ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3514/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond. Cadrul procesual Prin Sentința nr. 48 din 17 ianuarie 2002, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC "C.M.E.I.E." SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 392 din 29 martie 2001 și a Procesului-verbal nr. 11275/297 din 13 februarie 2001, emise de autoritățile pârâte, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a unor sume de bani, expres arătate, reprezentând diferențe de TVA și diferență impozit pe profit, plus majorări de întârziere aferente.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat că actele administrativ-fiscale contestate sunt legal emise, iar reclamanta nu a făcut dovada vătămării unui drept recunoscut de lege, reținând în esență următoarele: Prin actul de control contestat au fost aplicate corect dispozițiile Legii nr. 76/2000 și ale O.U.G. nr. 17/2000, incidente în cauză. În mod corect s-a constatat prin actul de control că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoare adăugată, neputând deduce legal, în luna octombrie 2000, TVA în sumă de 95.000.000 lei de pe factura emisă de SC A.C. SRL, furnizor inexistent, care nu figurează în Registrul Comerțului. Pe cale de consecință, și majorările de întârziere aferente TVA sunt calculate corect și datorate legal, în baza art. 31 din același act normativ.

De asemenea, societatea reclamantă nu a evidențiat în contabilitate impozitul pe profit și, în consecință, i-au fost calculate legal majorări de întârziere, conform art. 13 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare. Nici raportul de expertiză, efectuat în cauză, la cererea reclamantei, nu evidențiază nelegalitatea actului de control, subliniind că, în cauză, dată fiind cercetarea penală dispusă în legătură cu activitatea societății reclamante, se reconstituie evidența contabilă lipsă. 2.Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o nelegală și netemeinică, în termen legal a declarat recurs societatea reclamantă SC C.M.E.I.E. SRL. În esență, prin motivele de recurs înfățișate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., următoarele critici, față de hotărârea instanței de fond, au fost dezvoltate, în contextul referirilor la situația de fapt și la considerentele cuprinse în sentința atacată: • actul de control întocmit de Garda Financiară, secția București, a fost comunicat societății fără anexele ce au stat la baza stabilirii obligațiilor bugetare și așa se explică de ce contestația împotriva actului de control a fost făcută cu caracter general; • între momentul întocmirii Procesului-verbal din 13 februarie 2001 și judecarea fondului s-a descoperit activitatea infracțională a directoarei economice A.D.E.I., concretizată în falsificarea documentelor contabile ale societății-reclamante; • expertiza contabilă efectuată în cauză, cu obiectivele aprobate de instanță evidențiază situația contabilă a societății, condusă de dna. A.D.E.I., aflată în stare de arest la data recursului, caracterizată prin documente contabile lipsă și necorespunzător întocmite, relevanța constând în aceea că la baza obligațiilor fiscale au stat balanțele de verificare pe luna decembrie 2000 precum și situația privind TVA pe perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2000; • instanța de fond a nesocotit împrejurarea că documentele contabile prezentate de A.D.E.I.

organului de control, pe baza cărora au fost stabilite obligația de plată a impozitului pe profit și a TVA, cu majorările de întârziere aferente, sunt documente fictive, întocmite doar pentru a fi prezentate controlului și nu reflectă obligațiile reale ale societății, ce urmează a fi stabilite după refacerea evidenței contabile de către SC D.E.C. SRL; • obligațiile fiscale au fost stabilite în baza unor situații falsificate, societatea aflându-se în cursul operațiunii de refacere a evidenței contabile, ce nu s-a încheiat, astfel că în mod cert sumele evidențiate în actele administrativ fiscale atacate, ca datorii pentru anul 2000, nu sunt reale, situație ce impune anularea lor, pe acest motiv.

3. Judecata recursului La data de 29 octombrie 2002, la solicitarea părților ca și a reprezentantului Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție 1 ), secția contencios administrativ și fiscal, instanța a dispus suspendarea soluționării recursului în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., dată fiind cercetarea penală aflată în curs, menționată și în cuprinsul cererii de recurs. ____________ 1 ) Titulatura anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin aceeași încheiere s-a dispus și suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a recursului.

La dosar a fost depusă o copie a Rechizitoriului din 17 mai 2003, întocmit de Ministerul Public- Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 4/PA/2000, privindu-i pe numiții S.R., A.D.E.I., administrator și respectiv director economic, la societatea recurentă, prin care s-a dispus trimiterea acestora în judecată pentru infracțiuni economice și de folosire a unor înscrisuri false. La data de 2 noiembrie 2004, instanța de recurs a verificat stadiul soluționării cauzei penale pentru a determina dacă se justifică sau nu menținerea măsurii suspendării judecării cauzei, în considerarea art. 244 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea de ședință de la acea dată față de înscrisurile prezentate, a fost menținută măsura suspendării, după cum s-a procedat, de altfel, succesiv, în anii 2006 și 2009, cauza penală fiind soluționată prin Decizia penală nr. 1126/R din 31 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VII-a penală, comunicată instanței.

Ulterior acestei date a fost repusă cauza pe rol, în vederea soluționării recursului. 4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de probatoriul administrat în fața instanței de fond, raportat și la elementele factuale ce rezultă din hotărârea penală definitivă înfățișată instanței de control judiciar, Înalta Curte constată că nu este fondat recursul de fată, în considerarea celor în continuare arătate.

