ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3843/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3843/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul M.T. a chemat în

judecată Primăria Municipiului Ploiești și SC P. SRL pentru a se constata

nulitatea absolută a contractului de asociere nr. 1152 din 11 aprilie 1995 și a

actului adițional din 11 aprilie 1995, încheiate de pârâte pentru lipsa capacității

primăriei de a fi parte în contract, avându-se în vedere decizia civilă nr. 892/1999,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care reclamantul a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului din Ploiești, ce a format obiectul

contractului de asociere.

S-a mai solicitat evacuarea celei de

a doua pârâte din imobilul în litigiu pentru lipsă de titlu a acesteia și

obligarea la plata lipsei de folosință pe perioada 9 august 1999 la zi.

Pârâta din acțiune SC P.I. SRL a

formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantului la

restituirea contravalorii reparațiilor făcute la imobilul din care se cere

evacuarea, în sumă de 2.091.000.000 lei.

În urma declinării cauzei de la

judecătoria Ploiești, Tribunalul Prahova, prin sentința 184 din 31 iulie 2000,

a admis în parte acțiunea, dispunându-se evacuarea necondiționată a pârâtei SC

P.I. SRL și obligarea acesteia la plata sumei de 378.834.530 lei, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință. A fost respins capătul de acțiune privind

constatarea nulității absolute a contractului de asociere și a actului

adițional.

Prin aceeași sentință a fost admisă

cererea reconvențională și obligat reclamantul din acțiune la plata sumei de

4.175.760.071 lei. S-a acordat pârâtei din acțiune un drept de retenție asupra

imobilului, proprietatea reclamantului, până la achitarea sumei de

4.175.760.071 lei.

S-a reținut de instanță, cu privire

la acțiune, că reclamantul este proprietarul imobilului folosit de pârâta II

din acțiune, că primăria a făcut cunoscut acesteia că respectivul contract de

asociere nr. 1152/1995 este nul de drept, întrucât noul proprietar este o altă

persoană decât cea care a încheiat contractul, deci primul capăt din acțiune a

rămas fără obiect.

Întrucât nu s-a contestat

inexistența contractului de închiriere între reclamant și pârâta II, s-a dispus

evacuarea acesteia pentru lipsă de titlu.

Lipsa de folosință a fost calculată

pe baza expertizei, aplicându-se rata inflației și luându-se în considerare

sumele consemnate de pârâtă la C.E.C.

În legătură cu cererea reconvențională,

s-a reținut că pârâta a efectuat îmbunătățiri la imobilul aflat la acea dată în

proprietatea primăriei, în valoarea reactualizată, stabilită de expertiză,

astfel că, operând principiul îmbogățirii fără just temei, reclamantul urmează

să suporte această sumă.

Au declarat apel împotriva acestei

sentințe, reclamantul și pârâta SC P.I. SRL, iar prin decizia nr. 956 din 17

septembrie 2001, Curtea de Apel Ploiești a admis primul apel, a schimbat în

parte sentința, în sensul că suma, reprezentând lipsă de folosință, este de

1.669.138.971 lei în loc de 378.834.530 lei, iar obligația de plată a

reclamantului din cererea reconvențională se diminuează de la 4.175.760.071 lei

la 3.006.599.974 lei.

S-au compensat obligațiile reciproce

ale părților, fiind obligat reclamantul la diferența, în sumă de 1.337.461.003

lei.

S-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei

și s-au menținut restul dispozițiilor din sentință.

Pentru apelul admis, s-a motivat cu

aceleași argumente ca și instanța de fond, cu privire la respingerea

constatării nulității absolute a contractului de asociere și a actului

adițional, iar cu privire la cuantumul lucrărilor de îmbunătățiri făcute

imobilului, s-a arătat că suma stabilită prin sentința nr. 12048/1998 a

Judecătoriei Ploiești și care a fost reactualizată în acest proces, nu este

opozabilă reclamantului care nu a fost parte în cauza de atunci, valoarea reală

a acestora fiind de 3.006.599.974 lei, cum s-a stabilit prin expertiza

efectuată în prezent.

A fost modificat cuantumul

cheltuielilor de judecată, corespunzător sumelor datorate de reclamant.

Cu privire la apelul respins, s-a

reținut că nu există neconcordanță între dispozitivul sentinței și

considerentele acestuia, iar dispozitivul care se execută este corect și legal,

iar lipsa de folosință este datorată, pentru că, deși s-a făcut cunoscut

pârâtei de către primărie încă din 1999 că noul proprietar al imobilului este

reclamantul, pârâta nu l-a pus la dispoziția acestuia, prejudiciindu-l cu lipsa

de folosință.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamantul M.T. și pârâta SC P.I. SRL.

