ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 249/2003

S-a luat

în examinare recursul declarat de M.I., M.C. și M.E. împotriva

sentinței nr.65 din 28 mai 2002 a Curții de Apel Ploiești –

Secția comercială și de contencios administrativ.

La

apelul nominal  s-au prezentat: Ministerul Muncii și

Solidarității Sociale prin consilierul juridic I.C. și Comisia

de Protecție Socială din Parlamentul României prin consilierul

juridic Z.V., lipsind M.I., M.C., M.E., Comisia Constituțională din

Parlamentul României, Departamentul de Protecție Socială din cadrul

Guvernului României și Primarul orașului  Nehoiu.

Procedura

completă.

Consilierii

juridici IC. și Z.V. având pe rând cuvântul, au pus concluzii de

respingere a recursului ca nefondat.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 19 iunie 2002, M.I., M.C. și M.E. au declarat

recurs împotriva sentinței civile nr.65 din 28 mai 2002

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, solicitând casarea

acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului, petenții fără a indica motivele de recurs

în sensul dispozițiilor art.304 Cod procedură civilă s-au axat

în susținerea recursului pe faptul că au o situație

economică grea neputându-se angaja în  muncă considerând că în

aceste condiții statul este singurul responsabil, astfel încât este dator

să le asigure un  nivel de trai decent.

Ca

atare recurenții au reiterat din  nou necesitatea ca pârâții să

fie obligați a le plăti daune materiale întrucât au beneficiat de

ajutoare materiale sporadice iar nu cu frecvența pe care ar impune-o

necesitatea lor.

Verificându-se

actele cauzei Curtea Supremă de Justiție reține

următoarele:

Prin

sentința nr.65 din 28 mai 2002, Curtea de apel Ploiești – Secția

comercială și de contencios administrativ a respins acțiunea

recurenților reclamanți, constatând că pârâții (Parlamentul

României, Comisia de Protecție Socială din Parlamentul României,

Departamentul de Protecție socială din Guvernul României, Ministerul

Muncii și Protecției Sociale, Primarul orașului Nehoiu – C.A.)

nu se fac vinovați de situația materială grea în care se

află reclamanții, datorită lipsei locurilor de muncă de pe

raza orașului Nehoiu, unde  domiciliază reclamanții. Ca atare,

acțiunea prin care recurenții reclamanți au cerut daune

materiale pentru neîncadrarea lor în muncă, includerea ca vechime în

muncă a perioadei cât ei nu au lucrat și  obligarea la daune morale

și materiale sunt cereri neîntemeiate, nefiind îndeplinite prevederile

art.1 și 11 din Legea nr.29/1990.

Recursul

împotriva acestei sentințe este neîntemeiat și va fi respins.

Potrivit

dispozițiilor art.1 din Legea nr.29/1990: „orice persoană fizică

sau juridică, dacă se consideră vătămată în

drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin

refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa

instanței judecătorești competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului  și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată”.

În

cauză așa cum corect a reținut  instanța de fond sunt

dovezi cu acte din care rezultă că (adresa nr.963 din 5 martie 1999 a

Primăriei orașului Nehoiu,  adresa nr.99/R din 1 iunie 1999 a

Prefecturii județului Buzău, numărul locurilor de muncă pe

raza județului este mic, au fost  disponibilizați 2200 salariați

începând din 1991 iar numărul de locuri de muncă creat de

întreprinzătorii particulari este mic.

Este de necontestat că cererile de angajare ale

reclamanților sunt în evidența Agenției pentru ocuparea

forței de muncă Buzău urmând a fi rezolvate când se vor ivi

locuri de muncă ce pot fi ocupate de recurenți în condițiile

legii.

În aceste condiții, deși este de necontestat

situația  grea financiară a reclamanților, pârâții nu pot

fi considerați că sunt  culpabili printr-un  act administrativ în

condițiile Legii nr.29/1990 pentru  ca acțiunea reclamanților

să fie admisă.

Așa fiind, sentința atacată fiind legală

și temeinică, recursul declarat va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de M.I., M.C. și M.E. împotriva sentinței nr.65 din

28 mai 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția comercială

și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2003.