ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1654/2003

La

15 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de Direcția Generală a

Vămilor împotriva sentinței civile nr.437 din 18 aprilie 2002 a Curții de Apel

București – Secția de contencios administrativ.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 15 aprilie 2003 iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 21 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 7 mai 2001, reclamanta SC „T” SRL  a

solicitat, pe calea contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta

Direcția  Generală a Vămilor, anularea deciziei nr.2741 din 15 noiembrie 2000

emisă de pârâtă și obligarea acesteia la plata unor daune materiale în sumă de

200.000.000 lei, reprezentând despăgubiri datorate urmare blocării

nejustificate a conturilor bancare ale  societății.

În

motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a efectuat mai multe  importuri

de produse electronice din Coreea de Sud, achitând taxele vamale la o valoare a

mărfii stabilită în conformitate cu prețul înscris pe cele 3 facturi care

cuprind atât valoarea mărfii importate cât și taxa de transport.

Actele

de constatare întocmite ulterior, prin care s-a stabilit că societatea mai

datorează drepturi vamale de 3.040.322 lei și majorări de întârziere în sumă de

4.737.981 lei, sunt nelegale, întrucât s-a luat în calcul o altă valoare,

respectiv cea a  transportului din scrisorile de trăsură, operațiune greșită,

întrucât nu în temeiul acestori scrisori de trăsură s-a efectuat plata.

Prin

sentința civilă nr.426 din 5 aprilie 2001, Curtea de Apel București –Secția de

contencios administrativ a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în temeiul dispozițiilor art.77

alin.2 din Legea nr.141/1997 se prevede că se includ la valoarea în vamă

cheltuielile de transport ale mărfurilor importate până la frontiera română,

baza de referință a valorii fiind scrisoarea de trăsură care cuprinde și

cheltuielile de transport și de asigurare.

Împotriva

sentinței a declarat recurs reclamanta SC „T” SRL, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie și solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare.

Recurenta

a susținut că instanța de fond a interpretat eronat conținutul facturilor

comerciale și al facturilor de  transport, iar scrisorile de trăsură au fost

interpretate greșit, în sensul că ar face dovada contravalorii prețului plătit

pentru transport, când, în fapt, ele cuprind contravaloarea estimată a mărfii

la bordul avionului.

Recursul

a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție – Secția de contencios

administrativ prin decizia nr.209 din 23 ianuarie 2002, dispunându-se casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probelor

cu înscrisurile din care să reiasă dacă în prețul negociat prin contractul de

import au fost cuprinse cheltuielile de transport al mărfurilor până la

frontiera română și cele de asigurare.

Judecând

cauza în fond după casare, Curtea de Apel București – Secția de contencios

administrativ, prin sentința civilă nr.437 din 18 aprilie 2002, a admis în

parte acțiunea, a dispus anularea actului administrativ contestat, a respins

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, ca

neîntemeiat și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 2.393.000

lei.

În

argumentarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut că, din scrisorile de

trăsură reiese că plata transportului s-a efectuat din sumele plătite de

reclamantă în avans, sume ce se regăsesc în facturile comerciale și corespund

celor din facturile de transport. Ca atare, susținerea  autorității vamale că

nu ar fi fost incluse la valoarea în vamă cheltuielile de transport al

mărfurilor importate până la frontiera română, este eronată.

Deoarece

s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului, conform

prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990, s-a respins capătul de cerere

privind acordarea daunelor materiale.

Sentința

a fost atacată cu recurs de către pârâta Direcția Generală a Vămilor, care a

solicitat modificarea ei în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiat și a

capătului de cerere privind anularea Deciziei nr.2741/2000.

Recursul

a fost structuat pe două motive de casare, recurenta criticând sentința atacată

pentru nelegalitate și susținând că instanța de fond a încălcat dispozițiile

art.77 alin.2 lit.a din Legea nr.141/1997 și ale art.66 alin.2 din Legea

nr.141/1997, precum și că nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate,

care erau hotărâtoare  pentru dezlegarea pricinii.

Criticile

formulate sunt nefondate.

Astfel,

în conformitate cu dispozițiile art.77 alin.2 lit.a din Legea nr.141/1997, „La

valoarea în vamă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost cuprinse

în preț, se includ:

a)cheltuielile

de transport al mărfurilor importate până la frontiera română”.

Or,

așa după cum rezultă din interpretarea textului, includerea acestei categorii

de cheltuieli la valoarea în vamă se face în măsura în care ele nu au fost

cuprinse în prețul total  achitat de către cumpărător vânzătorului sau în

beneficiul acestuia pentru mărfurile importate.

Instanța

de fond după casare a  reținut însă în mod corect că aceste cheltuieli de

transport au fost incluse în prețul mărfii și menționate în documentul legal

specific, respectiv factura comercială.

Într-adevăr,

din facturile comerciale depuse ca probă în dosar (filele 20,21,22 – dosar

nr.265/2002), reiese că furnizorul coreean Hyun Joung System Co.Ltd a cuprins

în cheltuielile facturate intimatei reclamante – în calitatea sa de cumpărător

-  și „taxele” de transport.

Cuantumul

acestor cheltuieli de transport este în perfectă concordanță cu cel înscris în

facturile de transport (filele 10,11,12 – dosar nr.265/2002) emise de către

firmele intermediare de transport societății coreene menționate.

Facturile

externe reprezintă documente contabile care se înregistrează în contabilitate

și care fac dovada realității operațiunilor înscrise în ele.

Nu

trebuie neglijată nici valoarea probatorie a confirmării acestor sume prin

faxul emis de partenerul extern (fila 6 – dosar nr.265/2002), acesta nefiind

interesat în a susține o valoare mai mică  a sumei primite, față de cea

datorată.

Nu

sunt întemeiate nici menținerile recurentei referitoare la scrisorile de

transport aerian (AWB).

Este

adevărat că, în scrisorile de trăsură depuse la dosar (fila 7,8,9 – dosar

265/2002) sumele înscrise reprezentând cheltuieli de transport sunt mai mari,

însă contrar susținerilor recurentei, ele menționează ca agenți transportatori

firmele intermediare care sunt emitente ale facturilor de transport.

Pe

de altă parte, aceste scrisori de trăsură – cu valoare de contract

internațional de transport aerian – pot fi modificate după închirierea lor, în

conformitate cu prevederile  Convenției de la Varșovia – existând posibilitatea

ca sumele înscrise ca tarif să reprezinte doar o cotație orientativă de catalog

sau să cuprindă, față de cheltuielile facturate partenerului român, cheltuieli

neincluse în preț, suportate de furnizorul extern.

Întrucât

nu s-a făcut dovada că sumele înscrise în scrisorile de trăsură au fost

integral incluse în prețul mărfii și că cele  menționate în facturile

comerciale și de transport sunt nereale, în mod nelegal, autoritatea vamală a

procedat la recalcularea valorii în vamă cu consecința stabilirii unor

diferențe de taxe vamale și majorări de întârziere aferente.

Ca

atare, stabilind în mod corect situația de fapt dedusă judecății și aplicând

corespunzător dispozițiile legale incidente, instanța de fond după casare a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică,  motiv pentru care, în temeiul

prevederilor art.312 alin.1 teza a II-a și ale art.314 din Codul de procedură

civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Vămilor împotriva sentinței

civile nr.437 din 18 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția de

contencios administrativ, ca nefondat.

Prounțată

în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2003.