ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3843/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul M.T. a chemat în judecată Primăria Municipiului Ploiești și SC P. SRL pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de asociere nr. 1152 din 11 aprilie 1995 și a actului adițional din 11 aprilie 1995, încheiate de pârâte pentru lipsa capacității primăriei de a fi parte în contract, avându-se în vedere decizia civilă nr. 892/1999, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Ploiești, ce a format obiectul contractului de asociere. S-a mai solicitat evacuarea celei de a doua pârâte din imobilul în litigiu pentru lipsă de titlu a acesteia și obligarea la plata lipsei de folosință pe perioada 9 august 1999 la zi.

Pârâta din acțiune SC P.I. SRL a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantului la restituirea contravalorii reparațiilor făcute la imobilul din care se cere evacuarea, în sumă de 2.091.000.000 lei. În urma declinării cauzei de la judecătoria Ploiești, Tribunalul Prahova, prin sentința 184 din 31 iulie 2000, a admis în parte acțiunea, dispunându-se evacuarea necondiționată a pârâtei SC P.I. SRL și obligarea acesteia la plata sumei de 378.834.530 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință. A fost respins capătul de acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de asociere și a actului adițional. Prin aceeași sentință a fost admisă cererea reconvențională și obligat reclamantul din acțiune la plata sumei de 4.175.760.071 lei.

S-a acordat pârâtei din acțiune un drept de retenție asupra imobilului, proprietatea reclamantului, până la achitarea sumei de 4.175.760.071 lei. S-a reținut de instanță, cu privire la acțiune, că reclamantul este proprietarul imobilului folosit de pârâta II din acțiune, că primăria a făcut cunoscut acesteia că respectivul contract de asociere nr. 1152/1995 este nul de drept, întrucât noul proprietar este o altă persoană decât cea care a încheiat contractul, deci primul capăt din acțiune a rămas fără obiect. Întrucât nu s-a contestat inexistența contractului de închiriere între reclamant și pârâta II, s-a dispus evacuarea acesteia pentru lipsă de titlu. Lipsa de folosință a fost calculată pe baza expertizei, aplicându-se rata inflației și luându-se în considerare sumele consemnate de pârâtă la C.E.C.

În legătură cu cererea reconvențională, s-a reținut că pârâta a efectuat îmbunătățiri la imobilul aflat la acea dată în proprietatea primăriei, în valoarea reactualizată, stabilită de expertiză, astfel că, operând principiul îmbogățirii fără just temei, reclamantul urmează să suporte această sumă. Au declarat apel împotriva acestei sentințe, reclamantul și pârâta SC P.I. SRL, iar prin decizia nr. 956 din 17 septembrie 2001, Curtea de Apel Ploiești a admis primul apel, a schimbat în parte sentința, în sensul că suma, reprezentând lipsă de folosință, este de 1.669.138.971 lei în loc de 378.834.530 lei, iar obligația de plată a reclamantului din cererea reconvențională se diminuează de la 4.175.760.071 lei la 3.006.599.974 lei.

S-au compensat obligațiile reciproce ale părților, fiind obligat reclamantul la diferența, în sumă de 1.337.461.003 lei. S-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei și s-au menținut restul dispozițiilor din sentință. Pentru apelul admis, s-a motivat cu aceleași argumente ca și instanța de fond, cu privire la respingerea constatării nulității absolute a contractului de asociere și a actului adițional, iar cu privire la cuantumul lucrărilor de îmbunătățiri făcute imobilului, s-a arătat că suma stabilită prin sentința nr. 12048/1998 a Judecătoriei Ploiești și care a fost reactualizată în acest proces, nu este opozabilă reclamantului care nu a fost parte în cauza de atunci, valoarea reală a acestora fiind de 3.006.599.974 lei, cum s-a stabilit prin expertiza efectuată în prezent.

