ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5144/2013

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 34 alin. (3) și art. 27 pct. 7 C. proc. civ., deoarece au fost respinse în mod greșit atât cererea de recuzare a membrilor completului de apel, la termenul de judecată din 3 aprilie 2012, cât și cererea de recuzare a experților C.S.C. și F.V., prin încheierea din data de 10 mai 2012. Recurentul - pârât a reiterat motivele cererii de recuzare formulate împotriva completului de judecată, prin care s-a susținut că judecătorii s-au antepronunțat în privința modului de soluționare a apelului, prin adoptarea următoarelor măsuri procesuale: stabilirea onorariului pentru întreaga comisie de experți, sub sancțiunea aplicării amenzii judiciare, cu toate că doar reclamanții au formulat apel și au solicitat în această etapă procesuală efectuarea unui noi expertize evaluatorii; înlăturarea raportului de expertiză întocmit de către expertul P.T., care a constituit fundamentul soluției primei instanțe, cu toate că reclamanții nu invocaseră necompetența expertului P.T. ulterior numirii acestuia, operând sancțiunea decăderii); menținerea în componența comisiei pe experții C. și F., care au întocmit raportul la judecata în primă instanță fondul cauzei și obligarea doar a pârâtului la desemnarea unui alt expert specialitatea evaluare bunuri imobile. Recurentul a reiterat, de asemenea, motivele cererii de recuzare a experților C.S.C. și F.V., anume că cei doi și-au exprimat anterior părerea referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, fiind evident că aceștia își vor menține punctul de vedere exprimat în cursul judecății în primă instanță, fapt de natură de a prejudicia în mod vădit interesele recurentului-pârât. Atitudinea subiectivă și părtinitoare a experților este dovedită prin noul raport de expertiză efectuat în apel, prin care propun o valoare de despăgubire extrem de apropiată de cea stabilită prin lucrarea întocmită inițial.

În mod greșit, s-a dispus anularea Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008, în condițiile în care hotărârea este un act unilateral, astfel încât nu se poate solicita anularea acestuia (nulitatea relativă poate fi invocată exclusiv de către semnatarii actului și doar în condițiile în care reclamanții vor fi dovedit existența vreunei cauze de nulitate existente la momentul emiterii actului), iar, pe de altă parte, anularea nu se impune, în contextul în care soluția urmărită este majorarea cuantumului despăgubirii, iar legea conține dispoziții clare în ceea ce privește modalitatea de eliberare a cuantumului despăgubirii consemnate și a diferenței stabilite în plus pe cale judiciară. Recurentul a criticat decizia și sub aspectul argumentelor pentru care Hotărârea a fost anulată, anume că aceasta trebuia emisă pe numele reclamanților din prezenta cauză, și nu pe numele autorului, numitul C.N.G., care era decedat încă din anul 1997. Or, astfel cum rezultă din conținutul Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008, persoana identificată ca fiind titularul aparent al dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate este numitul C.G.G. (intimatul-reclamant din prezenta cauză), în calitate de posesor, și nu defunctul C.V.G., astfel cum a reținut instanța de apel. Recurentul a reiterat susținerile formulate în cursul judecății, privind motivele pentru care intimata-reclamantă P.M. nu a fost menționată în procesul-verbal și în Hotărârea din 18 iunie 2008, respectiv neprezentarea acesteia în fața Comisiei, precum și nedepunerea certificatului de moștenitor din 29 martie 2006 la secretariatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Gilău. În temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 5 alin. (17) din Normele metodologice de aplicare a legii (în forma în vigoare în anul 2008), orice persoană care se considera îndreptățită la cuantumul despăgubirii consemnate ar fi putut solicita deblocarea despăgubirii, deci a sumei consemnate la C.E.C., cu condiția dovedirii prealabile a calității de persoane îndreptățite la încasarea acesteia. Așadar, contrar aprecierilor instanței de apel, nu se poate reține prejudicierea în vreun fel a drepturilor și intereselor intimaților-reclamanți, în condițiile în care suma de bani cuvenită pentru expropriere, în cuantumul stabilit prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, urmează a fi eliberată de către pârât, fără a se impune anularea Hotărârii. Recurentul a subliniat că, prin dispoziția de anulare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, instanța a anulat practic temeiul plății cuantumului despăgubirii consemnate.

