ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3514/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

procesual

Prin Sentința nr. 48 din 17 ianuarie 2002,

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC "C.M.E.I.E." SRL,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară,

prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 392 din 29 martie 2001 și a

Procesului-verbal nr. 11275/297 din 13 februarie 2001, emise de autoritățile

pârâte, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a unor

sume de bani, expres arătate, reprezentând diferențe de TVA și diferență

impozit pe profit, plus majorări de întârziere aferente.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a apreciat că actele administrativ-fiscale

contestate sunt legal emise, iar reclamanta nu a făcut dovada vătămării unui

drept recunoscut de lege, reținând în esență următoarele:

Prin actul de control

contestat au fost aplicate corect dispozițiile Legii nr. 76/2000 și ale O.U.G.

nr. 17/2000, incidente în cauză.

În mod corect s-a

constatat prin actul de control că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 19

din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoare adăugată, neputând deduce legal,

în luna octombrie 2000, TVA în sumă de 95.000.000 lei de pe factura emisă de SC

A.C. SRL, furnizor inexistent, care nu figurează în Registrul Comerțului. Pe

cale de consecință, și majorările de întârziere aferente TVA sunt calculate

corect și datorate legal, în baza art. 31 din același act normativ.

De asemenea,

societatea reclamantă nu a evidențiat în contabilitate impozitul pe profit și,

în consecință, i-au fost calculate legal majorări de întârziere, conform art.

13 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare.

Nici raportul de expertiză,

efectuat în cauză, la cererea reclamantei, nu evidențiază nelegalitatea actului

de control, subliniind că, în cauză, dată fiind cercetarea penală dispusă în

legătură cu activitatea societății reclamante, se reconstituie evidența

contabilă lipsă.

2.Cererea de recurs

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond, considerând-o nelegală și netemeinică, în

termen legal a declarat recurs societatea reclamantă SC C.M.E.I.E. SRL.

În esență, prin

motivele de recurs înfățișate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

următoarele critici, față de hotărârea instanței de fond, au fost dezvoltate,

în contextul referirilor la situația de fapt și la considerentele cuprinse în

sentința atacată:

• actul de control

întocmit de Garda Financiară, secția București, a fost comunicat societății

fără anexele ce au stat la baza stabilirii obligațiilor bugetare și așa se

explică de ce contestația împotriva actului de control a fost făcută cu

caracter general;

• între momentul

întocmirii Procesului-verbal din 13 februarie 2001 și judecarea fondului s-a

descoperit activitatea infracțională a directoarei economice A.D.E.I.,

concretizată în falsificarea documentelor contabile ale societății-reclamante;

• expertiza contabilă

efectuată în cauză, cu obiectivele aprobate de instanță evidențiază situația

contabilă a societății, condusă de dna. A.D.E.I., aflată în stare de arest la

data recursului, caracterizată prin documente contabile lipsă și

necorespunzător întocmite, relevanța constând în aceea că la baza obligațiilor

fiscale au stat balanțele de verificare pe luna decembrie 2000 precum și

situația privind TVA pe perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2000;

• instanța de fond a

nesocotit împrejurarea că documentele contabile prezentate de A.D.E.I.

organului de control, pe baza cărora au fost stabilite obligația de plată a

impozitului pe profit și a TVA, cu majorările de întârziere aferente, sunt

documente fictive, întocmite doar pentru a fi prezentate controlului și nu

reflectă obligațiile reale ale societății, ce urmează a fi stabilite după

refacerea evidenței contabile de către SC D.E.C. SRL;

• obligațiile fiscale

au fost stabilite în baza unor situații falsificate, societatea aflându-se în

cursul operațiunii de refacere a evidenței contabile, ce nu s-a încheiat,

astfel că în mod cert sumele evidențiate în actele administrativ fiscale

atacate, ca datorii pentru anul 2000, nu sunt reale, situație ce impune

anularea lor, pe acest motiv.

recursului

La data de 29

octombrie 2002, la solicitarea părților ca și a reprezentantului Parchetului

General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

1

), secția contencios

administrativ și fiscal, instanța a dispus suspendarea soluționării recursului

în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., dată fiind cercetarea penală aflată în

curs, menționată și în cuprinsul cererii de recurs.

