ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 214/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 214/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la 23.08.2001, reclamanta Societatea comercială „W.C.P.”
SRL” SRL București a solicitat anularea procesului-verbal nr. 949 din
17.05.2001 emis de Garda Financiară Centrală și a deciziei nr.1131 din
23.07.2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.
În
motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele întocmite de organele de
control fiscal a fost nelegal obligată să plătească la bugetul statului T.V.A.
în sumă de 76.912.000 lei și impozit pe profit în sumă de 101.199.500 lei.
Reclamanta a susținut că ambele obligații fiscale au fost greșit calculate la
diferența de stoc de materie primă stabilită, fără a fi fost avute în vedere
pierderile tehnologice și pierderile cu produsele rebutate sau alte pierderi
privind materia primă ca urmare a transportului, depozitării și manipulării.
Prin
sentința civilă nr.932 din 16.10.2002, Curtea de Apel București, secția de
contencios administrativ a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținându-se că
reclamanta a majorat ilegal consumul de materii prime și a fost corect obligată
să plătească diferențele de TVA și de impozit pe profit, calculate de organele
de control prin estimare, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea
nr.87/1994.
Împotriva
acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în
baza art.304 pct. (9) și (10) C.proc.civ.
Recurenta
a susținut că este eronată concluzia instanței de fond privind legalitatea
actelor de control, întrucât nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de Legea
nr. 87/1994 pentru calculul obligațiilor fiscale prin estimare. De asemenea,
recurenta a arătat că instanța de fond a înlăturat fără temei concluziile
expertizei contabile efectuate în cauză, iar în cazul în care aprecia că sunt
necesare lămuriri suplimentare, avea posibilitatea, în exercitarea rolului
activ, să dispună completarea raportului de expertiză sau efectuarea unei alte
expertize.
În
ședința publică de la acest termen, Curtea a invocat din oficiu, excepția de
tardivitate a declarării recursului.
Recurenta
a solicitat ca recursul său să fie considerat a fi fost formulat în termen,
față de cererea de repunere în termen înregistrată la data de 7.04.2003. În
motivarea cererii de repunere în termen, s-a susținut că recursul a fost trimis
prin poștă la Curtea de Apel București în termenul legal, dar din culpa
exclusivă a Oficiului poștal, cererea sa de recurs nu a fost înregistrată la
registratura instanței.
Verificând
actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge cererea de repunere în
termenul de declarare a recursului și va admite excepția de tardivitate, pentru
următoarele considerente:
Conform
art.103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și
neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage
decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește
că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
În
cauză, se constată că hotărârea instanței de fond a fost comunicată la sediul
societății recurente la data de 28.11.2002 și recursul împotriva acestei
sentințe fost declarat și motivat la data de 29.07.2003.
Recurenta
nu a contestat legalitatea procedurii de comunicare a hotărârii instanței de
fond și nici data la care aceasta a fost îndeplinită, susținând însă
neîntemeiat că, de la această dată, a respectat termenul de 15 zile pentru
declararea recursului.
Avizul
de recomandată depus de recurentă nu face dovada trimiterii recursului prin
poștă la data de 14.12.2002, pentru că nu există nici o mențiune referitoare la
conținutul recomandatei expediate la Curtea de Apel București și nu s-a
prezentat confirmarea de primire la registratura instanței.
Recurenta
a solicitat la data de 7.04.2003 să fie repusă în termenul de recurs, dar nu a
precizat data la care a constatat că recursul trimis prin poștă nu a fost
înregistrat la instanță, pentru a dovedi respectarea cerinței impuse de art.103
alin.2 Codul de procedură civilă, ca atât actul de procedură, cât și cererea de
repunere în termen, să fie formulate în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării.
Din
înscrisul aflat la fila 306 din dosarul de fond, rezultă că la data de
3.03.2003 apărătorul recurentei a solicitat eliberarea unor copii ale actelor
depuse în cauză și în consecință, la această dată, recurenta avea posibilitatea
să constate că recursul său nu a fost înregistrat și să formuleze cererea de
repunere în termen.
În
atare situație, se reține că recurenta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor
prevăzute de art. 103 C. proc. civ. pentru repunerea în termen, pentru că nu a
dovedit existența unei împrejurări mai presus de voința sa, care să fi
determinat neînregistrarea recursului în termen legal și nici nu a îndeplinit
actul de procedură prin declararea recursului în termen de 15 zile de la data
încetării împiedicării. Prin declararea recursului la data de 29.07.2003,
recurenta a depășit termenul de exercitare a acestei căi de atac, atât față de
dispozițiile art.301 C. proc. civ., cât și față de cele cuprinse în art.103
alin. (2) din același cod.
Pentru
considerentele expuse, Curtea va respinge cererea de repunere în termen și va
respinge recursul ca fiind tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
cererea de repunere în termen.
Respinge
recursul declarat de S.C. „W.C.P.” SRL București împotriva sentinței civile
nr.923 din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția contencios
administrativ, ca tardiv formulat.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2004.