ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5402/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14

august la Tribunalul Prahova I.C.I. a chemat în judecată Primăria Municipiului

Ploiești, SC U. SA Ploiești și pe Ș.N., Z.P. și Z.E. solicitând constatarea

nulității actelor de înstrăinare încheiate între pârâți, având ca obiect

spațiul de locuit situat la etajul I al imobilului din Ploiești, precum și

restituirea acestui spațiu.

Prin sentința civilă nr. 719 din 29

noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova a fost admisă excepția invocată din

oficiu de instanța privind prematuritatea cererii, fiind respinsă astfel

cererea.

Au fost avute în vedere prevederile

art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia sesizarea instanței

competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile

stabilite de lege.

Aceasta nu s-a realizat în speță

întrucât nu există, nu s-a depus la dosar decizia sau dispoziția motivată cu

privire la cererea formulată în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

împotriva căreia se poate face contestație la tribunal.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia 63 din 25

martie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, considerându-se că

acțiunea este prematură și că pentru actele de înstrăinare partea are

posibilitatea pe calea dreptului comun să se adreseze instanței competente,

respectiv judecătoriei, în temeiul art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recursul de față, criticând-o ca nelegală și netemeinică învederând

că ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au calificat greșit acțiunea

drept o contestație împotriva deciziei unității deținătoare a imobilului, când

în cererea de chemare în judecată s-a cerut cu claritate constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC U. SA și

pârâții persoane fizice cu privire la imobilul ce a aparținut autoarei

reclamantei.

Ca urmare a calificării greșite a

acțiunii s-a stabilit eronat competența de soluționare a pricinii în favoarea

tribunalului și nu a judecătoriei.

Recursul este întemeiat, urmând a fi

admis în raport de cele ce urmează:

Așa cum rezultă și din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului reclamanta a solicitat prin cererea de

chemare în judecată constatarea nulității actelor de înstrăinare încheiate

între pârâți, cu privire la spațiul de locuit ce a aparținut bunicii sale, cu

consecința restituirii acestuia.

Acesta fiind obiectul cererii,

trecut ca atare în petitul cererii, înainte de „motive” rezulta cu evidență că

acesta este cadrul procesual în care pricina trebuia soluționată.

Este adevărat că în cuprinsul

acțiunii, reclamanta arată că a făcut numeroase demersuri pentru redobândirea

bunului, inclusiv notificare, la care nu a primit nici un răspuns.

Dar, ea nu a cerut o soluție în

raport de notificare ceea ce făceau incidente prevederile art. 24 din Legea nr.

10/2001, tocmai datorită faptului că bunul fiind înstrăinat nu mai putea fi

restituit de Primărie, ci direct constatarea nulității actelor de înstrăinare.

O atare cerere, în raport de

valoarea contractelor de vânzare-cumpărare, de sub 1 miliard lei, este de

competența instanței de drept comun, respectiv a judecătoriei, conform art. 1

pct. 1 C. proc. civ., cum de altfel se arată și în considerentele deciziei

recurate.

Prin urmare, tribunalul nu era

competent să soluționeze pricina în primă instanță, nefiind investit cu o

contestație formulată în condițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr.

10/2001 care în adevăr este de competența sa, ci cu o acțiune de drept comun.

În raport de prevederile legale la

care s-a făcut referire este de observat că procedura specială ce trebuie

urmată în fața instanței competente, respectiv a tribunalului, este limitată la

situații concret stabilite de lege și ca atare instanța abilitată nu poate

depăși competențele expres și limitativ date prin aceste prevederi speciale,

derogatorii de la dreptul comun.

Ori, în speță nu sunt incidente

aceste dispoziții speciale.

Așa fiind, recursul de față urmează

a fi admis, a se casa decizia recurată, precum și sentința pronunțată în cauză

și a se trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta I.C.I.

împotriva deciziei nr. 63 din 25 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Casează decizia recurată, precum și

sentința civilă nr. 719 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova și trimite

cauza, spre competentă soluționare, la Judecătoria Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2004.