ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3017/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3017/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova,

inițial sub nr. 7516/2005, contestatoarea P.C.D., prin procurator T.V.D., a solicitat

ca în contradictoriu cu intimații Primăria Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești,

să se dispună anularea dispoziției din 12 octombrie 2005 emisă în procedura Legii

nr. 10/2001 și restituirea în natură a imobilul situat în Ploiești, strada B., județul

Prahova.

Tribunalul Prahova a pronunțat

sentința civilă nr. 42 din 10 ianuarie 2006, prin care a respins ca neîntemeiată

contestația astfel formulată.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a reținut că prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

condițiile Legii nr. 112/1995, SC C. SA Ploiești a înstrăinat numiților S.T., M.E.

și M.I. imobilele situate în Ploiești strada B., respectiv 3 apartamente, astfel

că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, el fiind înstrăinat

în întregime prin acte ce nu au fost desființate, situație față de care, în care

în mod corect s-a respins cererea de restituire în natură, contestația formulată

fiind neîntemeiată.

Sentința a fost atacată

cu apel de contestatoare.

Prin decizia civilă

nr. 55 din 4 aprilie 2006, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul,

reținând că sunt neîntemeiate criticile formulate, întrucât instanța s-a pronunțat

asupra faptului că imobilul format din construcție și teren, fiind înstrăinat prin

contracte de vânzare-cumpărare foștilor chiriași, actele acestora nefiind anulate,

nu mai poate fi restituit în natură, iar pe de altă parte, suprafața de 338 m.p.

constituie teren aferent conform raportului de evaluare și nu poate fi restituit

în natură apelantei, cu atât mai mult cu cât, aceasta nu a dovedit că terenul este

liber.

Urmare a recursului declarat

împotriva acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 8305 din 18 octombrie 2006, a admis calea de atac, a casat decizia și a trimis

cauza aceleiași instanțe de apel pentru rejudecare.

Pentru a decide astfel,

instanța supremă a reținut că prin contractele de vânzare-cumpărare nr. AA/1996,

nr. BB/1996 și nr. CC/1996 au fost vândute foștilor chiriași, în baza Legii nr.

112/1995, apartamentele din imobilul în litigiu, menționându-se în aceste acte că

se atribuie cumpărătorilor în proprietate, potrivit Ordinului nr. 146/1996 al Prefecturii

Județului Prahova, terenul situat sub construcțiile cumpărate, că în situația în

care o parte din imobilul a cărei restituire se cere reprezintă teren liber, care

nu este aferent construcției, se impune retrocedarea acestuia către reclamantă,

conform principiului restituirii în natură consacrat de art. 1 și 7 din Legea

nr. 10/2001, republicată, sens în care, se impune completarea probatoriului prin

efectuarea unei expertize tehnice judiciare care să stabilească dacă terenul a cărui

restituire se cere este liber, neafectat de utilități și poate fi retrocedat în

natură, în raport de necesitatea unei corecte folosiri a construcției.

În rejudecare, pe linia

considerentelor deciziei de casare s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice

judiciare care să stabilească dacă terenul a cărei restituire se cere este liber,

neafectat de utilități și poate fi retrocedat în natură, în raport necesitatea unei

corecte folosiri a construcției.

Pe parcursul soluționării

cauzei s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu de numiții M.E. și

M.I., cereri care, față de poziția contestatoarei care s-a opus admiterii acestora

și față de prevederile art. 50 pct. (2), (3) C. proc. civ., au fost respinse de

către instanță.

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia civilă nr. 495 din 27 noiembrie 2007, a respins apelul reclamantei

ca nefondat, reținând următoarele:

Imobilul în litigiu, cu

referire la teren, nu poate fi restituit contestatoarei pentru că nu este liber,

el fiind aferent construcțiilor, afectat de utilități ce asigură deservirea imobilelor

construcții existente pe teren, împrejurări în care, nu sunt îndeplinite prevederile

art. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin contractele de vânzare-cumpărare

aflate la dosar au fost vândute foștilor chiriași apartamentele din imobilul în

litigiu, cumpărătorilor atribuindu-li-se în proprietate terenul aflat sub construcțiile

cumpărate, conform Ordinului nr. 146/1996 al Prefecturii Județului Prahova, restul

de teren fiind afectat, așa cum s-a arătat, de utilitățile ce deservesc construcțiile,

respectiv gurile de vizitare subterane și supraterane pentru conductele de apă,

canalizare și gaze.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs contestatoarea P.C.D., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin decizia nr. 6682 din 5 noiembrie 2008 a admis recursul, a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe, Curtea de Apel Ploiești.

A reținut instanța supremă

că în raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei în apel, expertul

a consemnat la modul sumar că pe teren se află amplasate cămine de vizitare a conductelor

subterane și supraterane de apă, canalizare și gaze și a concluzionat că terenul

în litigiu e afectat de utilități care „deservesc cele două construcții amplasate

pe teren și nu poate fi restituit în natură, raportat la necesitatea bunei folosiri

a construcțiilor”. Aceste constatări nu răspund criteriilor stabilite de art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care impun ca terenul să fie afectat de servituți

legale sau „amenajări de utilitate publică”.