Dispoziția de obligare a pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 100.405.35 euro cu titlul de despăgubiri pentru imobilele expropriate cuprinse în Hotărârea din 18 iunie 2008 a fost pronunțată cu nesocotirea art. 9 din Legea nr. 198/2004 și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, soluția instanței de apel este întemeiată pe concluziile unui raport de expertiză vădit subiectiv, întocmit de către experți cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a normelor profesionale și deontologice. În primul rând, valoarea de despăgubire a fost stabilită pentru întregul teren expropriat, fără a se ține cont de categoria reală de folosință a fiecărei parcele expropriate, având în vedere că parcela cu nr. cadastral de 19 mp este amplasată în extravilanul localității, în timp ce parcela cu nr. cadastral de 4.886 mp este amplasată în intravilanul localității. În mod greșit, instanța a apreciat că terenul în cauză este în întregime în intravilan și a trecut peste obiecțiunile pârâtului cu privire la modul în care a fost stabilită valoarea de despăgubire. Adeverința din 17 aprilie 2008 nu este un act apt să facă dovada situării imobilului în intravilanul localității, deoarece a fost emisă în aprilie 2008, adică ulterior publicării H.G. nr. 698/2007de declanșare a procedurii de expropriere. Or, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 98/2004, după data publicării acestui act normativ, sunt nule absolut actele juridice prin care se face trecerea din extravilan în intravilan, precum și cele prin care se face trecerea din domeniul public în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, referitoare la imobilele supuse exproprierii. Recurentul a susținut că reclamanții nu au făcut dovada situării terenului în întregime în intravilan, prin înfățișarea planului general de urbanism și a planului urbanistic zonal, aprobate potrivit legii, prin care a fost stabilit intravilanul localității, astfel cum prevede expres art. 23 din Legea nr. 51/1991, motiv pentru care, în mod greșit, instanța a respins obiecțiunile pe acest aspect și a omologat raportul de expertiză. În al doilea rând, în mod greșit instanța a stabilit atât valoarea cuantumului despăgubirii pentru imobilele expropriate, cât și prejudiciul suferit de către reclamanți prin raportare la terenuri construibile, deoarece anterior exproprierii ar fi fost posibil a se construi. La dosar nu există nicio dovadă că aceste terenuri ar fi fost scoase din circuitul agricol anterior exproprierii, potrivit dispozițiilor legale în materie, respectiv art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 și art. 92 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. În al treilea rând, ambele comparabile folosite de către experți privesc terenuri ce nu pot fi caracterizate drept imobile „de același fel” cu terenul expropriat, vizând fie un teren construibil situat în com. Gilău, județul Cluj (contractul de vânzare-cumpărare din data de 11 ianuarie 2012), fie un teren cu caracteristici net superioare de cele ale imobilului în litigiu - deschidere la D.N.1, front larg și utilități (contractul de vânzare-cumpărare din 1 martie 2012). Astfel, nu se justifică luarea în considerare a unei valori de 20,47 euro/mp, despăgubirile urmând a se calcula în raport de valoarea de 1,5-2 euro/mp pentru terenurile arabile.

Recurentul a susținut și faptul că, în mod greșit, au fost acordate despăgubiri în legătură cu terenul neexpropriat de 895 mp. Astfel, instanța de apel a pornit de la premisa eronată că terenul ar fi fost construibil, când, în realitate, este arabil (fără a se fi dovedit scoaterea imobilelor din circuitul agricol și obținerea autorizației de construire). În condițiile în care suprafața de 895 mp teren rămâne în continuare în proprietatea reclamanților și poate fi folosită potrivit destinației sale, de teren arabil, nu se poate reține existența unui prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, pentru acordarea de despăgubiri, prejudiciul trebuie să fie cert și real, iar nu eventual. În speță, nu se poate discuta nici măcar despre un prejudiciu eventual, acesta fiind de reținut doar dacă reclamanții probau demararea lucrărilor de construire pe terenul respectiv, lucrări afectate ca urmare a proiectului de infrastructură.