A fost modificat cuantumul cheltuielilor de judecată, corespunzător sumelor datorate de reclamant. Cu privire la apelul respins, s-a reținut că nu există neconcordanță între dispozitivul sentinței și considerentele acestuia, iar dispozitivul care se execută este corect și legal, iar lipsa de folosință este datorată, pentru că, deși s-a făcut cunoscut pârâtei de către primărie încă din 1999 că noul proprietar al imobilului este reclamantul, pârâta nu l-a pus la dispoziția acestuia, prejudiciindu-l cu lipsa de folosință. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul M.T. și pârâta SC P.I. SRL. În recursul declarat în termen legal de reclamant, se invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ., susținându-se, în esență, că instanțele au fost lipsite de rol activ, aplicându-se greșit dispozițiile legale, incidente soluționării capetelor din acțiune, fiind interpretate eronat probele administrate. Astfel, se apreciază că greșit s-a respins primul capăt din acțiune, deoarece nu rezultă din dosar că cele două pârâte au reziliat contractul de asociere și actul adițional, iar simpla declarație a părților, că aceste acte sunt nule de drept, nu produce efecte juridice, ceea ce face ca imobilul, deși proprietatea reclamantului, să figureze ca obiect în convenția în vigoare încheiată de pârâte. Referitor la soluționarea celui de al 3-lea capăt de acțiune, pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință, se susține că suma trebuia calculată la tarifele actualizate, ce se practică pentru spațiile comerciale, în raporturile dintre primărie și societățile comerciale.

Tot greșită se consideră admiterea cererii reconvenționale de obligare a recurentului la plata contravalorii lucrărilor executate la imobil de pârâtă la suma din dispozitivul deciziei, în realitate, aceasta fiind mai redusă. Ultima critică se referă la acordarea dreptului de retenție pentru pârâtă, care nu se justifica în opinia recurentului, tocmai pentru că suma datorată de recurent nu este cea stabilită de Curtea de Apel Ploiești, ci mult mai mică. Completarea la recurs, depusă la 8 noiembrie 2001, prin care se mai invocă și alte motive, nu poate fi avută în vedere decât ca un memoriu, fiind făcută cu încălcarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Recursul este nefondat. Prealabil analizei recursului, trebuie menționat (așa cum s-a consemnat și în practicaua hotărârii) că recurentul, în ședința din 8 octombrie 2003, a declarat că nu susține decât motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că celelalte motive nu vor mai fi supuse verificării. Analizându-se exclusiv acest motiv de recurs, raportat la situațiile arătate de recurent, se constată că nu este incident în cauză, deoarece, pentru primul capăt din acțiune, nu au fost încălcate prevederile art. 948 C. civ. la încheierea actelor a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, deoarece, la data respectivă, 1995, proprietarul imobilului era statul (primăria) care avea capacitatea de a contracta, conform art. 948 pct. 1 C. civ., condiție esențială pentru validitatea convenției, retrocedarea imobilului către reclamant (decizia 892 a Curții de Apel Ploiești) și obligarea pârâților de atunci să lase bunul în deplină proprietate și posesie reclamantului, fiind pronunțată la cca.

4 ani de la încheierea actelor, respectiv în 1999. Așadar, rezultă că, la data nașterii raportului juridic dintre pârâți, singura care interesează pentru discuție, primăria, avea capacitatea de a contracta și nu cum se susține în recurs. Invocarea în acest motiv a încălcării art. 480 C. civ., care definește proprietatea, nu se justifică în contextul obiectului acestui prim capăt din acțiune, mai ales că nimeni din proces nu a contestat reclamantului acest drept. Motivarea interesului pe care recurentul îl justifică pentru o soluție de reziliere a contractului de asociere și nu pentru soluția pronunțată de instanță, nu poate fi primită pentru că acesta nu a fost parte în contractul de asociere, iar pârâtele-contractante au prevăzut în art. 16 că rezilierea operează de drept în termenul stipulat, dacă una din părți nu-și îndeplinește obligațiile stipulate.

Or, așa cum s-a reținut corect și de instanța de apel, prin adresa 36755 din 9 august 1999, primăria a făcut cunoscut pârâtei SC P.I. SRL că imobilul, ce forma obiectul contractului de asociere, a fost retrocedat reclamantului cu care aceasta din urmă trebuie să încheie eventual contract de închiriere, convenția în litigiu fiind nulă de drept. De menționat că societatea comercială pârâtă nu a contestat încetarea efectelor contractului de asociere și a actului adițional la acesta, astfel că nu se justifică art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nici în legătură cu cele două acte juridice și nici cu art. 130 C. proc. civ. sau art. 129 C. proc. civ., acestea neavând nici o tangență cu situația de fapt la care se referă acest motiv de recurs.