Așadar, prin expertiza

dispusă ar fi trebuit să se constate, așa cum s-a stabilit prin decizia de casare

anterioară, dacă utilitățile amplasate pe terenul care nu a fost atribuit în proprietate

cumpărătorilor construcțiilor prin Ordinul nr. 146/1996, constituie sau nu servituți

legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2008.

După casare, cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 2178/42/2006.

Prin decizia civilă

nr. 85 din 29 aprilie 2010 s-a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit actului de partaj

de ascendent din 12 septembrie 1936, proceselor-verbale din 20 aprilie 1950 și permisiunii

din 1939, certificatele de moștenitor nr. XX/1980, nr. YY/1981 și testamentul

nr. ZZ/1980 numita T.V.L. a dobândit în urma unui partaj imobilul situat în Ploiești,

strada B., compus din mai multe apartamente care au fost preluate de stat în baza

Decretului de naționalizare nr. 92/1950, de pe urma proprietarei (decedată la 10

septembrie 1981), rămânând ca legatar universal contestatoarea, în favoarea căreia

decedata a testat întreaga sa avere mobilă și imobilă.

Imobilul în litigiu a

fost înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare, menționându-se în aceste acte

că se atribuie cumpărătorilor în proprietate, potrivit Ordinului nr. 146/1996 al

Prefecturii Județului Prahova, terenul situat sub construcțiile cumpărate, acesta

fiind de 76,96 m.p., astfel cum reiese și din raportul de expertiză topografică

B.N. -ultima refacere.

În condițiile în care,

conform expertizei de specialitate dispuse potrivit dispozițiilor de îndrumare și

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reiese că suprafața de teren neocupată de construcții

este de 220 m.p., dar că pe aceasta sunt amplasate utilitățile necesare funcționării

celor două construcții (gaze, apă, canalizare, alee, trotuar), astfel încât, terenul

rămas liber e afectat bunei funcționări a acestora, reiese fără putință de tăgadă

că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, republicată,

astfel că terenul neocupat de construcții nu poate fi restituit în natură.

Prin urmare, măsura de

acordare de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziția ce

face obiectul contestației soluționate prin sentința apelată apare ca legală, motiv

pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul declarat

de contestatoarea P.C.D., prin mandatar T.V.D., împotriva sentinței civile nr. 42

din 10 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta P.C.D., care invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 din

C. proc. civ.

Criticile formulate prin

motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

Instanța de apel a aplicat

în mod greșit dispozițiile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001, republicată,

apreciind că restituirea în natură a terenului solicitat nu este posibilă.

Așa cum a arătat foarte

clar instanța de casare, expertiza trebuia să se facă având în vedere dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel trebuia să se pronunțe

raportat la această situație juridică stabilită cu privire la imobilul în litigiu.

Din acest punct de vedere,

raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de către expert ing.

B.N. este complet și răspunde la obiectivele fixate de instanță, conform deciziei

de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Conform deciziei de casare

din cel de al doilea ciclu procesual, expertiza tehnică trebuia să stabilească dacă

utilitățile amplasate pe terenul în suprafață de 220 m.p. constituie sau nu servituți

legale sau amenajări de utilitate publică, în sensul dispozițiilor art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile pct. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 250/2007).

La pct. 4 din expertiza

ing. B.N. concluzionează: „Terenul nu este afectat de servituți sau de alte amenajări

de utilitate publică ale localității urbane Ploiești, conform prevederilor art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001”.

În concluzie, expertul

a răspuns în mod clar cerințelor impuse de decizia de casare pronunțată de instanța

supremă.

Pe de altă parte, expertul

a concluzionat că terenul situat în Municipiul Ploiești, str. B, este teren aferent

construcțiilor C1 și C2, teren afectat de alee, trotuare și utilități (gaze, apă

și canalizare), pentru cele două construcții - deci, nu este afectat de servituți

legale sau amenajări de utilitate publică ale localității urbane, așa cum sunt ele

definite și precizate prin dispozițiile pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001. Așa fiind, cererea reclamantei de restituire în natură

a suprafeței de 220 m.p. este întemeiată.

În Legea nr. 10/2001 nu

s-au prevăzut dispoziții care să reglementeze situația căilor de acces sau a utilităților

la imobilele restituite (în speță, unele din apartamentele aceleiași construcții)

și că, prin urmare, nu pot face obiect de analiză, în cadrul procedurii acestei

legi, cererile referitoare la stabilirea căilor de acces ori suportarea cheltuielilor

ocazionate cu amenajarea acestora sau influența existenței unor utilități afectate

imobilului.

Se cunoaște că, actualmente,

terenul rămas liber se află în posesia Primăriei Municipiului Ploiești, care îl

închiriază actualilor dobânditori ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor

dobândite în baza Legii nr. 112/1995, așa încât, cum acești dobânditori plătesc

chirie Primăriei, tot așa pot plăti chirie și adevăratului proprietar.

Instanța greșește când

motivează că terenul în suprafață de 220,19 m.p. constituie teren aferent construcțiilor

înstrăinate foștilor chiriași și că nu poate fi restituit în natură apelantei reclamante.