Instanța de apel a încălcat rolul activ reglementat de art. 129 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunțată se întemeiază pe o gravă eroare de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, respectiv prin valorificarea greșită a raportului de expertiză tehnică evaluatorie și ignorarea probei cu înscrisuri administrate în cauză, probă care, în contextul în care raportul de expertiză a fost întocmit cu încălcarea legii, era singura pertinentă și concludentă. Or, în virtutea rolului activ, instanța are obligația să analizeze probele administrate și să determine care dintre acestea este aptă să conducă la corecta soluționare a cauzei, nefiind obligată să se pronunțe exclusiv în temeiul unei anumite probe, mai ales dacă aceasta încalcă dispozițiile legale și este combătută de celelalte probe. Din analiza contractelor de vânzare-cumpărare administrate în cauză, rezultă faptul că, în mod obișnuit, în perioada întocmirii raportului, valoarea de tranzacționare a unui imobil de același fel cu imobilul în litigiu se situează sub 12 euro/mp, confirmând astfel justețea despăgubirii stabilite de către expropriator (10,5 euro/mp pentru arabil extravilan, respectiv 12,6 euro/mp pentru arabil intravilan). În plus, pentru a demonstra nepertinența valorii de 20,47 euro/mp, recurentul a arătat că în Dosarele civile nr. 3875/117/2009 și 605/117/2010 ale Curții de Apel Cluj s-au întocmit lucrări de specialitate cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin care s-au propus valori de 11 euro/mp și 11,4 euro/mp (pentru terenuri caracterizate similar celui din prezentul litigiu, situate în com. Gilău, jud. Cluj). În ambele rapoarte realizate în cursul anului 2012 s-au utilizat contracte autentice încheiate în anii 2011 și 2012. Recurentul a solicitat, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., dacă se va aprecia că este necesară administrarea de probe noi, care nu pot fi administrate în fața instanței de recurs iar, în subsidiar, modificarea deciziei și respingerea apelului formulat de către reclamanți, ca nefondat. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Recurentul - pârât a arătat explicit că primul motiv de recurs vizează dispozițiile adoptate la termenele de judecată din 3 aprilie 2012 și 10 mai 2012. Astfel, prin încheierea de ședință din data de 3 aprilie 2012, un complet de judecată compus în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești a respins cererea de recuzare a membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea apelului, formulată de către pârât și întemeiată pe dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. Prin cererea de recuzare, pârâtul s-a referit la măsurile procesuale adoptate de către membrii completului la termenul de judecată din 16 martie 2012, respectiv încuviințarea cererii apelanților - reclamanți de efectuare a unei noi expertize evaluatorii; obligarea doar a apelantului - pârât la numirea unui alt expert specialitatea evaluare bunuri mobile, care să facă parte din comisia desemnată în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994; stabilirea doar în sarcina apelantului - pârât a achitării onorariului provizoriu de întreaga comisie de experți. Pârâtul Statul Român a susținut că aceste măsuri echivalează cu o antepronunțare asupra apelurilor, deoarece a fost înlăturat raportul de expertiză favorabil pârâtului, întocmit în cursul judecății în primă instanță și au fost menținuți, în componența noii comisii de experți, cei doi experți care se pronunțaseră într-un mod defavorabil pârâtului, fiind evident că urmau a-și reitera poziția exprimată inițial. Totodată, prin încheierea de ședință din data de 10 mai 2012, completul de judecată învestit cu soluționarea apelului a respins cererea de recuzare a experților C.S.C. și F.V., cerere formulată de către același pârât în considerarea antepronunțării asupra obiectivelor expertizei de evaluare imobiliară. Așadar, prin motivele de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate a dispozițiilor instanței de apel adoptate la termenul din 16 martie 2012, ci exclusiv a celor de respingere a ambelor cereri de recuzare. Astfel, recurentul - pârât a indicat explicit obiectul recursului, pe acest aspect, ca fiind reprezentat de cele două încheieri de ședință, nu și de încheierea din 