____________

1

) Titulatura

anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin aceeași

încheiere s-a dispus și suspendarea executării actului administrativ atacat

până la soluționarea definitivă a recursului.

La dosar a fost

depusă o copie a Rechizitoriului din 17 mai 2003, întocmit de Ministerul

Public- Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 4/PA/2000, privindu-i pe

numiții S.R., A.D.E.I., administrator și respectiv director economic, la

societatea recurentă, prin care s-a dispus trimiterea acestora în judecată

pentru infracțiuni economice și de folosire a unor înscrisuri false.

La data de 2

noiembrie 2004, instanța de recurs a verificat stadiul soluționării cauzei

penale pentru a determina dacă se justifică sau nu menținerea măsurii

suspendării judecării cauzei, în considerarea art. 244 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de

ședință de la acea dată față de înscrisurile prezentate, a fost menținută

măsura suspendării, după cum s-a procedat, de altfel, succesiv, în anii 2006 și

2009, cauza penală fiind soluționată prin Decizia penală nr. 1126/R din 31 mai

2012 a Curții de Apel București, secția a VII-a penală, comunicată instanței.

Ulterior acestei date

a fost repusă cauza pe rol, în vederea soluționării recursului.

considerentele instanței de control judiciar

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de probatoriul

administrat în fața instanței de fond, raportat și la elementele factuale ce

rezultă din hotărârea penală definitivă înfățișată instanței de control

judiciar, Înalta Curte constată că nu este fondat recursul de fată, în

considerarea celor în continuare arătate.

Societatea recurentă

a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a măsurilor

stabilite de organele de control ale Gărzii Financiare, prin Procesul-verbal

din 13 februarie 2001 și menținute ca atare prin Decizia nr. 392 din 29 martie

2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de soluționare

a contestațiilor, constând în stabilirea în sarcina sa a unor obligații

bugetare reprezentând: 125.000.000 lei impozit pe profit, 4.870.000 lei

majorări de întârziere aferente, 95.000.000 lei TVA, 12.397.500 lei majorări de

întârziere aferente, 978.425.733 lei majorări de întârziere aferente

impozitului pe profit, 98.166.657 lei majorări de întârziere aferente TVA și

8.003.229 lei

2

) majorări de întârziere aferente impozitului pe

salarii.

_____________

2

) Sumele sunt

exprimate în lei vechi, anterior denominării monedei naționale la 1 iulie 2005

Instanța de fond,

examinând atât conținutul actelor atacate și valorificând totodată concluziile

raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, a statuat în sensul

aplicării corecte în cauză, de către organele de control, a dispozițiilor

O.U.G. nr. 17/2000 și ale Legii nr. 76/2000, ca acte normative aplicabile în

materia TVA, ce au reținut încălcarea de către societatea reclamantă a

prevederilor dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 17/2000.

Înalta Curte reține

netemeinicia criticilor societății recurente, raportat atât la situația

existentă la momentul soluționării acțiunii în fond cât și la informațiile

furnizate instanței de control judiciar cu referire la Dosarul penal nr.

8471/303/2009 al Curții de Apel București, secția a VII-a penală, în care a

fost pronunțată Decizia penală nr. 1126/R din 31 mai 2012.

Mai mult, instanța de

control judiciar constată că prin recursul promovat, recurenta-reclamantă nu

aduce veritabile critici hotărârii primei instanțe, axându-se preponderent pe

împrejurarea falsificării evidentelor contabile de către directorul economic de

la acea dată, ulterior trimisă în judecată penală, aspect care însă era deja

cunoscut, chiar și numai în parte, la data efectuării expertizei contabile.

