ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5144/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5144/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 886 din 28 octombrie

2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 2369/117/2009, s-a respins

acțiunea formulată de reclamanții C.I. și P.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin C.N.A.D.N.R. SA.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin Hotărârea din 18 iunie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R.

SA, s-a aprobat acordarea de despăgubiri în cuantum de 226.127,06 lei pentru

imobilul situat în localitatea Gilău, categoria de folosință arabil extravilan,

tarlaua 17, parcela nr. 28, 29, în suprafață de 19,00 mp, identificat prin

număr cadastral și categoria de folosință arabil intravilan, tarlaua 17,

parcela nr. 28, 29, în suprafață de 4.886,00 mp, identificat prin număr

cadastral, pe numele persoanei aparent îndreptățite C.G.I., reclamantul din

cauză.

Potrivit

Certificatului de moștenitor din 29 martie 2006 eliberat în Dosarul succesoral nr.

25/2006 al B.N.P. L.M.C., parcela în suprafață de 2.900 mp, teren arabil situat

în extravilanul comunei Gilău, sat Gilău, în tarla 19, parcela 2305 i-a revenit

reclamantului C.I., iar parcela în suprafață de 2.900 mp, teren arabil, în

tarla nr. 19, parcela nr. 2108 i-a revenit reclamantei P.M. Cele două parcele

de teren sunt evidențiate în Titlul de proprietate din 30 noiembrie 1998,

eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate

privată asupra terenurilor Cluj în favoarea defunctului C.N.G. Ulterior,

Primăria Gilău a emis Adeverința din 17 aprilie 2008, din care rezultă că

terenul din titlul de proprietate menționat se identifică astfel: tarla nr. 19

parcela nr. 2305 în suprafață de 2.900 mp se identifică pe harta de punere în

posesie și în teren cu tarla 17, parcela 28, și tarla 19 parcela nr. 2108, în

suprafață de 2.900 mp se identifică pe harta de punere în posesie și în teren

cu tarla nr. 17, parcela nr. 29.

În ceea ce privește valoarea

de piață a parcelelor de teren expropriate (în suprafață totală de 4.905 mp,

teren liber, fără construcții), tribunalul a valorificat concluziile unuia

dintre experții desemnați de către instanță în condițiile art. 25 din Legea nr.

33/1994, P.T., cuprinse în lucrarea întocmită separat de cea întocmită de către

ceilalți doi experți, C.S.C. și F.V., considerând că este singurul punct de

vedere care corespunde exigențelor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că

despăgubirea oferită de pârât este justă față de prețurile obișnuite de

tranzacționare a terenurilor în zona de referință. Expertul a depus la dosarul

cauzei copiile contractelor de vânzare-cumpărare privind terenuri cu

caracteristici asemănătoare, contracte încheiate în perioada 2009-2010.

Conform constatărilor

acestui expert, valoarea suprafeței de 4.905 mp este de 61.763,10 euro și a

fost determinată prin însumarea valorii de 199,5 euro a terenului arabil

extravilan de 19 mp (10,5 euro/mp) și cea de 61.563,6 euro, corespunzătoare suprafeței

de 4886 mp teren arabil intravilan (12,6 euro/mp).

Tribunalul a

înlăturat concluziile din raportul de expertiză ce conține opinia majoritară a

experților C.S.C. și F.V. (în sensul că valoarea proprietății imobiliare care

face obiectul exproprierii ar fi de 116.200 euro sau 496.640 lei, la data

întocmirii raportului), deoarece experții au utilizat la determinarea valorii

de piață a imobilului expropriat valori tranzacționate în anul 2008 în zona de

referință, așa cum rezultă din tabelul cuprinzând extrasele din contractele de

vânzare-cumpărare anexă la raportul de expertiză.

Prin răspunsul la

obiecțiuni, experții au arătat că la stabilirea comparabilelor s-au raportat la

tranzacții autentice din anul 2008, neavând cunoștință de alte contracte autentice

având ca obiect terenuri asemănătoare. Referitor la comparabila D, s-a arătat

că aceasta constituie o ofertă reală, identificată în teren, în aproprierea

proprietății analizate.