16 martie 2012, iar, pe de altă parte, a reiterat motivele de recuzare, susținând încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 34 alin. (3) și art. 27 pct. 7 C. proc. civ., fără a dezvolta susțineri în legătură cu modul de interpretare și de aplicare a prevederilor legale pe care instanța de apel și-a fundamentat măsurile procesuale de la termenul din 16 martie 2012. În acest context, urmează a se analiza exclusiv legalitatea dispozițiilor de respingere a celor două cereri de recuzare, nu și legalitatea celor de la termenul din 16 martie 2012, în absența unor motive de recurs pe acest aspect, în caz contrar depășindu-se limitele învestirii instanței de control judiciar, ceea ce ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 295 C. proc. civ., ceea ce nu poate fi acceptat. După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a constatat nulitatea raportului de expertiză întocmit în cursul judecății în primă instanță de către expertul P.T. (separat de raportul majoritar) și s-a dispus refacerea expertizei de către aceeași comisie de experți, cu excepția expertului P.T., care are calitatea de expert judiciar doar pentru evaluare mobile, astfel încât, potrivit art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiza tehnică judiciară și extrajudiciară poate efectua expertize tehnice judiciare numai în această specialitate, nu și pentru evaluare imobile. După cum s-a arătat deja, niciuna dintre dispozițiile instanței vizând expertiza efectuată în faza apelului nu poate fi cenzurată din perspectiva modului de aplicare a legii, astfel încât se constată că dispoziția de desemnare a aceleiași comisii de experți (cu excepția expertului care a generat nulitatea expertizei) este justificată de aplicarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece refacerea unui act de procedură, ca remediu procesual la îndemâna instanței care a anulat actul, presupune tocmai respectarea acelorași condiții de efectuare a actului de procedură. Nu se poate considera că, dispunând administrarea probei în aceleași condiții ca în faza judecății în primă instanță, curtea de apel și-a spus părerea cu privire la modul de soluționare a cauzei, deoarece adoptarea de măsuri procesuale în vederea soluționării cauzei nu reprezintă o antepronunțare a instanței, ci reflectă aplicarea de către instanță a normelor de drept procesual și îndeplinirea propriilor obligații procesuale. Modul de aplicare a normelor de drept procesual (în speță, a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la regimul nulității actelor de procedură) ar fi putut fi cenzurat de către instanța de control judiciar, însă doar dacă aceasta este învestită prin critici de nelegalitate ale părții nemulțumite, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, recurentul criticând doar dispoziția de respingere a cererilor de recuzare. Drept urmare, susținerile privind nelegalitatea dispoziției de la termenul din 3 aprilie 2012 sunt nefondate, ca și cele vizând nelegalitatea dispoziției de la termenul din 10 mai 2012. Cât privește încheierea de ședință de la 10 mai 2012, cererea de recuzare a experților C.S.C. și F.V. a fost respinsă, la acel termen de judecată, ca tardivă. În acest context, criticile de nelegalitate din motivarea recursului împotriva încheierii puteau viza exclusiv aplicarea prevederilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ., privind termenul de formulare a cererii de recuzare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, recurentul - pârât făcând referire la motivele de recuzare. Or, cât timp aceste motive nu au fost analizate de către instanța de apel, criticile relative la fondul cererii de recuzare sunt inadmisibile și vor fi înlăturate ca atare. 