ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2841/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 5 decembrie 2002, reclamantul G.E. a solicitat anularea actelor

constatatoare nr. 2428 și 2504 din 14 iunie 2002 emise de Direcția Generală a

Vămilor – Unitatea Vamală Târguri și Expoziții, precum și suspendarea acestor acte

administrative până la soluționarea acțiunii, în conformitate cu art. 9 din

Legea nr. 29/1990.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că în luna decembrie 2001 a introdus în România două autoturisme de

proveniență străină.

Pentru aceste

autoturisme reclamantul susține că a achitat accizele și T.V.A. - ul aferent,

la data de 9 ianuarie 2002, cu chitanța nr. 64 și la 10 ianuarie 2002, cu

chitanța nr. 39.

Prin actele de constatare nr. 2428

și 2504 din 14 iunie 2002, întocmite de Direcția Generală a Vămilor – Unitatea

Vamală Târguri și Expoziții, s-a stabilit că reclamantul are obligația să

achite sumele de 7.044.057 lei și 11.745.238 lei, reprezentând taxe vamale de

6% din valoarea de vamă a autoturismelor.

Reclamantul a susținut că la data

înregistrării finale (în anul 2002), taxele vamale aveau cota 0, cotă ce

trebuie să i se aplice și nu coeficientul de 6% aplicat de unitatea vamală,

care era valabil în anul 2001.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 213 din 18 februarie 2003, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu și a respins

acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a soluționa astfel, instanța,

din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile

art. 12 din O.U.G. nr. 13/2001, potrivit cărora în fața instanțelor de

contencios administrativ pot fi atacate deciziile emise de Direcția Generală a

Finanțelor Publice, precum și deciziile Ministerului Finanțelor Publice, dar

reclamantul atât în ședința publică, cât și prin notele scrise, a arătat că

obiectul acțiunii sale îl reprezintă anularea celor două acte constatatoare.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs G.E. în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs s-a

arătat, în esență, că la data depunerii cererii de chemare în judecată,

reclamantul nu primise răspuns la contestația formulată ce a fost depusă la

Biroul Vamal de Control și Vămuire București, așa că a fost nevoit să se

adreseze Curții de Apel București.

Recursul este fondat pentru cele ce

urmează.

Recurentul-reclamant G.E. a introdus

în țară la data de 7 decembrie 2001, prin Vama Turnu, un autoturism pentru care

s-a încheiat declarația vamală de tranzit 15855 din 1 decembrie 2001, iar

operația de tranzit s-a încheiat la data de 10 ianuarie 2002, dată la care nu

s-au stabilit taxe vamale.

Prin actul constatator nr. 1504 din

14 iunie 2002, organele vamale au stabilit că reclamantul datorează 11.745.238

lei reprezentând drepturi vamale de import stabilite prin Tariful vamal de

import, valabil în anul 2001.

La aceeași dată, 7

decembrie 2001, reclamantul a mai introdus în țară și autoturismul Opel Astra,

pentru care s-a încheiat declarația vamală de tranzit nr. I 16312 din 18

decembrie 2001, operațiune de tranzit ce s-a încheiat la data de 9 ianuarie

2001, conform chitanței nr. 64.

Ulterior, prin actul constatator nr.

2428 din 14 iunie 2002, organele vamale au recalculat drepturile vamale de

import, stabilind că reclamantul datorează suma de 7.044.057 lei reprezentând

drepturi vamale de import, conform Tarifului vamal de import valabil în anul

2001.

Considerând nedatorate sumele de

7.044.057 lei și 11.745.238 lei, ce reprezintă taxe vamale de 6% din valoarea

în vamă a celor două autoturisme, reclamantul a contestat actele de constatare

în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 13/2001.

Contestațiile formulate împotriva măsurilor luate de

Biroul Vamal Târguri și Expoziții au fost înregistrate sub nr. 29674 din 17

iunie 2002 și nr. 31186 din 24 iunie 2002 și au fost soluționate de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la data de 18 decembrie

2002, prin deciziile nr. 575 și 574, astfel că la data de 18 februarie 2003,

când s-a pronunțat instanța de fond, acestea puteau fi examinate conform

dispozițiilor art. 12 din O.U.G. nr. 13/2001.

Așa fiind, sentința instanței de

fond este în adevăr criticabilă, instanța având îndatorirea de a stabili

realitatea situației prin toate mijloacele de probă utile cauzei, cu atât mai

mult, cu cât deciziile date de Direcția Generală a Finanțelor Publice București

puteau fi analizate la data pronunțării sentinței.

Pentru cele ce preced, urmează a se

casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de G.E.

împotriva sentinței civile nr. 213 din 18 februarie 2003 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința, cu trimitere spre

rejudecare la aceiași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 septembrie 2003.