Or, prețul de vânzare

practicat „în mod obișnuit”, regăsită în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

- în raport de care se stabilește cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei

expropriate -, indică prețul de piață, respectiv cel care se formează pe piața

imobiliară locală în urma fluctuației cererii și a ofertei și la nivelul căruia

este plauzibil să se înstrăineze un teren din zona de referință, la data

arătată de legiuitor. Acesta vizează, în primul rând prețul consemnat în

contracte autentice de vânzare-cumpărare, context în care actele de această

natură, încheiate în formă autentică, reprezintă un mijloc de probă relevant în

aprecierea prețului de piață, în raport de care este posibilă cenzurarea unor

mijloace de probă precum ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori

prețurile din anunțurile de mică publicitate din zonele locale.

Determinarea forței

probante a unei dovezi administrate implică stabilirea, în prealabil, a

împrejurărilor și situațiilor de fapt ce trebuie probate, iar acestea din urmă

se conturează din interpretarea corespunzătoare a legii aplicabile raportului

juridic dedus judecății.

Din art. 26 alin. (2)

rezultă intenția legiuitorului de a recurge la administrarea probei cu

expertiza pentru determinarea prețului de piață, fără, însă, a conferi acestui

mijloc de dovadă forță probantă superioară celorlalte, precum proba cu

înscrisuri. Instanței îi revine sarcina stabilirii acestui preț, astfel cum

reiese în mod explicit din aceeași normă, precum și din dispozițiile art. 27 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora „Primind rezultatul expertizei, instanța

îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî”.

Aceasta însemnă că în aprecierea coroborată a probelor, instanța de judecată

poate da eficiență doar acelor dovezi care conturează o anumită situație de

fapt și să înlăture pe cele contrare, inclusiv raportul de expertiză, ale cărui

concluzii trebuie comparate cu înscrisurile administrate și căruia nu i se

poate recunoaște o poziție superioară în ierarhia mijloacelor de probă.

Astfel, făcând

aplicarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, față de punctul de vedere

exprimat de expertul P.T. și contractele de vânzare-cumpărare autentice pe care

s-a fundamentat acesta, din care rezultă prețul de piață al imobilelor din zona

de referință la date apropiate de întocmirea lucrării, tribunalul a apreciat că

despăgubirea stabilită de expropriator este justă și nu se impune majorarea

acesteia, deoarece valoarea de piață rezultată pentru suprafața de 4.905 mp

(61.563,6 euro) este mai mică decât despăgubirile oferite de expropriator, respectiv

61.763,1 euro la data de 18 iunie 2008.

Referitor la cererea

având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a

exproprierii celor două suprafețe, este de remarcat faptul că, potrivit art. 26

din Legea nr. 33/1994, despăgubirile se acordă în măsura dovedirii acestora.

Or, din cuprinsul

raportului de expertiză întocmit de către expertul P.T., rezultă că suprafața

de 895 mp, neexpropriată, având front la drumul de exploatare (de 41,1 m, cu o adâncime de 21 m), dobândește un spor de valoare urmare a lucrărilor executate în zonă.

Tribunalul a apreciat

că sunt întemeiate susținerile pârâtului în sensul că nu poate fi avută în

vedere propunerea experților C. și F. de a se acorda despăgubiri pentru

suprafața rămasă neexpropriată în sumă de 21.200 euro sau 90.600 lei. Este

nerelevant că „este practic imposibil să se mai construiască” pe acest teren,

din moment ce terenul are categoria de folosință arabil. Constatarea se impune

și față de împrejurarea că terenul se află în proprietatea reclamanților și are

caracteristicile descrise mai sus.

Față de

considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este

neîntemeiată.

Referitor la primul

capăt de cerere, s-a constatat că reclamanții nu au indicat motivul nulității,

iar în ceea ce privește stabilirea calității de persoane îndreptățite a ambilor

reclamanți, prin hotărâre s-a stabilit doar persoana aparent îndreptățită ca

fiind reclamantul C.I., dar eliberarea sumei reprezentând despăgubirea

stabilită de expropriator este posibilă în favoarea ambilor reclamanți după

prezentarea certificatului de moștenitor examinat în considerentele prezentei

sentințe.

Prin Decizia nr. 22

din 15 martie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost admis în

parte apelul declarat de către ambii reclamanți împotriva sentinței menționate,

pe care a schimbat-o în sensul admiterii în parte a acțiunii, a anulării

Hotărârii din 18 iunie 2008 emise de C.N.A.D.N.R. SA sub aspectul cuantumului

despăgubirilor stabilite, constatându-se că reclamanta P.M., în calitate de

moștenitoare a defunctului C.N.G., este îndreptățită la acordarea de

despăgubiri conform Hotărârii din 18 iunie 2008, alături de reclamantul C.I.