Este evident (fapt ce rezultă din cercetarea contractelor de vânzare-cumpărare ale

chiriașilor-proprietari) că aceștia au primit ca suprafețe de teren aferente apartamentelor

cumpărate, suprafețele indicate în contractele de vânzare-cumpărare.

Chiar dacă apartamentele

nu mai pot fi restituite, diferența de teren rămasă liberă și aflată în detenția

precară a Primăriei Municipiului Ploiești poate fi restituită în natură.

Prin pronunțarea deciziei

de respingere a apelului, instanța a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor

art. 480 și urm. din C. civ., ca și a celorlalte dispoziții legale care garantează

dreptul de proprietate ca drept al omului.

În mod corect, prin dispozitivul

sentinței civile nr. 1452 din 14 februarie 2005, pronunțată de Judecătoria Ploiești,

în dosarul civil nr. 16.256/2004, s-a dispus ca Primăria Municipiului Ploiești să

edicteze o dispoziție prin care să se pronunțe asupra posibilității restituirii

în natură a imobilului revendicat, compus din teren și construcție.

Instanța de apel nu a

analizat acest aspect al hotărârii judecătorești indicate, motiv pentru care se

consideră că hotărârea astfel pronunțată este nelegală.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele

ce succed:

Principala critică adusă

hotărârii atacate privește nerespectarea deciziei de casare și stabilirea greșită

de către instanța de trimitere a regimului juridic al terenului liber solicitat

a fi restituit în natură de către recurenta reclamantă, fiind invocat motivul de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la aceste aspecte

deduse judecății recursului de față, Înalta Curte constată că în cel de al doilea

ciclu procesual al dosarului, prin decizia de casare nr. 6682 din 5 noiembrie 2008,

instanța supremă a rezolvat problema de drept dedusă judecății prin recursul reclamantei,

statuând cu putere de lucru judecat, că sunt aplicabile speței dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel încât, instanța de apel nu putea

reține în rejudecare după casare, că respectivele dispoziții legale nu sunt aplicabile

în cauză.

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere nu este îndreptățită să reexamineze

o problemă de drept definitiv soluționată prin decizia instanței de recurs. Mai

mult, modul în care instanța de recurs a soluționat problema de drept pusă în discuție

este obligatoriu pentru instanța de trimitere.

În rejudecare, instanța

de apel a avut a stabili dacă utilitățile amplasate pe terenul care nu a fost atribuit

în proprietate cumpărătorilor construcțiilor prin Ordinul nr. 146/1996, constituie

sau nu servituți legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2008.

Pe linia deciziei de casare,

s-a dispus și efectuat în cauză o expertiză tehnică în specialitatea cadastru și

geodezie de către expert topograf B.N., completată ulterior cu răspunsurile expertului

la obiecțiunile formulate de părți la raportul de expertiză.

Stabilind situația de

fapt, expertul a concluzionat că terenul liber situat în afara construcțiilor C1

și C2 are suprafața de 220 m.p. Terenul nu este afectat de servituți sau de alte

amenajări de utilitate publică ale localității urbane Ploiești, conform prevedrilor

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, însă, consideră că acest teren este aferent

construcțiilor C1 și C2, fiind un teren afectat de alei, trotuare și utilități (gaze,

apă, canalizare) necesare pentru cele două construcții.

La dosarul de apel, se

află schița de plan a imobilului în litigiu din care rezultă, în mod clar, că terenul

solicitat este afectat de alee, trotuare și utilități pentru cele două construcții,

nefiind teren liber.

În speță, pentru determinarea

tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățită recurenta reclamantă, este

relevantă situația actuală a terenului solicitat.

Astfel, în pronunțarea soluției,

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată

și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care trebuie

interpretate, în sensul că sintagma

amenajări de utilitate publică

are în vedere acele suprafețe de

teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor

amenajări destinate a servi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, piețe pietonale,

iar, prin

teren liber, restituibil în natură,

se înțelege terenul neconstruit

sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau

utilizarea unor amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu apă,

gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

În cauză, terenul litigios

nu este teren liber și restituibil în natură, în sensul Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, măsura reparatorie privind

acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziția

ce face obiectul contestației de față, apare ca fiind legală și temeinică.

Critica referitoare la

greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 și urm. din C. civ. de către instanța

de apel, urmează a fi înlăturată, deoarece nu sunt aplicabile raportului juridic

dedus judecății acestei dispoziții legale.

De asemenea, critica privitoare

la faptul că instanța de apel nu ar fi ținut seama de dispozițiile sentinței civile

nr. 1452 din 14 februarie 2005, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în dosarul civil

nr. 16.256/2004, prin care s-a dispus ca Primăria Municipiului Ploiești să edicteze

o dispoziție prin care să se pronunțe asupra posibilității restituirii în natură

a imobilului revendicat, compus din teren și construcție, nu este întemeiată, în

speță, fiind emisă dispoziția din 12 octombrie 2005, contestată, urmare acestei

hotărâri judecătorești și notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat, nefiind incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta P.C.D. împotriva deciziei nr. 85 din 29 aprilie 2010 a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2011.