ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 249/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2002, M.I., M.C. și M.E. au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 65 din 28 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, petenții, fără a indica motivele de recurs, în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., s-au axat în susținerea recursului pe faptul că au o situație economică grea, neputându-se angaja în muncă, considerând că în aceste condiții statul este singurul responsabil, astfel încât este dator să le asigure un nivel de trai decent. Ca atare, recurenții au reiterat din nou necesitatea ca pârâții să fie obligați a le plăti daune materiale, întrucât au beneficiat de ajutoare materiale sporadice, iar nu cu frecvența pe care ar impune-o necesitatea lor.

Verificându-se actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține următoarele: Prin sentința nr. 65 din 28 mai 2002, Curtea de apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea recurenților-reclamanți, constatând că pârâții (Parlamentul României, Comisia de Protecție Socială din Parlamentul României, Departamentul de Protecție Socială din Guvernul României, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Primarul orașului Nehoiu – C.Al.) nu se fac vinovați de situația materială grea în care se află reclamanții, datorită lipsei locurilor de muncă de pe raza orașului Nehoiu, unde domiciliază reclamanții. Ca atare, acțiunea prin care recurenții-reclamanți au cerut daune materiale pentru neîncadrarea lor în muncă, includerea ca vechime în muncă a perioadei cât ei nu au lucrat și obligarea la daune morale și materiale, sunt cereri neîntemeiate, nefiind îndeplinite prevederile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.

Recursul împotriva acestei sentințe este neîntemeiat și va fi respins. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990: „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. În cauză, așa cum corect a reținut instanța de fond, sunt dovezi cu acte din care rezultă că (adresa nr. 963 din 5 martie 1999, a Primăriei orașului Nehoiu, adresa nr. 99/R din 1 iunie 1999, a Prefecturii județului Buzău) numărul locurilor de muncă pe raza județului este mic, au fost disponibilizați 2200 salariați, începând din 1991, iar numărul de locuri de muncă creat de întreprinzătorii particulari este mic.

Este de necontestat că cererile de angajare ale reclamanților sunt în evidența Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă Buzău, urmând a fi rezolvate, când se vor ivi locuri de muncă, ce pot fi ocupate de recurenți în condițiile legii. În aceste condiții, deși este de necontestat situația grea financiară a reclamanților, pârâții nu pot fi considerați că sunt culpabili printr-un act administrativ, în condițiile Legii nr. 29/1990, pentru ca acțiunea reclamanților să fie admisă. Așa fiind, sentința atacată fiind legală și temeinică, recursul declarat va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.I., M.C. și M.E., împotriva sentinței nr. 65 din 28 mai 2002, a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2003.