Prin aceeași decizie,

s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, astfel:

100.405,35 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plății efective,

pentru suprafața efectiv expropriată de 4.905 mp (19 mp extravilan și 4.886 mp

intravilan), identificată cu număr cadastral, categoria de folosință arabil,

situat în Gilău tarla 17 parcelele 28 și 29; 17.000 euro, echivalent în lei la

cursul B.N.R. de la data plății efective, pentru suprafața rămasă neexpropriată

de 895 mp teren intravilan situat în Gilău, tarla 17 parcelele 28 și 29,

categoria arabil.

S-a dispus obligarea

pârâtului Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, să plătească reclamanților sumele

stabilite anterior.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând, că, d

in consultarea

listelor de experți și din Nota telefonică întocmită în urma convorbirii cu

Biroul local de expertize din cadrul Tribunalului Timiș, a rezultat că expertul

P.T. - pe constatările căruia s-a fundamentat soluția primei instanțe - are ca

specializare evaluarea bunurilor mobile.

Efectuarea expertizei

de către un expert specializat în domeniul în care se efectuează expertiza

rezultă din dispozițiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că în domeniile

strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la

cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al

uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv. Per

a contrario, în domeniile strict specializate, în care există experți

autorizați, instanța îi va numi pe aceștia.

Art. 14 alin. (1) din

OG nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiza tehnică judiciară și

extrajudiciară prevede că persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic

judiciar sau de specialist, în condițiile art. 10 și 11 din ordonanță, poate

efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost

atestată.

Această dispoziție

este una imperativă, astfel încât încălcarea sa este sancționată cu nulitatea

actului.

S-a

constatat, în acest context, că este nulă expertiza efectuată la prima instanță

de o comisie în care a fost cuprins și un expert care nu avea specialitatea de

evaluări bunuri imobile, ci doar pe acea de evaluări bunuri mobile, două

specializări diferite, care se trec pe tabele diferite, întocmite în sensul art.

11 alin. (1) și (2) al O.G. nr. 2/2000.

Din acest

motiv, s-a dispus refacerea expertizei în apel, în condițiile art. 25 din Legea

nr. 33/1994, fiind desemnați experții C.S.C., F.V. și L.S.N.

Prin

raportul de expertiză, s-a stabilit valoarea terenului efectiv expropriat de

4.905 mp (19 mp extravilan și 4.886 mp intravilan), identificată cu număr

cadastral, categoria de folosință arabil, situat în Gilău tarla 17 parcelele 28

și 29, la suma de 100.405,35 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la

data plății efective. Curtea a luat în considerare valoarea de 100.405,35 euro

iar nu suma rotunjită de 100.000 euro, rotunjire pentru care nu s-a oferit o

justificare.

În înțelesul art. 26 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea constând în valoarea reală a

imobilului este suma de 100.405,35 euro (452.000 lei), care este mai mare decât

suma stabilită prin Hotărârea din 18 iunie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R. SA în

cuantum de 226.127,06 lei.

Pentru suprafața

rămasă neexpropriată de 895 mp teren intravilan, situat în Gilău tarla 17

parcelele 28 și 29, categoria arabil, experții au stabilit valoarea

prejudiciului la suma de 18.300 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la

data plății efective.

Comisia de experți a

arătat motivele pentru care parcela rămasă și-a pierdut valoarea, precizând

faptul că pe acest teren nu se mai pot edifica construcții, având în vedere

învecinarea cu autostrada și distanța mică de la drum și până la gardul de

protecție al autostrăzii, astfel că prejudiciul este unul total.

Anterior

exproprierii, era posibilă ridicarea de construcții pe teren, având utilitățile

în imediata vecinătate, iar terenul fiind intravilan, putea fi utilizat sau înstrăinat

cu această destinație, astfel încât valoarea trebuie stabilită în acest fel,

iar nu ca teren arabil, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a adus critici pe

acest aspect.

Curtea a constatat,

însă, că prejudiciul nu poate consta în valoarea integrală a terenului, pentru

că terenul a rămas în proprietatea reclamanților, chiar dacă cu titlu de teren

arabil, iar experții s-au referit doar la faptul că nu se mai poate construi pe

teren în prezent, dar nu au arătat că acesta nu mai poate fi folosit ca teren

arabil.

