ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data
de 3 ianuarie 2002, apoi la 25 ianuarie 2002, reclamanții M.G. și M.M. au
chemat în judecată Guvernul României, solicitând obligarea acestuia la
stabilirea prin hotărâre publicată în Monitorul Oficial Partea I-a a modului de
evaluare a terenurilor arabile (agricole) extravilane și valoarea terenurilor
intravilane pe care înainte de anul 1989 au fost construite locuințe și anexe
gospodărești.
În motivarea acțiunii reclamanții au
invocat dispozițiile art. 40 din Legea nr. 1/2000 și faptul că deși Guvernul
avea obligația ca în termen de 45 de zile de la data publicării O.U.G.nr.
102/2001 să emită o astfel de hotărâre cu privire la evaluarea terenurilor,
aceasta nu a fost adoptată, fiind deci aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990.
Curtea de Apel București, secția de
contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 262 din 13 martie 2002, a
respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, reținând, în esență, că nu sunt
întrunite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 în raport cu Legea nr.
90/2001, Legea nr. 24/2000, H.G. nr. 555/2001, precum și cu toate actele
normative privind reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor
și stabilirea despăgubirilor foștilor proprietari. Totodată, a reținut că s-a
adoptat H.G. nr. 1172/2001.
Împotriva acestei sentințe au
declarat recurs reclamanții M.G. și M.M., arătând că sunt aplicabile cel puțin
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs se
susține că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 în raport cu faptul că
recurenții-reclamanți au adresat mai multe cereri Guvernului României, iar
acesta a refuzat să le răspundă, refuz ce poate fi considerat un fapt
administrativ cenzurabil pe calea contenciosului administrativ.
O altă critică formulată de
recurenți vizează greșita interpretare, în opinia acestora, dată de instanța de
fond art. 40 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 90/2001, dispozițiilor
Legii nr. 24/2000 și ale H.G. nr. 555/2001, art. 107 alin. (2) din Constituție,
precum și a art. 2 Legea nr. 29/1990, aceasta reținând eronat că excede
contenciosului administrativ obligarea Guvernului să adopte o hotărâre, deși
cererea lor nu se referă la actele exceptate de la acest control prevăzute de
art. 2 din Legea nr. 29/1990.
Un ultim motiv de recurs se referă
la faptul că instanța de fond, în mod greșit a făcut aprecieri cu privire la
despăgubirea foștilor proprietari, considerente ce ar putea fi invocate la
judecarea pe fond a reconstituirii dreptului de proprietate, dar fără să
producă efecte juridice dacă se referă la prevederile art. 33 fraza finală din
Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1172/2001.
Examinând sentința atacată în raport
cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu
dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat
pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În primul rând, la data inițială a
introducerii acțiunii reclamanților (3 ianuarie 2002) era deja publicată în M.
Of., nr. 829/21.12.2001, H.G. nr. 1172/2001 pentru aprobarea Regulamentului
privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru
stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de
atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a
proprietarilor care se referă și la persoanele care optează pentru acordarea
despăgubirilor pentru terenuri potrivit Legii nr. 1/2000, fiind dată și pentru
punerea în executare a art. 40 din lege.
Așadar, se constată că printr-un act
normativ publicat potrivit dispozițiilor art. 107 din Constituție, pârâtul a
exercitat funcția de reglementare prevăzută de art. 1 alin. (5) lit. b) din
Legea nr. 90/2001, art. 107 din Constituție, art. 49 din O.U.G.nr. 102/2001,
art. 40 din Legea nr. 1/2000, Legea nr. 24/2000 și H.G. nr. 555/2001.
Prin urmare nu se poate reține în
cauză că Guvernul nu i-a informat și nu le-a comunicat reclamanților soluția
dată petițiilor lor, câtă vreme petiția viza tocmai adoptarea unei astfel de
hotărâri.
În al doilea rând, se constată că
autoritățile care au dreptul să inițieze proiectele de acte normative (inclusiv
hotărâri ale Guvernului) sunt prevăzute atât de Legea nr. 24/2000, cât și de
art. 4 din H.G. nr. 555/2001, iar reclamanții nu fac parte din sfera celor
abilitați să inițieze acte normative, chiar dacă au calitatea de cetățeni.
Aceasta cu atât mai mult cu cât adresabilitatea unei hotărâri de Guvern ce are
caracter normativ cuprinde o sferă mult mai largă de persoane, fiind
aplicabilă, de regulă, la nivel național.
Cât privește motivul de recurs prin
care se critică aprecierile făcute de instanța de fond cu privire la
despăgubirea foștilor proprietari se constată că nici acesta nu este întemeiat
în raport cu faptul că referirile la calea dreptului comun sunt făcute doar în
sensul arătării competenței materiale de a soluționa cererile foștilor
proprietari.
În consecință, având în vedere
considerentele expuse și inexistența unor motive de casare, de ordine publică,
care ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.G.
și M.M. împotriva sentinței civile nr. 262 din 13 martie 2002 a Curții de Apel
București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședința publică,
astăzi 3 aprilie 2003.