2. În ceea ce privește motivul de recurs vizând soluția de anulare a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008, se constată că sunt lipsite de interes susținerile privind pronunțarea unei soluții de anulare, în loc de majorare a cuantumului despăgubirii în favoarea persoanei expropriate. În ipoteza admiterii cererii formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de judecată stabilește cuantumul final al despăgubirii, ceea ce înseamnă că nu dispune simpla majorare a cuantumului despăgubirii acordate de către expropriator, astfel cum pretinde recurentul, ci îl va obliga pe expropriator la plata despăgubirii în cuantumul stabilit de către instanță în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. În acest caz, hotărârea emisă de către expropriator nu ar putea fi menținută ca atare, după cum preconizează recurentul, întrucât persoana expropriată ar beneficia de două titluri executorii pentru același drept subiectiv, ceea ce nu poate fi acceptat. Este, însă, lipsit de relevanță dacă soluția pronunțată trebuie să fie aceea de anulare a hotărârii expropriatorului ori doar de modificare a acesteia, din moment ce admiterea cererii persoanei expropriate exclude menținerea ca atare a acelei hotărâri. În ipoteza în care o altă persoană decât cea pe numele căreia a fost emisă hotărârea expropriatorului se adresează instanței de judecată, considerându-se îndreptățită la despăgubire - dreptul la acțiune al terțului în acest caz fiind expres prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004 -, hotărârea judecătorească prin care s-a admis cererea reprezintă titlul executoriu pe baza căruia se va face plata despăgubirii de către expropriator, în condițiile art. 9 teza ultimă din Legea nr. 198/2004 (în forma din anul 2008). În această situație, instanța va constata, în primul rând, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la despăgubire, iar hotărârea judecătorească nu poate fi contrazisă de către un alt act juridic în cuprinsul căruia reclamantul nu figurează cu atare calitate. Cererea astfel formulată are caracterul unei cereri în anulare, formulată de către un terț față de procedura exproprierii (totodată, de stabilire a despăgubirilor de către instanța de judecată), împotriva hotărârii ce nu a fost emisă pe numele tuturor persoanelor aparent îndreptățite la despăgubiri pentru expropriere (sau chiar pe numele unor persoane ce nu sunt îndreptățite la despăgubiri). Ca atare, în mod corect, instanța de apel a dispus anularea hotărârii emise de către expropriator, din moment ce a constatat că reclamanta P.M., ce are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, nu figurează în cuprinsul acelei hotărâri. Cât privește legalitatea dispoziției de constatare a calității reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru expropriere, alături de reclamantul C.I., sunt nefondate criticile prin care se tinde la menținerea hotărârii emise în procedura exproprierii exclusiv pe numele reclamantului. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a dispus anularea Hotărârii din 18 iunie 2008 pentru motivul că aceasta ar fi fost emisă pe numele unei persoane decedate, numitul C.N.G., autorul reclamanților din cauză, ci pentru că nu a fost emisă pe numele ambilor reclamanți, iar aceste considerente sunt corect reținute, dat fiind că ambii reclamanți sunt succesori ai proprietarului decedat, conform certificatului de moștenitor din 29 martie 2006 emis de B.N.P. L.M.C. Comisia numită de către expropriator pentru stabilirea cuantumului despăgubirii a cunoscut împrejurarea că titularul dreptului de proprietate asupra terenului supus exproprierii, respectiv numitul C.N.G., pe numele căruia a fost emis titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (fila 13 dosar fond), era decedat la data exproprierii, dovadă că Hotărârea din 18 iunie 2008 a fost emisă pe numele unuia dintre moștenitori, reclamantul C.I. În această situație, nedepunerea certificatului de moștenitor din 29 martie 2006 la secretariatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Gilău nu justifica emiterea hotărârii pe numele moștenitorului aflat în posesia terenului, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs, impunându-se aplicarea prevederilor art. 5 alin. (6) din Lege (în forma din anul 2008) și consemnarea despăgubirii pe numele succesiunii. Neprezentarea moștenitoarei P.M. în fața Comisiei nu împiedica emiterea unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor, din moment ce norma menționată anterior prevedea soluția ce trebuia adoptată în cazul unui proprietar decedat (constatându-se, de altfel, că nici reclamantul C.I. nu s-a prezentat în procedura exproprierii, nu a formulat cerere de acordare de despăgubiri și nu a depus actele doveditoare, după cum reiese din procesul-verbal din 18 iunie 2008, aflat la fila 8 dosar fond). Sunt nefondate și susținerile