ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 793/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de I.A.împotriva

deciziei nr.  41  din  23 aprilie 2002  a Curții de Apel  Ploiești, Secția

Civilă.

La apelul

nominal  s-au prezentat: recurenta-contestatoare I.A., reprezentată de avocat

T.A.și intimata-pârâtă Primăria Municipiului Ploiești, prin consilier juridic

D.A..

Procedura

completă.

Nefiind

chestiuni prealabile Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursulu cu care a

fost investită.

Avocat

T.A.solicită admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel,

schimbarea sentinței 41 din 23 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, admiterea

plângerii și restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, în temeiul

art. 314 din C.proc.civ..

Consilier

juridic D.A. solicită respingerea recursului ca    nefondat,    conform art.

312  alin.   (1) teza a II – a din C.proc.civ..

Reprezentantul

Ministerului Public pune aceleași concluzii de respingere a recursului.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin plângerea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, Secția Civilă, la 7 noiembrie 2001

contestatoarea Ionescu Alexandrina a solicitat în contradictoriu cu intimata

Primăria Municipiului Ploiești anularea dispoziției 2369/11 octombrie 2001

emisă de aceasta și restituirea în natură a părții din imobilul situat în

Ploiești, str. Mihai Bravu nr. 62, trecută abuziv în proprietatea statului.

În motivarea

plângerii, contestatoarea arată că imobilul mai sus individualizat a fost în

totalitate proprietatea sa, conform actului dotal nr. 1787/25 aprilie 1941 al

Tribunalului Ploiești și că acesta, cu excepția a două încăperi, a fost preluat

în proprietatea statului, ca efect al Decretului 224/1951 în urma unei

proceduri judiciare de executare silită pentru neplata impozitelor, conform

sentinței civile nr. 107 din 10 ianuarie 1956 a Tribunalului orașului Ploiești,

fără a se face dovada că motivul neachitării debitului a fost independent de

voința proprietarului.

În drept au

fost invocate prevederile art. 23 și urm. din Legea 10/2001.

Prin sentința

nr. 41 din 23 ianuarie 2002 Tribunalul Prahova, Secția Civilă a respins ca

neîntemeiată plângerea, cu motivarea că nu s-a făcut dovada de către

contestatoare că neachitarea impozitelor s-a datorat unor motive independente

de voința sa, în sensul stipulat de prevederile art. 2 lit. “d” din Legea

10/2001 și că prin înscrisurile depuse nu s-a dovedit nici situația de fapt

indicată în plângere în sensul că suma datorată cu titlul de impozit a fost

achitată prin poprire și că, în aceste condiții dispoziția de trecere în

proprietatea statului a imobilului (parte din acesta) este nelegală.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel contestatoarea I.A. criticând soluția

instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că prin

înscrisurile depuse aceasta a dovedit că impozitele datorate au fost integral

achitate, măsura de trecere a imobilului în proprietatea statului fiind abuzivă

și nelegală.

În acest sens

contestatoarea a arătat că a avut o situație materială grea, determinată și de

împrejurarea că soțului  său, T.N., i-au fost operate prin poprire, suma datorată

cu titlul de impozit, așa cum rezultă din conținutul adresei 365/10 ianuarie

1956 emisă de Trustul Alimentației Publice Locale Ploiești, de 30.761 lei.

Consiliul

Local al Municipiului Ploiești, prin Primar a depus întâmpinare solicitând

respingerea apelului declarat de contestatoare, întrucât aceasta nu și-a plătit

impozitul datorat legal statului.

Prin decizia

41 pronunțată la 23 aprilie 2002, Curtea de Apel Ploiești, Secția Civilă, a

respins apelul reținând în considerentele hotărârii că ultima plată a fost

remisă la 12 mai 1955 iar executarea s-a realizat ulterior, conform sentinței

civile 107/10 ianuarie 1956, fiind vorba de alte sume, datorate cu același

titlu.

Aceeași

instanță apreciază că pentru a beneficia de măsura restituirii imobilului, în

temeiul Legii 10/2001 în considerarea dispozițiilor art. 2 lit. “d” din acest

act normativ, contestatoarea nu a dovedit că neplata impozitelor se datorează

unor motive independente de voința sa.

