constau greșelile săvârșite de

instanța de apel (mai ales în condițiile în care apelul nu a fost motivat)

pentru a putea fi eventual încadrate în motivele de casare limitativ cuprinse

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., situație în care recursul declarat în

cauză, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta C.A. Mangalia împotriva deciziei nr. 622/COM din 20

iunie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 27 noiembrie 2003.