ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 3 ianuarie 2002, apoi la 25 ianuarie 2002, reclamanții M.G. și M.M. au chemat în judecată Guvernul României, solicitând obligarea acestuia la stabilirea prin hotărâre publicată în Monitorul Oficial Partea I-a a modului de evaluare a terenurilor arabile (agricole) extravilane și valoarea terenurilor intravilane pe care înainte de anul 1989 au fost construite locuințe și anexe gospodărești. În motivarea acțiunii reclamanții au invocat dispozițiile art. 40 din Legea nr. 1/2000 și faptul că deși Guvernul avea obligația ca în termen de 45 de zile de la data publicării O.U.G.nr.

102/2001 să emită o astfel de hotărâre cu privire la evaluarea terenurilor, aceasta nu a fost adoptată, fiind deci aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 262 din 13 martie 2002, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, reținând, în esență, că nu sunt întrunite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 în raport cu Legea nr. 90/2001, Legea nr. 24/2000, H.G. nr. 555/2001, precum și cu toate actele normative privind reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor și stabilirea despăgubirilor foștilor proprietari. Totodată, a reținut că s-a adoptat H.G. nr. 1172/2001. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții M.G.

și M.M., arătând că sunt aplicabile cel puțin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Printr-un prim motiv de recurs se susține că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 în raport cu faptul că recurenții-reclamanți au adresat mai multe cereri Guvernului României, iar acesta a refuzat să le răspundă, refuz ce poate fi considerat un fapt administrativ cenzurabil pe calea contenciosului administrativ. O altă critică formulată de recurenți vizează greșita interpretare, în opinia acestora, dată de instanța de fond art. 40 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 90/2001, dispozițiilor Legii nr. 24/2000 și ale H.G.

nr. 555/2001, art. 107 alin. (2) din Constituție, precum și a art. 2 Legea nr. 29/1990, aceasta reținând eronat că excede contenciosului administrativ obligarea Guvernului să adopte o hotărâre, deși cererea lor nu se referă la actele exceptate de la acest control prevăzute de art. 2 din Legea nr. 29/1990. Un ultim motiv de recurs se referă la faptul că instanța de fond, în mod greșit a făcut aprecieri cu privire la despăgubirea foștilor proprietari, considerente ce ar putea fi invocate la judecarea pe fond a reconstituirii dreptului de proprietate, dar fără să producă efecte juridice dacă se referă la prevederile art. 33 fraza finală din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1172/2001. Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, la data inițială a introducerii acțiunii reclamanților (3 ianuarie 2002) era deja publicată în M. Of., nr. 829/21.12.2001, H.G. nr. 1172/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor care se referă și la persoanele care optează pentru acordarea despăgubirilor pentru terenuri potrivit Legii nr. 1/2000, fiind dată și pentru punerea în executare a art. 40 din lege. Așadar, se constată că printr-un act normativ publicat potrivit dispozițiilor art. 107 din Constituție, pârâtul a exercitat funcția de reglementare prevăzută de art. 1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 90/2001, art. 107 din Constituție, art. 49 din O.U.G.nr.

102/2001, art. 40 din Legea nr. 1/2000, Legea nr. 24/2000 și H.G. nr. 555/2001. Prin urmare nu se poate reține în cauză că Guvernul nu i-a informat și nu le-a comunicat reclamanților soluția dată petițiilor lor, câtă vreme petiția viza tocmai adoptarea unei astfel de hotărâri. În al doilea rând, se constată că autoritățile care au dreptul să inițieze proiectele de acte normative (inclusiv hotărâri ale Guvernului) sunt prevăzute atât de Legea nr. 24/2000, cât și de art. 4 din H.G. nr. 555/2001, iar reclamanții nu fac parte din sfera celor abilitați să inițieze acte normative, chiar dacă au calitatea de cetățeni. Aceasta cu atât mai mult cu cât adresabilitatea unei hotărâri de Guvern ce are caracter normativ cuprinde o sferă mult mai largă de persoane, fiind aplicabilă, de regulă, la nivel național.

Cât privește motivul de recurs prin care se critică aprecierile făcute de instanța de fond cu privire la despăgubirea foștilor proprietari se constată că nici acesta nu este întemeiat în raport cu faptul că referirile la calea dreptului comun sunt făcute doar în sensul arătării competenței materiale de a soluționa cererile foștilor proprietari. În consecință, având în vedere considerentele expuse și inexistența unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.G. și M.M. împotriva sentinței civile nr. 262 din 13 martie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședința publică, astăzi 3 aprilie 2003.