Societatea recurentă a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a măsurilor stabilite de organele de control ale Gărzii Financiare, prin Procesul-verbal din 13 februarie 2001 și menținute ca atare prin Decizia nr. 392 din 29 martie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de soluționare a contestațiilor, constând în stabilirea în sarcina sa a unor obligații bugetare reprezentând: 125.000.000 lei impozit pe profit, 4.870.000 lei majorări de întârziere aferente, 95.000.000 lei TVA, 12.397.500 lei majorări de întârziere aferente, 978.425.733 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 98.166.657 lei majorări de întârziere aferente TVA și 8.003.229 lei 2 ) majorări de întârziere aferente impozitului pe salarii.

_____________ 2 ) Sumele sunt exprimate în lei vechi, anterior denominării monedei naționale la 1 iulie 2005 Instanța de fond, examinând atât conținutul actelor atacate și valorificând totodată concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, a statuat în sensul aplicării corecte în cauză, de către organele de control, a dispozițiilor O.U.G. nr. 17/2000 și ale Legii nr. 76/2000, ca acte normative aplicabile în materia TVA, ce au reținut încălcarea de către societatea reclamantă a prevederilor dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 17/2000.

Înalta Curte reține netemeinicia criticilor societății recurente, raportat atât la situația existentă la momentul soluționării acțiunii în fond cât și la informațiile furnizate instanței de control judiciar cu referire la Dosarul penal nr. 8471/303/2009 al Curții de Apel București, secția a VII-a penală, în care a fost pronunțată Decizia penală nr. 1126/R din 31 mai 2012. Mai mult, instanța de control judiciar constată că prin recursul promovat, recurenta-reclamantă nu aduce veritabile critici hotărârii primei instanțe, axându-se preponderent pe împrejurarea falsificării evidentelor contabile de către directorul economic de la acea dată, ulterior trimisă în judecată penală, aspect care însă era deja cunoscut, chiar și numai în parte, la data efectuării expertizei contabile.

Astfel, în cuprinsul raportului de expertiză contabilă s-a reținut, la capitolul "constatări", că fostul director contabil a fost arestat iar urmare a identificării unor documente contabile lipsă și a ținerii evidenței contabile în mod necorespunzător, s-a decis angajarea de către societatea recurenta-reclamantă a unei firme de specialitate care să-i acorde asistență în organizarea și ținerea evidenței contabile corespunzătoare. Așa fiind nu se poate reține critica recurentei vizând lipsa de relevanță a constatărilor expertului contabil, câtă vreme, acesta, în analiza sa, a avut în vedere situația de fapt în care s-a aflat societatea recurentă.

Nefondate sunt și toate celelalte critici ce vizează, practic, fondul cauzei, respectiv acuratețea și legalitatea constatărilor organelor administrativ fiscale care au stabilit în sarcina societății recurente o serie de obligații fiscale, mai cu seamă că, așa cum bine a reținut și judecătorul fondului, nici în raportul de expertiză efectuat la cererea reclamantei-recurente, nu s-a reținut nelegalitatea actului de control. Recurenta-reclamantă nu a produs dovezi care să infirme valabilitatea constatărilor organelor de control menținute de prima instanță, dincolo de afirmații cu caracter general, referitoare la falsificări de documente, de situații de plată, care în ultimă instanță au urmărit a eluda obligațiile de plată a sumelor de bani datorate bugetului de stat.

Astfel, cu privire la sumele de bani reținute cu titlu de TVA și majorări de întârziere aferente (95.000.000 lei și respectiv 12.397.500 lei) și Înalta Curte reține că au fost stabilite în mod corect, urmare a faptului că TVA-ul a fost depus de recurenta-reclamantă în luna octombrie 2000, de pe factura de prestări servicii emisă de SC A.C. SRL, în condițiile în care acest furnizor nu exista în evidență la Registrul Comerțului iar codul fiscal menționat nu fusese alocat. O atare situație a atras în mod justificat aplicabilitatea prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 17/2000, privind TVA, potrivit cu care, pentru efectuarea dreptului de deducere a TVA, contribuabilii sunt obligați să "justifice suma taxei prin documente întocmite conform legii de către contribuabili înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată", majorările de întârziere fiind legal calculate și în conformitate cu prevederile art. 31 din O.U.G.

nr. 17/2000, în vigoare la acea dată. Aceleași considerente de fapt, vizând factura emisă de SC A.C. au fundamentat și obligarea la plata impozitului pe profit, cu majorările de întârziere aferente, realizându-se și din acest punct de vedere, o judicioasă aplicare a prevederilor legale în vigoare la acea dată (O.G. nr. 70/1997, modificat și completat prin O.U.G. nr. 217/1999). În fine, fără a nega legătura ce a existat între prezentul litigiu și cauza penală sus menționată, care a și antrenat și justificat suspendarea soluționării recursului, pe temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. și în conformitate cu principiul "penalul ține în loc civilul", chiar în prezența răspunderii individuale a persoanelor fizice inculpate, Înalta Curte arată că hotărârea penală definitivă, prin constatările și dispozițiile pe care le cuprinde nu este de natură a invalida soluția primei instanțe și/sau a demonstra nelegalitatea celor dispuse de organele de control.

Și aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia penală nr. 1126/R din 31 mai 2012 s-a menținut respingerea cererii Ministerul Finanțelor Publice - ANAF, constituit parte civilă, de obligare a inculpaților la plata de despăgubiri civile. Față de argumentele înfățișate, reținând că nu se impune reformarea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamanta SC "C.M.E.I.E." SRL, prin administrator judiciar "E.C." S.P.R.L., împotriva Sentinței civile nr. 48 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2014. Procesat de GGC - AP