ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 3 ianuarie 2002, apoi la 25 ianuarie 2002, reclamanții M.G. și M.M. au

chemat în judecată Guvernul României, solicitând obligarea acestuia la

stabilirea prin hotărâre publicată în Monitorul Oficial Partea I-a a modului de

evaluare a terenurilor arabile (agricole) extravilane și valoarea terenurilor

intravilane pe care înainte de anul 1989 au fost construite locuințe și anexe

gospodărești.

În motivarea acțiunii reclamanții au

invocat dispozițiile art. 40 din Legea nr. 1/2000 și faptul că deși Guvernul

avea obligația ca în termen de 45 de zile de la data publicării O.U.G.nr.

102/2001 să emită o astfel de hotărâre cu privire la evaluarea terenurilor,

aceasta nu a fost adoptată, fiind deci aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 262 din 13 martie 2002, a

respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, reținând, în esență, că nu sunt

întrunite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 în raport cu Legea nr.

90/2001, Legea nr. 24/2000, H.G. nr. 555/2001, precum și cu toate actele

normative privind reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor

și stabilirea despăgubirilor foștilor proprietari. Totodată, a reținut că s-a

adoptat H.G. nr. 1172/2001.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs reclamanții M.G. și M.M., arătând că sunt aplicabile cel puțin

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs se

susține că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 în raport cu faptul că

recurenții-reclamanți au adresat mai multe cereri Guvernului României, iar

acesta a refuzat să le răspundă, refuz ce poate fi considerat un fapt

administrativ cenzurabil pe calea contenciosului administrativ.

O altă critică formulată de

recurenți vizează greșita interpretare, în opinia acestora, dată de instanța de

fond art. 40 din Legea nr. 1/2000, art. 11 din Legea nr. 90/2001, dispozițiilor

Legii nr. 24/2000 și ale H.G. nr. 555/2001, art. 107 alin. (2) din Constituție,

precum și a art. 2 Legea nr. 29/1990, aceasta reținând eronat că excede

contenciosului administrativ obligarea Guvernului să adopte o hotărâre, deși

cererea lor nu se referă la actele exceptate de la acest control prevăzute de

art. 2 din Legea nr. 29/1990.

Un ultim motiv de recurs se referă

la faptul că instanța de fond, în mod greșit a făcut aprecieri cu privire la

despăgubirea foștilor proprietari, considerente ce ar putea fi invocate la

judecarea pe fond a reconstituirii dreptului de proprietate, dar fără să

producă efecte juridice dacă se referă la prevederile art. 33 fraza finală din

Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1172/2001.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu

dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, la data inițială a

introducerii acțiunii reclamanților (3 ianuarie 2002) era deja publicată în M.

Of., nr. 829/21.12.2001, H.G. nr. 1172/2001 pentru aprobarea Regulamentului

privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de

atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a

proprietarilor care se referă și la persoanele care optează pentru acordarea

despăgubirilor pentru terenuri potrivit Legii nr. 1/2000, fiind dată și pentru

punerea în executare a art. 40 din lege.

Așadar, se constată că printr-un act

normativ publicat potrivit dispozițiilor art. 107 din Constituție, pârâtul a

exercitat funcția de reglementare prevăzută de art. 1 alin. (5) lit. b) din

Legea nr. 90/2001, art. 107 din Constituție, art. 49 din O.U.G.nr. 102/2001,

art. 40 din Legea nr. 1/2000, Legea nr. 24/2000 și H.G. nr. 555/2001.

Prin urmare nu se poate reține în

cauză că Guvernul nu i-a informat și nu le-a comunicat reclamanților soluția

dată petițiilor lor, câtă vreme petiția viza tocmai adoptarea unei astfel de

hotărâri.

În al doilea rând, se constată că

autoritățile care au dreptul să inițieze proiectele de acte normative (inclusiv

hotărâri ale Guvernului) sunt prevăzute atât de Legea nr. 24/2000, cât și de

art. 4 din H.G. nr. 555/2001, iar reclamanții nu fac parte din sfera celor

abilitați să inițieze acte normative, chiar dacă au calitatea de cetățeni.

Aceasta cu atât mai mult cu cât adresabilitatea unei hotărâri de Guvern ce are

caracter normativ cuprinde o sferă mult mai largă de persoane, fiind

aplicabilă, de regulă, la nivel național.

Cât privește motivul de recurs prin

care se critică aprecierile făcute de instanța de fond cu privire la

despăgubirea foștilor proprietari se constată că nici acesta nu este întemeiat

în raport cu faptul că referirile la calea dreptului comun sunt făcute doar în

sensul arătării competenței materiale de a soluționa cererile foștilor

proprietari.

În consecință, având în vedere

considerentele expuse și inexistența unor motive de casare, de ordine publică,

care ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I  D E

Respinge recursul declarat de M.G.

și M.M. împotriva sentinței civile nr. 262 din 13 martie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 3 aprilie 2003.