recurentului privind absența vreunei vătămări a drepturilor reclamantei P.M. prin ignorarea sa la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii. Nu există, în cuprinsul Legii nr. 198/2004 ori al Normelor metodologice de aplicare a legii, vreo dispoziție cu conținutul pretins de către recurent, anume că orice persoană care se considera îndreptățită la cuantumul despăgubirii ar fi putut solicita deblocarea despăgubirii consemnate, cu condiția dovedirii prealabile a calității de persoane îndreptățite la încasarea acesteia (art. 5 alin. (17), invocat explicit, nu se regăsește în H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii, în forma din anul 2008). Persoana care nu a fost menționată expres în cuprinsul hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 ar fi putut solicita plata despăgubirii consemnate doar dacă despăgubirea ar fi fost consemnată pe numele moștenirii, în condițiile art. 5 alin. (6) din Lege, ceea ce nu este cazul în speță, astfel încât singura modalitate prin care poate obține recunoașterea dreptului la despăgubire și plata acesteia este aceea a unei acțiuni în justiție, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, de natura celei promovate în prezenta cauză. Față de considerentele expuse, vor fi respinse criticile pe aspectul legalității soluției de anulare a Hotărârii din 18 iunie 2008. 3. Recurentul a criticat modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate în raport de o altă categorie de folosință decât cea reală a fiecărei parcele expropriate. În cuprinsul Hotărârii din 18 iunie 2008 de stabilire a despăgubirii, s-a arătat că, din suprafața de 4.905 mp expropriată, o suprafață de 4.886 mp este intravilan arabil, iar 19 mp este extravilan arabil. Prin decizia recurată în cauză, s-a reținut că întregul teren expropriat este situat în intravilan, astfel încât despăgubirile au fost calculate și acordate în raport de categoria de folosință intravilan arabil. Criticile în discuție vizează, așadar, doar suprafața de 19 mp, menționată în cuprinsul hotărârii emise de către expropriator ca fiind extravilan arabil. În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în procedura judiciară, despăgubirile se calculează în raport de prețul de vânzare practicat, în mod obișnuit, pentru terenuri „de același fel” amplasate în aceeași unitate administrativ - teritorială, ceea ce înseamnă că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, trebuie avută în vedere categoria de folosință a terenului de la data exproprierii. Motivul de recurs pe acest aspect, astfel cum a fost formulat, nu relevă încălcarea, din această perspectivă, a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Reținând că terenul în litigiu este situat în întregime în intravilan, instanța de apel a făcut referire la înscrisul aflat la fila 142 vol. I dosar apel, așadar, la adeverința din 21 martie 2012 semnată de către primarul comunei Gilău, și nu la adeverința din 17 aprilie 2008 eliberată de Primăria comunei Gilău, pe care se fundamentează acest motiv de recurs. Adeverința emisă în anul 2008 (fila 10 dosar fond) atestă identitatea parcelelor de teren expropriate cu parcele din titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 și a fost valorificată ca atare în prezenta cauză, pentru identificarea imobilului în litigiu. În cuprinsul adeverinței din 21 martie 2012 se face, într-adevăr, referire la adeverința din 2008, însă tocmai pentru identificarea terenului, prin corelarea cu titlul de proprietate, nu pentru amplasarea terenului în intravilan ori extravilan. Această amplasare este menționată explicit doar în adeverința din 2012, valorificată de către instanța de apel, astfel încât nu se poate prezuma, pe baza adeverinței din 2008, astfel cum preconizează recurentul, că ar fi operat trecerea suprafeței de 19 mp din extravilan în intravilan după declanșarea procedurii de expropriere prin H.G. nr. 698/2007. De altfel, susținând nulitatea absolută a actelor juridice de trecere a unui teren din extravilan în intravilan, referitoare la imobilele supuse exproprierii, după publicarea hotărârii de guvern de declanșare a procedurii de expropriere, recurentul invocă prevederile cu acest conținut ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 198/2004. Or, art. 12 din Lege avea un alt conținut la