Și împotriva

acestei hotărâri a exercitat calea de atac a recursului aceeași contestatoare

criticând soluția de respingere a apelului în sensul că aceasta cuprinde motive

străine de natura pricinii, că instanța a interpretat greșit actul dedus

judecății, hotărârea fiind dată cu încălcarea legii, motive încadrate în art.

304 pct. 7, 8 și 9 din C.proc.civ..

Examinând

recursul prin prisma motivelor mai sus invocate, Curtea le apreciază ca

temeinice pentru următoarele considerente:

Situația de

fapt reținută de instanța de fond și păstrată în parte în apel este greșită sub

aspectul neplății impozitului sau recunoașterii achitării acesteia, sub alte

sume decât cele datorate.

Astfel, în mod

greșit a reținut instanța de fond – Tribunalul Prahova -, că nu s-a dovedit de

către contestatoare situația neplății impozitelor din motive independente de

voința proprietarului (art. 2 lit. “d” din Legea 10/2001) – câtă vreme există

înscrisuri care probează indubitabil aspectul legat de plata impozitelor (a se

vedea adresa nr. 365/10 iunie 1956 emisă de Trustul Alimentației Publice Locale

Ploiești) astfel că măsura preluării abuzive a imobilului este evidentă în

înțelesul edictat de prevederile art. 2 lit. “d” din actul normativ mai sus

invocat.

Împrejurarea

că prin adresa mai sus menționată s-a plătit de către soțul contestatoarei,

suma de 30.761 lei către organele fiscale, infirmă raționamentul eronat reținut

de instanța de apel în sensul că este greșit calculat impozitul, de vreme ce a

fost dovedită situația de fapt, că soțul contestatoarei, T.N., fusese ofițer

superior în Garda Regală și ca urmare a regimului totalitar acesta a fost demis

din funcție fiind nevoit să desfășoare activități de cărăușie care, evident, au

generat venituri mai mici.

Pentru

argumentul mai sus arătat, susținut de probatoriul administrat, prin înscrisul

respectiv adresa 365/10 ianuarie 1956 a Trustului Alimentației Publice Locale

Ploiești (fila 9 dosar fond)  și depoziția T.T.(fila 21 dosar fond), situația

de fapt a existenței unor motive mai presus de voința proprietarului, în sensul

edictat de prevederile art. 2 lit. “d” din Legea 10/2001 își găsește rațiunea

în interpretarea pe care o realizează Curtea, în sensul admiterii recursului,

modificării deciziei din apel în sensul admiterii apelului declarat de I.A. și

schimbării în tot a sentinței.

Astfel,

apreciind că urmare a acestei schimbări de condiție socială, s-a creat premisa

unei imposibilități de achitare a impozitelor, și cum, în speță, impozitele au

fost achitate în mod legal (a se vedea adresa 365/10 ianuarie 1956) este

evidentă greșeala instanțelor de fond și apel în interpretarea dată în prezenta

cauză în raport de prevederile art. 2 lit. “d” din Legea 10/2001.

Ca atare, în

lumina considerentelor mai sus expuse, recursul este privit ca fondat și pe

cale de consecință se va dispune anularea dispoziției 2369/11 octombrie 2001

emisă de Primăria Municipiului Ploiești și restituirea în natură a imobilului

situat în Ploiești, Str. Mihai Bravu nr. 62, Județul Prahova – cu excepția a

două camere situate la aceeași adresă, rămase în proprietatea contestatoarei

făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) și art. 314 din

C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de I.A. împotriva deciziei 41 din 23 aprilie 2002 a Curții de

Apel Ploiești, Secția Civilă.

Modifică

această decizie în sensul că admite apelul declarat de I. A. împotriva

sentinței civile nr. 41 din 23 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova.

Schimbă în tot

sentința și admite plângerea împotriva dispoziției 2369 din 11 octombrie 2001 a

Primăriei Municipiului Ploiești.

Anulează

dispoziția menționată și dispune restituirea în natură a imobilului situat în

Ploiești, str. Mihai Bravu nr. 62, Județul Prahova, cu excepția a două camere

situate la aceeași adresă, rămase în proprietatea petentei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  28 februarie   2003.