În recursul declarat în termen legal

de reclamant, se invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ., susținându-se, în esență, că instanțele au fost lipsite de rol activ,

aplicându-se greșit dispozițiile legale, incidente soluționării capetelor din

acțiune, fiind interpretate eronat probele administrate.

Astfel, se apreciază că greșit s-a

respins primul capăt din acțiune, deoarece nu rezultă din dosar că cele două

pârâte au reziliat contractul de asociere și actul adițional, iar simpla

declarație a părților, că aceste acte sunt nule de drept, nu produce efecte

juridice, ceea ce face ca imobilul, deși proprietatea reclamantului, să

figureze ca obiect în convenția în vigoare încheiată de pârâte.

Referitor la soluționarea celui de

al 3-lea capăt de acțiune, pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de

folosință, se susține că suma trebuia calculată la tarifele actualizate, ce se

practică pentru spațiile comerciale, în raporturile dintre primărie și

societățile comerciale.

Tot greșită se consideră admiterea

cererii reconvenționale de obligare a recurentului la plata contravalorii

lucrărilor executate la imobil de pârâtă la suma din dispozitivul deciziei, în

realitate, aceasta fiind mai redusă.

Ultima critică se referă la

acordarea dreptului de retenție pentru pârâtă, care nu se justifica în opinia

recurentului, tocmai pentru că suma datorată de recurent nu este cea stabilită

de Curtea de Apel Ploiești, ci mult mai mică.

Completarea la recurs, depusă la 8

noiembrie 2001, prin care se mai invocă și alte motive, nu poate fi avută în

vedere decât ca un memoriu, fiind făcută cu încălcarea termenului prevăzut de art.

301 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Prealabil analizei recursului, trebuie

menționat (așa cum s-a consemnat și în practicaua hotărârii) că recurentul, în

ședința din 8 octombrie 2003, a declarat că nu susține decât motivul de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că celelalte

motive nu vor mai fi supuse verificării.

Analizându-se exclusiv acest motiv

de recurs, raportat la situațiile arătate de recurent, se constată că nu este

incident în cauză, deoarece, pentru primul capăt din acțiune, nu au fost

încălcate prevederile art. 948 C. civ. la încheierea actelor a căror nulitate

s-a solicitat a fi constatată, deoarece, la data respectivă, 1995, proprietarul

imobilului era statul (primăria) care avea capacitatea de a contracta, conform art.

948 pct. 1 C. civ., condiție esențială pentru validitatea convenției,

retrocedarea imobilului către reclamant (decizia 892 a Curții de Apel Ploiești)

și obligarea pârâților de atunci să lase bunul în deplină proprietate și

posesie reclamantului, fiind pronunțată la cca. 4 ani de la încheierea actelor,

respectiv în 1999.

Așadar, rezultă că, la data nașterii

raportului juridic dintre pârâți, singura care interesează pentru discuție,

primăria, avea capacitatea de a contracta și nu cum se susține în recurs.

Invocarea în acest motiv a încălcării

art. 480 C. civ., care definește proprietatea, nu se justifică în contextul

obiectului acestui prim capăt din acțiune, mai ales că nimeni din proces nu a

contestat reclamantului acest drept.

Motivarea interesului pe care

recurentul îl justifică pentru o soluție de reziliere a contractului de

asociere și nu pentru soluția pronunțată de instanță, nu poate fi primită

pentru că acesta nu a fost parte în contractul de asociere, iar

pârâtele-contractante au prevăzut în art. 16 că rezilierea operează de drept în

termenul stipulat, dacă una din părți nu-și îndeplinește obligațiile stipulate.

Or, așa cum s-a reținut corect și de

instanța de apel, prin adresa 36755 din 9 august 1999, primăria a făcut

cunoscut pârâtei SC P.I. SRL că imobilul, ce forma obiectul contractului de

asociere, a fost retrocedat reclamantului cu care aceasta din urmă trebuie să

încheie eventual contract de închiriere, convenția în litigiu fiind nulă de

drept.

De menționat că societatea

comercială pârâtă nu a contestat încetarea efectelor contractului de asociere

și a actului adițional la acesta, astfel că nu se justifică art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nici în legătură cu cele două acte juridice și nici cu art. 130 C.

proc. civ. sau art. 129 C. proc. civ., acestea neavând nici o tangență cu situația

de fapt la care se referă acest motiv de recurs.

Cu privire la nelegalitatea

acordării în favoarea pârâtei SC P.I. SRL a dreptului de retenție, se constată

că, în realitate, recurentul nu invocă încălcarea vreunui text de lege sau

inexistența acestuia, ci se referă exclusiv la temeinicia cuantumului pretins

prin cererea reconvențională, ceea ce vizează eventual temeinicia hotărârii și

în nici un caz legalitatea.

