ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 249/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19

iunie 2002, M.I., M.C. și M.E. au declarat recurs împotriva sentinței civile

nr. 65 din 28 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, solicitând

casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, petenții,

fără a indica motivele de recurs, în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., s-au axat în susținerea recursului pe faptul că au o situație economică

grea, neputându-se angaja în muncă, considerând că în aceste condiții statul

este singurul responsabil, astfel încât este dator să le asigure un nivel de

trai decent.

Ca atare, recurenții au reiterat din

nou necesitatea ca pârâții să fie obligați a le plăti daune materiale, întrucât

au beneficiat de ajutoare materiale sporadice, iar nu cu frecvența pe care ar

impune-o necesitatea lor.

Verificându-se actele cauzei, Curtea

Supremă de Justiție reține următoarele:

Prin sentința nr. 65 din 28 mai

2002, Curtea de apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea recurenților-reclamanți, constatând că

pârâții (Parlamentul României, Comisia de Protecție Socială din Parlamentul

României, Departamentul de Protecție Socială din Guvernul României, Ministerul

Muncii și Protecției Sociale, Primarul orașului Nehoiu – C.Al.) nu se fac

vinovați de situația materială grea în care se află reclamanții, datorită

lipsei locurilor de muncă de pe raza orașului Nehoiu, unde domiciliază

reclamanții. Ca atare, acțiunea prin care recurenții-reclamanți au cerut daune

materiale pentru neîncadrarea lor în muncă, includerea ca vechime în muncă a

perioadei cât ei nu au lucrat și obligarea la daune morale și materiale, sunt

cereri neîntemeiate, nefiind îndeplinite prevederile art. 1 și 11 din Legea nr.

29/1990.

Recursul împotriva acestei sentințe

este neîntemeiat și va fi respins.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 29/1990: „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră

vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ

sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței

judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului și

repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

În cauză, așa cum corect a reținut

instanța de fond, sunt dovezi cu acte din care rezultă că (adresa nr. 963 din 5

martie 1999, a Primăriei orașului Nehoiu, adresa nr. 99/R din 1 iunie 1999, a

Prefecturii județului Buzău) numărul locurilor de muncă pe raza județului este

mic, au fost disponibilizați 2200 salariați, începând din 1991, iar numărul de

locuri de muncă creat de întreprinzătorii particulari este mic.

Este de necontestat că cererile de

angajare ale reclamanților sunt în evidența Agenției pentru Ocuparea Forței de

Muncă Buzău, urmând a fi rezolvate, când se vor ivi locuri de muncă, ce pot fi

ocupate de recurenți în condițiile legii.

În aceste condiții, deși este de necontestat

situația grea financiară a reclamanților, pârâții nu pot fi considerați că sunt

culpabili printr-un act administrativ, în condițiile Legii nr. 29/1990, pentru

ca acțiunea reclamanților să fie admisă.

Așa fiind, sentința atacată fiind

legală și temeinică, recursul declarat va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.I.,

M.C. și M.E., împotriva sentinței nr. 65 din 28 mai 2002, a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 ianuarie 2003.