ÎCCJ, decizie (scj.ro #85298)

Proprietate. Competența de soluționare și

termenul de exercitare a acțiunii pentru anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991

Certificatul

de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ și supus

cenzurii instanței de contencios administrativ, acțiunea urmând a fi exercitată

în termenele prevăzute de art.5 din Legea nr.29/1990.

Secția

de contencios administrativ, decizia nr.182 din 22 ianuarie 2003

Reclamanții P.T. și P.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută a

certificatului  de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2176

eliberat la 20.01.1999 de Ministerul Agriculturii și Alimentației în

favoarea  SC ”F” SA  pentru terenul în suprafață de 17.789,50 mp,

reprezentând pct.4 „Ferma Traian” din comuna Săbăoani, județul Neamț.

In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că terenul în suprafață de 17.789,

50 mp este proprietatea lor, fiind dobândit prin moștenire de la tatăl lor,

A.P. și că, prin încălcarea Legii nr.15/1990 și a Hotărârii Guvernului

nr.834/1991, a fost inclus în suprafața totală de teren pentru care s-a

întocmit certificatul de proprietate contestat în cauză.

Pârâții Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și SC ”F” SA

au invocat excepțiile de necompetență materială a instanței de

contencios administrativ și de tardivitate a acțiunii formulate de reclamanți.

Prin sentința civilă nr.6/22.01.2002, Curtea de Apel Bacău – Secția

comercială și de contencios administrativ a respins excepția de necompetență

materială, reținându-se că certificatul de atestare a dreptului  de

proprietate este un act administrativ emis de o autoritate  a

administrației publice centrale, fiind supus cenzurii instanței de contencios

administrativ conform art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

Prin aceeași sentință a fost admisă excepția de tardivitate și a fost respinsă

acțiunea ca tardivă, cu motivarea că reclamanții nu s-au adresat instanței de

judecată în termen de 30 de zile de la primirea răspunsului comunicat cu adresa

nr.107809/3.08.1999 în procedura administrativă și nici în termenul de 1 an,

care a început să curgă de la data de 18.05.1999, când au luat cunoștință de

certificatului de atestare emis pentru SC „F” SA.

Impotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții.

In primul motiv de casare, recurenții au invocat necompetența materială a

instanței de contencios administrativ, susținând că actul de proprietate

contestat a intrat în circuitul civil și competența de judeca acțiunea în

anulare aparține instanței de drept comun.

Prin cel de al doilea motiv de casare, recurenții au criticat soluția de

admitere  a  excepției  de  tardivitate, motivând că în

aplicarea prevederilor art.5 din Legea nr.29/1990, instanța de fond nu a avut

în vedere că termenele de 30 de zile și respectiv, de 1 an, se calculează de la

comunicarea actului administrativ, iar o asemenea comunicare nu a existat.

Recursul nu este fondat.

Certificatul de atestare a dreptului  de proprietate a fost emis în cadrul

procedurii speciale reglementate  în Hotărârea Guvernului nr.834/1991,

fiind întocmit de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, care

funcționează ca autoritate a administrației publice centrale.

Instanța de fond a stabilit judicios că acest certificat reprezintă un act

administrativ supus controlului judecătoresc în condițiile Legii nr.29/1990 și

față de natura juridică a actului contestat, a respins corect excepția de

necompetență materială.

Recurenții nu au contestat că, la data de 5.08.1999 li s-a comunicat cu adresa

nr.107809/1999 răspuns la plângerea prealabilă și nici faptul că, la data de

18.05.1999, au luat cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de

proprietate depus de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999 al Tribunalului Neamț

și în care recurenții au avut calitatea de intimați intervenienți.

Față de aceste date, acțiunea înregistrată la 19.09.2000 a fost corect respinsă

ca tardivă, fiind formulată după împlinirea termenelor prevăzute de Legea

nr.29/1990 pentru sesizarea instanței de contencios administrativ.

Imprejurarea că actul contestat nu a fost comunicat recurenților este lipsit de

relevanță în cauză, deoarece aceștia au calitatea de terți și ministerul

intimat nu avea obligația legală să le comunice actul administrativ individual

întocmit unei alte persoane, astfel încât termenul de sesizare a instanței a

început să curgă de la data când recurenții au cunoscut atât existența, cât și

conținutul actului, având posibilitatea să aprecieze dacă le-a fost vătămat un

drept recunoscut de lege și dacă se adresează justiției pentru recunoașterea

dreptului încălcat.

Independent de faptul că, la data de 8.02.1999 certificatul de atestare a

dreptului de proprietate a devenit opozabil erga omnes prin efectul

transcrierii sub nr.520/1999 în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al

Judecătoriei Roman, se reține că cel târziu, la data de 18.05.1999, recurenții

au luat cunoștință de acest act, care le-a fost prezentat de SC ”F” SA în

dosarul nr.1202/CA/1999.

Or, sesizarea instanței de judecată a avut loc după împlinirea termenului de 1

an prevăzut de art.5 alin.final din Legea nr.29/1990, ceea ce a avut consecința

stingerii dreptului recurenților reclamanți la acțiune în sens material.

In consecință, recursul a fost respins ca nefondat.