data emiterii în cauză a hotărârii de stabilire a despăgubirii, vizând explicit nulitatea absolută doar în privința a ctelor juridice pentru constituirea sau transferul de drepturi reale având ca obiect imobilele afectate de expropriere, încheiate după data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirii sau după data consemnării sumelor stabilite ca despăgubiri. Art. 12 din Lege a fost conturat în forma invocată de către recurent abia prin modificările aduse prin Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008, așadar după data emiterii Hotărârii din 18 iunie 2008, fiind exclusă aplicarea sa retroactivă. În condițiile în care primarul comunei Gilău a atestat, prin adeverința din 21 martie 2012, că parcelele în discuție, din terenul identificat prin titlul de proprietate și adeverința din 17 aprilie 2008, sunt situate în intravilan, conform planului general de urbanism localitatea Gilău, nu era necesară înfățișarea acestui act ori administrarea de probe suplimentare privind îndeplinirea tuturor cerințelor legale în legătură cu amplasarea suprafeței de 19 mp în intravilan, dată fiind forța probantă a înscrisului indicat în considerentele deciziei de apel, aceea de act autentic, prevăzută de art. 1171 și 1173 C. civ. Revenea recurentului, în acest caz, sarcina combaterii acestui înscris ori a solicitării de dovezi suplimentare pentru clarificarea situației juridice a terenului la data exproprierii. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, motiv pentru care partea nu se poate prevala de propria culpă în neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., privind probarea susținerilor în proces, pentru a pretinde valorificarea greșită, de către instanță, a unui mijloc de probă administrat, susținerile recurentului urmând a fi înlăturate. În ceea ce privește raportarea la categoria de teren construibil în stabilirea despăgubirii cuvenite pentru expropriere, prin motivele de recurs s-a susținut că, pentru a se lua în considerare o asemenea categorie de folosință a terenului, ar fi trebuit să se dovedească, în prealabil, scoaterea terenului din circuitul agricol anterior exproprierii, potrivit dispozițiilor Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 și art. 92 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 18/1991, terenurile arabile se încadrează, într-adevăr, în categoria terenurilor agricole productive. Din cuprinsul raportului de expertiză valorificat de către instanța de apel (fila 303 vol. I dosar apel), rezultă că valoarea estimată a proprietății a fost determinată tocmai prin raportare la prețul de vânzare al unui teren agricol intravilan (comparabila A, reprezentată de contractul de vânzare- cumpărare autentificat din 1 martie 2012, aflat la filele 216 - 219), justificat de faptul că acel teren a necesitat cea mai mică valoare brută a corecțiilor. Ca atare, vor fi înlăturate criticile vizând raportarea la o altă categorie de folosință decât cea pe care terenul reclamanților o avea la data exproprierii. 4. Se constată, însă, că sunt nefondate criticile referitoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul neexpropriat de 895 mp. Instanța de apel a acordat reclamanților despăgubiri în cuantum de 17.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de către aceștia în urma exproprierii, decurgând din imposibilitatea de ridicare de construcții pe terenul rămas în proprietatea lor. Instanța a admis, însă, că terenul poate fi folosit în continuare ca teren arabil, iar această constatare favorabilă recurentului-pârât nu este susceptibilă de a fi cenzurată în cadrul recursului acestei părți. În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea despăgubirilor în acest caz trebuie să aibă în vedere existența unui prejudiciu cert, actual și care nu a fost încă reparat, norma reprezentând o aplicație în materia exproprierii a condițiilor răspunderii civile delictuale. Existența unui prejudiciu cert impune raportarea la categoria de folosință a terenului de la data exproprierii, deoarece destinația pentru care terenul ar putea fi folosit în viitor, potrivit celei mai bune utilizări reflectă un prejudiciu eventual, și nu unul efectiv creat prin expropriere. După cum s-a arătat anterior, experții desemnați pentru efectuarea lucrării de specialitate în faza apelului au