Cu privire la nelegalitatea acordării în favoarea pârâtei SC P.I. SRL a dreptului de retenție, se constată că, în realitate, recurentul nu invocă încălcarea vreunui text de lege sau inexistența acestuia, ci se referă exclusiv la temeinicia cuantumului pretins prin cererea reconvențională, ceea ce vizează eventual temeinicia hotărârii și în nici un caz legalitatea. Or, recurentul a declarat că înțelege să susțină recursul numai pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează exclusiv legalitatea unei hotărâri și nu pe netemeinicia acestuia, cum se motivează în realitate. Instanța de apel, față de suma datorată de reclamantul din acțiune către reclamantul din cererea reconvențională, corect a făcut aplicațiunea art. 1444 C. proc.

civ. Motivele 2 și 3 din recurs se referă la netemeinicia hotărârii, respectiv la stabilirea cuantumului lipsei de folosință sau al contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri aduse imobilului și pe interpretarea concluziilor expertizei, la care recurentul a renunțat, așa cum s-a arătat și care nu mai constituie obiect de analiză. Față de cele arătate, urmează să fie respins recursul declarat de reclamant. Pârâta SC P.I. SRL a susținut în recursul său nelegalitatea hotărârii prin aceea că s-a acordat reclamantului lipsa de folosință, deoarece procesul-verbal de punere în posesie asupra imobilului este nul, nefiind semnat și ștampilat de Consiliul Local Ploiești, iar imobilul a fost practic reconstruit în totalitate de recurentă, ceea ce justifica lipsa de folosință, cel mult pentru teren.

Se mai susține că, în apel, nu era posibilă recalcularea lipsei de folosință pe aceeași perioadă reținută de instanța de fond și care nu a fost contestată prin apel și majorarea cuantumului lipsei de folosință, din moment ce s-a menținut acordarea dreptului de retenție, iar reclamantul nu a făcut dovada achitării contravalorii îmbunătățirilor. Recursul este nefondat. De menționat că, în motivarea recursului, nu se invocă nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar, prin dezvoltarea în fapt a criticilor, acestea se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile vizând nelegalitatea hotărârii.

Invocarea în cadrul acestui motiv de recurs a nulității procesului-verbal de punere în posesie a reclamantului asupra imobilului, cu consecința înlăturării dreptului pentru acordarea lipsei de folosință, este greșită atât pentru faptul că, pentru prima dată în recurs, se invocă o asemenea apărare, cât și pentru faptul că, nefiind parte în acel proces verbal și în raportul juridic dintre primărie și reclamant, recurenta nu are calitatea să ceară anularea. Nu este lipsit de importanță faptul că, pe tot parcursul procesului, recurenta nu a invocat nulitatea acestui proces verbal și, oricum, chiar dacă ar fi făcut-o era fără eficiență pentru că dreptul reclamantului, privind lipsa de folosință a imobilului, exista la data acțiunii față de hotărârea de retrocedare și de valabilitate a procesului-verbal de punere în posesie, care nu a fost atacat până în prezent.

Se apreciază că ceea ce constituie, într-adevăr, momentul de la care recurenta a ocupat imobilul fără să aibă vreun titlu și să plătească vreo sumă de bani, este 9 august 1999, când primăria, cu care avea contract de asociere, a făcut cunoscut schimbarea regimului juridic al imobilului, existența unui nou proprietar și nulitatea contractului de asociere, care constituie titlu pentru pârâtă asupra bunului folosit. De atunci, reclamantul a fost lipsit de folosința bunului. Afirmația că imobilul a fost reconstruit în totalitate și, deci, nu mai aparține reclamantului, este evident contrazisă de probele dosarului și nu s-a stabilit acest lucru cu ocazia expertizelor. De altfel, și această apărare se face pentru prima dată în recurs, neconstituind critică în apel.

În legătură cu recalcularea lipsei de folosință în apel, se constată că nu s-au încălcat dispozițiile art. 294 C. proc. civ., deoarece lipsa de folosință intră în categoria veniturilor și despăgubirilor ajunse la termen, care beneficiază de prevederile textului. Este adevărat că, din lectura apelului scris, nu rezultă expres o formulare a reactualizării sumei, reprezentând lipsa de folosință a imobilului, dar în ședința din 19 martie 2001, reclamantul a solicitat (printre alte probe) și expertiză contabilă pentru calculul lipsei de folosință pe perioada 1 iulie 1999 – la zi, probă cu care recurenta de acum a fost de acord. În atare situație nu se mai poate susține inadmisibilitatea majorării lipsei de folosință, iar recursul urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.T. împotriva deciziei nr. 956 din 17 septembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și comercială, ca nefondat. Respinge recursul declarat de pârâta, SC P.I. SRL Ploiești, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat, Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2003.