Or, recurentul a declarat că

înțelege să susțină recursul numai pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care vizează exclusiv legalitatea unei hotărâri și nu pe netemeinicia

acestuia, cum se motivează în realitate.

Instanța de apel, față de suma

datorată de reclamantul din acțiune către reclamantul din cererea reconvențională,

corect a făcut aplicațiunea art. 1444 C. proc. civ.

Motivele 2 și 3 din recurs se referă

la netemeinicia hotărârii, respectiv la stabilirea cuantumului lipsei de

folosință sau al contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri aduse imobilului și

pe interpretarea concluziilor expertizei, la care recurentul a renunțat, așa

cum s-a arătat și care nu mai constituie obiect de analiză.

Față de cele arătate, urmează să fie

respins recursul declarat de reclamant.

Pârâta SC P.I. SRL a susținut în

recursul său nelegalitatea hotărârii prin aceea că s-a acordat reclamantului

lipsa de folosință, deoarece procesul-verbal de punere în posesie asupra

imobilului este nul, nefiind semnat și ștampilat de Consiliul Local Ploiești,

iar imobilul a fost practic reconstruit în totalitate de recurentă, ceea ce

justifica lipsa de folosință, cel mult pentru teren.

Se mai susține că, în apel, nu era

posibilă recalcularea lipsei de folosință pe aceeași perioadă reținută de

instanța de fond și care nu a fost contestată prin apel și majorarea

cuantumului lipsei de folosință, din moment ce s-a menținut acordarea dreptului

de retenție, iar reclamantul nu a făcut dovada achitării contravalorii

îmbunătățirilor.

Recursul este nefondat.

De menționat că, în motivarea

recursului, nu se invocă nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., dar, prin dezvoltarea în fapt a criticilor, acestea se pot încadra în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile vizând nelegalitatea

hotărârii.

Invocarea în cadrul acestui motiv de

recurs a nulității procesului-verbal de punere în posesie a reclamantului

asupra imobilului, cu consecința înlăturării dreptului pentru acordarea lipsei

de folosință, este greșită atât pentru faptul că, pentru prima dată în recurs,

se invocă o asemenea apărare, cât și pentru faptul că, nefiind parte în acel

proces verbal și în raportul juridic dintre primărie și reclamant, recurenta nu

are calitatea să ceară anularea.

Nu este lipsit de importanță faptul

că, pe tot parcursul procesului, recurenta nu a invocat nulitatea acestui proces

verbal și, oricum, chiar dacă ar fi făcut-o era fără eficiență pentru că

dreptul reclamantului, privind lipsa de folosință a imobilului, exista la data

acțiunii față de hotărârea de retrocedare și de valabilitate a procesului-verbal

de punere în posesie, care nu a fost atacat până în prezent.

Se apreciază că ceea ce constituie,

într-adevăr, momentul de la care recurenta a ocupat imobilul fără să aibă vreun

titlu și să plătească vreo sumă de bani, este 9 august 1999, când primăria, cu

care avea contract de asociere, a făcut cunoscut schimbarea regimului juridic

al imobilului, existența unui nou proprietar și nulitatea contractului de

asociere, care constituie titlu pentru pârâtă asupra bunului folosit. De atunci,

reclamantul a fost lipsit de folosința bunului.

Afirmația că imobilul a fost

reconstruit în totalitate și, deci, nu mai aparține reclamantului, este evident

contrazisă de probele dosarului și nu s-a stabilit acest lucru cu ocazia expertizelor.

De altfel, și această apărare se

face pentru prima dată în recurs, neconstituind critică în apel.

În legătură cu recalcularea lipsei

de folosință în apel, se constată că nu s-au încălcat dispozițiile art. 294 C.

proc. civ., deoarece lipsa de folosință intră în categoria veniturilor și

despăgubirilor ajunse la termen, care beneficiază de prevederile textului.

Este adevărat că, din lectura

apelului scris, nu rezultă expres o formulare a reactualizării sumei,

reprezentând lipsa de folosință a imobilului, dar în ședința din 19 martie 2001,

reclamantul a solicitat (printre alte probe) și expertiză contabilă pentru

calculul lipsei de folosință pe perioada 1 iulie 1999 – la zi, probă cu care

recurenta de acum a fost de acord.

În atare situație nu se mai poate

susține inadmisibilitatea majorării lipsei de folosință, iar recursul urmează

să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.T. împotriva deciziei nr. 956 din 17 septembrie 2001 a Curții de

Apel Ploiești, secția contencios administrativ și comercială, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta,

SC P.I. SRL Ploiești, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat,

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2003.