ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 182/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19

septembrie 2000, reclamanții P.T. și P.M. au solicitat să se constate nulitatea

absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.

2176, eliberat la 20 ianuarie 1999, de Ministerul Agriculturii și Alimentației,

în favoarea SC F. SA Roman, pentru terenul în suprafață de 17.789,50 mp,

reprezentând pct. 4 F.T. din comuna Săbăoani, județul Neamț.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că terenul în suprafață de 17.789,50 mp este proprietatea lor, fiind dobândit

prin moștenire de la tatăl lor, A.P. și că prin încălcarea Legii nr. 15/1990 și

a H.G. nr. 834/1991, a fost inclus în suprafața totală de teren, pentru care

s-a întocmit certificatul de proprietate contestat în cauză.

La data de 13 noiembrie 2001,

pârâții Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și SC F. SA Roman au

invocat excepțiile de necompetență materială a instanței de contencios

administrativ și de tardivitate a acțiunii formulate de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 6 din 22 ianuarie

2002, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins excepția de necompetență materială, reținându-se că certificatul de

atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ, emis de o

autoritate a administrației publice centrale, fiind supus cenzurii instanței de

contencios administrativ, conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Prin aceiași sentință a fost admisă

excepția de tardivitate și a fost respinsă acțiunea, ca tardivă, cu motivarea

că reclamanții nu s-au adresat instanței de judecată în termen de 30 de zile de

la primirea răspunsului, comunicat cu adresa nr. 107809 din 3 august 1999, în

procedura administrativă și nici în termenul de 1 an, care a început să curgă

de la data de 18 mai 1999, când au luat cunoștință de certificatului de

atestare emis pentru SC F. SA Roman.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, au declarat recurs reclamanții, care au solicitat casarea

hotărârii, ca nelegală și netemeinică.

În primul motiv de casare,

recurenții au invocat necompetența materială a instanței de contencios

administrativ, susținând că actul de proprietate contestat a intrat în

circuitul civil și competența de judeca acțiunea în anulare, aparține instanței

de drept comun.

Prin cel de al doilea motiv de casare,

recurenții au criticat soluția de admitere a excepției de tardivitate, motivând

că în aplicarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 20/1990, instanța de fond nu

a avut în vedere că termenele de 30 de zile și respectiv, de 1 an, se

calculează de comunicarea actului administrativ, iar o asemenea comunicare nu a

existat în cazul certificatului de proprietate eliberat intimatei SC F. SA.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele de casare invocate și cu dispozițiile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate seria M07 nr. 2176 din 20 ianuarie 1999 a fost emis în cadrul

procedurii speciale, reglementate în H.G. nr. 834/1991, fiind întocmit de

intimatul-pârât Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, care

funcționează ca autoritate a administrației publice centrale.

Instanța de fond a stabilit judicios

că acest certificat reprezintă un act administrativ supus controlului

judecătoresc, în condițiile Legii nr. 29/1990, și față de natura juridică a

actului contestat, a respins corect excepția de necompetență materială invocată

de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

În atare situație, recurenții au

invocat fără temei, necompetența materială a Curții de Apel Bacău, care s-a

pronunțat în primă instanță asupra acțiunii în anulare, în conformitate cu art.

3 pct. 1 C. proc. civ.

Cel de al doilea motiv de casare

este, de asemenea, nefondat, întrucât instanța de fond a aplicat corect

dispozițiile art. 5 alin. (2) și alin. final din Legea nr. 29/1990, constatând

că recurenți –reclamanți nu au respectat termenele de formulare a acțiunii în

anulare.

Recurenții nu au contestat că la

data de 5 august 1999 li s-a comunicat cu adresa nr. 107809/1999, răspunsul la

plângerea prealabilă și nici faptul că la data de 18 mai .1999, au luat

cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus de SC

F. SA, în dosarul nr. 1202/CA/1999 al Tribunalului Neamț și în care recurenții

au avut calitatea de intimați-intervenienți.

Față de aceste date, acțiunea

înregistrată la 19 septembrie 2000 a fost corect respinsă ca tardivă, fiind

formulată după împlinirea termenelor prevăzute de Legea nr. 29/1990, pentru sesizarea

instanței de contencios administrativ.

Împrejurarea că actul contestat nu a

fost comunicat recurenților, este lipsit de relevanță în cauză, deoarece

aceștia au calitatea de terți și ministerul intimat nu avea obligația legală să

le comunice actul administrativ individual întocmit unei alte persoane, astfel

încât termenul de sesizare a instanței a început să curgă de la data când

recurenții au cunoscut atât existența, cât și conținutul actului, având

posibilitatea să aprecieze dacă le-a fost vătămat un drept recunoscut de lege

și dacă se adresează justiției pentru recunoașterea dreptului încălcat.

Independent de faptul că la data de

8 februarie 1999, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a devenit

opozabil

erga omnes

, prin efectul transcrierii sub nr. 520/1999 în

registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Roman, se reține că

cel târziu, la data de 18 mai 1999, recurenții au luat cunoștință de acest act,

care le-a fost prezentat de SC F. SA, în dosarul nr. 1202/CA/1999.

Cu toate aceastea, sesizarea

instanței de judecată nu a avut loc decât după împlinirea termenului de 1 an

prevăzut de art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990, ceea ce a avut consecința

stingerii dreptului recurenților-reclamanți, la acțiune, în sens material.

În consecință, hotărârea pronunțată

de instanța de fond este legală și temeinică și nefiind motive de casare,

Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.T.

și P.M., împotriva sentinței civile nr. 6 din 22 ianuarie 2002 a Curții de Apel

Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 ianuarie 2003.