Astfel, în cuprinsul

raportului de expertiză contabilă s-a reținut, la capitolul

"constatări", că fostul director contabil a fost arestat iar urmare a

identificării unor documente contabile lipsă și a ținerii evidenței contabile

în mod necorespunzător, s-a decis angajarea de către societatea

recurenta-reclamantă a unei firme de specialitate care să-i acorde asistență în

organizarea și ținerea evidenței contabile corespunzătoare.

Așa fiind nu se poate

reține critica recurentei vizând lipsa de relevanță a constatărilor expertului

contabil, câtă vreme, acesta, în analiza sa, a avut în vedere situația de fapt

în care s-a aflat societatea recurentă.

Nefondate sunt și

toate celelalte critici ce vizează, practic, fondul cauzei, respectiv

acuratețea și legalitatea constatărilor organelor administrativ fiscale care au

stabilit în sarcina societății recurente o serie de obligații fiscale, mai cu

seamă că, așa cum bine a reținut și judecătorul fondului, nici în raportul de

expertiză efectuat la cererea reclamantei-recurente, nu s-a reținut

nelegalitatea actului de control.

Recurenta-reclamantă

nu a produs dovezi care să infirme valabilitatea constatărilor organelor de

control menținute de prima instanță, dincolo de afirmații cu caracter general,

referitoare la falsificări de documente, de situații de plată, care în ultimă

instanță au urmărit a eluda obligațiile de plată a sumelor de bani datorate

bugetului de stat.

Astfel, cu privire la

sumele de bani reținute cu titlu de TVA și majorări de întârziere aferente

(95.000.000 lei și respectiv 12.397.500 lei) și Înalta Curte reține că au fost

stabilite în mod corect, urmare a faptului că TVA-ul a fost depus de

recurenta-reclamantă în luna octombrie 2000, de pe factura de prestări servicii

emisă de SC A.C. SRL, în condițiile în care acest furnizor nu exista în

evidență la Registrul Comerțului iar codul fiscal menționat nu fusese alocat.

O atare situație a

atras în mod justificat aplicabilitatea prevederilor art. 19 din O.U.G. nr.

17/2000, privind TVA, potrivit cu care, pentru efectuarea dreptului de deducere

a TVA, contribuabilii sunt obligați să "justifice suma taxei prin

documente întocmite conform legii de către contribuabili înregistrați ca

plătitori de taxă pe valoarea adăugată", majorările de întârziere fiind

legal calculate și în conformitate cu prevederile art. 31 din O.U.G. nr.

17/2000, în vigoare la acea dată.

Aceleași considerente

de fapt, vizând factura emisă de SC A.C. au fundamentat și obligarea la plata

impozitului pe profit, cu majorările de întârziere aferente, realizându-se și din

acest punct de vedere, o judicioasă aplicare a prevederilor legale în vigoare

la acea dată (O.G. nr. 70/1997, modificat și completat prin O.U.G. nr.

217/1999).

În fine, fără a nega

legătura ce a existat între prezentul litigiu și cauza penală sus menționată,

care a și antrenat și justificat suspendarea soluționării recursului, pe

temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. și în conformitate cu principiul

"penalul ține în loc civilul", chiar în prezența răspunderii

individuale a persoanelor fizice inculpate, Înalta Curte arată că hotărârea

penală definitivă, prin constatările și dispozițiile pe care le cuprinde nu

este de natură a invalida soluția primei instanțe și/sau a demonstra

nelegalitatea celor dispuse de organele de control. Și aceasta, cu atât mai mult

cu cât, prin Decizia penală nr. 1126/R din 31 mai 2012 s-a menținut respingerea

cererii Ministerul Finanțelor Publice - ANAF, constituit parte civilă, de

obligare a inculpaților la plata de despăgubiri civile.

Față de argumentele

înfățișate, reținând că nu se impune reformarea hotărârii atacate, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC "C.M.E.I.E." SRL, prin administrator

judiciar "E.C." S.P.R.L., împotriva Sentinței civile nr. 48 din 17

ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 septembrie 2014.

Procesat de GGC - AP