calculat despăgubirile pentru terenul expropriat prin raportare la prețul de vânzare al unui teren agricol situat în intravilanul localității. Ca atare, această categorie de folosință trebuia avută în vedere și la calcularea despăgubirilor pentru terenul rămas în proprietatea reclamanților, care avea aceeași destinație ca terenul expropriat, fiind lipsit de relevanță dacă terenul era sau nu construibil ulterior exproprierii. Atât timp cât destinația de teren arabil, avută anterior, nu a fost afectată în urma exproprierii, astfel cum a reținut însăși instanța de apel, nu există vreun prejudiciu produs terenului neexpropriat, cu atât mai mult cu cât nu a fost reținută afectarea în alt mod a terenului prin lucrările de utilitate publică. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi luat în considerare că terenul neexpropriat era construibil la data exproprierii, astfel cum a procedat instanța de apel, reclamanții tot nu ar fi îndreptățiți la despăgubiri. Pentru ca pretinsul prejudiciu decurgând din imposibilitatea ulterioară de construire pe terenul de 895 mp să aibă un caracter cert, era necesar să se fi probat de către reclamanți că, anterior exproprierii, au intenționat să folosească terenul pentru edificarea de construcții și au inițiat demersuri în acest sens la autoritățile competente, astfel încât au fost lipsiți în mod efectiv de posibilitatea de a construi pe teren. Or, reclamanții nici măcar nu au susținut existența unei intenții de a construi pe terenul în suprafață de 895 mp anterior exproprierii, cu atât mai puțin să fi produs dovezi în acest sens, context în care imposibilitatea de ridicare de construcții pe terenul în discuție reflectă doar un prejudiciu eventual, așadar incert ca existență, ce nu poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994. În consecință, în mod greșit, instanța de apel a considerat că terenul de 895 mp neexpropriat a fost afectat în urma exproprierii, în absența unui prejudiciu cert ca existență, motiv pentru care Înalta Curte va admite recursul pe acest aspect și, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia recurată, în sensul că va înlătura dispozițiile referitoare la stabilirea și plata despăgubirii pentru terenul neexpropriat în suprafață de 895 mp. 5. În ceea ce privește modul în care instanța de apel și-a exercitat rolul activ în cauză, în aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., se constată că susținerile recurentului sunt nefondate. Este adevărat, astfel cum afirmă recurentul, că sarcina stabilirii prețului de vânzare practicat în mod obișnuit, pentru terenuri similare, în aceeași unitate administrativ-teritorială, revine instanței, care trebuie să procedeze la aprecierea coroborată a probelor, fără a conferi raportului de expertiză o forță probantă superioară celorlalte mijloace de probă, respectiv înscrisurilor administrate. În îndeplinirea acestei obligații, instanța trebuie să determine forța probantă a fiecărei dovezi administrate, în raport de împrejurările și situațiile de fapt ce trebuie probate, dând eficiență doar acelor dovezi care conturează o anumită situație de fapt și înlăturându-le pe cele contrare. Or, se constată că instanța de apel a procedat în mod corespunzător valorificând concluziile raportului de expertiză din faza apelului, cât timp a constatat că a fost întocmit în mod legal, iar această apreciere nu a făcut obiectul învestirii instanței de control judiciar, după cum s-a arătat în considerentele din prezenta decizie, în evaluarea primului motiv de recurs. Întrucât opinia specialiștilor a fost solicitată pentru clarificarea aspectelor de fapt, inclusiv a celor referitoare la caracteristicile tehnice ale terenurilor comparate (poziționare, prezența utilităților etc.), îndeplinirea obligației instanței de stabilire a prețului de vânzare nu implică cenzurarea constatărilor ce relevă exercitarea atribuțiilor experților, ci se limitează la verificarea modului în care experții au calculat prețul propus ca bază de calcul a despăgubirii, așadar a metodei de calcul, pornind de la caracteristicile tehnice determinate de către experți. Prin răspunsul la obiecțiunile formulate de către pârât (file 1 - 3 vol. II dosar apel), experții au motivat înlăturarea contractelor de vânzare - cumpărare autentice depuse de către pârât dr