Astfel, prejudiciul

constă în diferența dintre valoarea pentru terenul construibil și valoarea

pentru terenul arabil, rezultată din contractele de vânzare-cumpărare depuse în

dosarul de apel vizând terenuri arabile similare, respectiv de aproximativ 1.300

euro pentru 895 mp (1,5-2 euro/mp). Această valoare a fost scăzută din valoarea

indicată de experți de 18.300 euro, rămânând a se acorda doar suma de 17.000

euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere pentru

suprafața rămasă în proprietatea reclamanților de 895 mp.

Pârâtul a formulat

obiecțiuni la care comisia de experți a răspuns punctual și motivat, iar

motivele pentru care s-a respins cererea pentru o nouă expertiză, la ultimul

termen de judecată, au fost arătate în practicaua deciziei.

În ceea ce privește

stabilirea calității de persoane îndreptățite a ambilor reclamanți, s-a constatat

că ambii reclamanți sunt titulari ai drepturilor reale asupra terenurilor ce au

aparținut lui C.N.G., ca atare, Hotărârea din 2008 trebuia emisă în principiu

pe numele ambilor titulari, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004,

iar nu pe numele autorului C.N.G., care era decedat încă din 1997, astfel încât

și în această privință acțiunea a fost admisă.

A fost respins

ultimul petit al acțiunii introductive, prin care reclamanții au solicitat

stabilirea termenului de 30 de zile, întrucât plata se va face potrivit

executării benevole sau în procedura de drept comun pentru executarea silită.

Împotriva deciziei

menționate, precum și împotriva încheierilor de ședință din 3 aprilie 2012 și

10 mai 2012, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

după cum urmează:

fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 34 alin. (3) și art. 27 pct. 7

C. proc. civ., deoarece au fost respinse în mod greșit atât cererea de recuzare

a membrilor completului de apel, la termenul de judecată din 3 aprilie 2012, cât

și cererea de recuzare a experților C.S.C. și F.V., prin încheierea din data de

10 mai 2012.

Recurentul - pârât a

reiterat motivele cererii de recuzare formulate împotriva completului de

judecată, prin care s-a susținut că judecătorii s-au antepronunțat în privința modului

de soluționare a apelului, prin adoptarea următoarelor măsuri procesuale: stabilirea

onorariului pentru întreaga comisie de experți, sub sancțiunea aplicării

amenzii judiciare, cu toate că doar reclamanții au formulat apel și au solicitat

în această etapă procesuală efectuarea unui noi expertize evaluatorii; înlăturarea

raportului de expertiză întocmit de către expertul P.T., care a constituit

fundamentul soluției primei instanțe, cu toate că reclamanții nu invocaseră

necompetența expertului P.T. ulterior numirii acestuia, operând sancțiunea

decăderii); menținerea în componența comisiei pe experții C. și F., care au

întocmit raportul la judecata în primă instanță fondul cauzei și obligarea doar

a pârâtului la desemnarea unui alt expert specialitatea evaluare bunuri imobile.

Recurentul a

reiterat, de asemenea, motivele cererii de recuzare a experților C.S.C. și F.V.,

anume că cei doi și-au exprimat anterior părerea referitor la cuantumul despăgubirilor

cuvenite reclamanților, fiind evident că aceștia își vor menține punctul de

vedere exprimat în cursul judecății în primă instanță, fapt de natură de a

prejudicia în mod vădit interesele recurentului-pârât. Atitudinea subiectivă și

părtinitoare a experților este dovedită prin noul raport de expertiză efectuat

în apel, prin care propun o valoare de despăgubire extrem de apropiată de cea

stabilită prin lucrarea întocmită inițial.

dispus anularea Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008,

în condițiile în care hotărârea este un act unilateral, astfel încât nu se

poate solicita anularea acestuia (nulitatea relativă poate fi invocată exclusiv

de către semnatarii actului și doar în condițiile în care reclamanții vor fi

dovedit existența vreunei cauze de nulitate existente la momentul emiterii

actului), iar, pe de altă parte, anularea nu se impune, în contextul în care

soluția urmărită este majorarea cuantumului despăgubirii, iar legea conține

dispoziții clare în ceea ce privește modalitatea de eliberare a cuantumului

despăgubirii consemnate și a diferenței stabilite în plus pe cale judiciară.

Recurentul a criticat

decizia și sub aspectul argumentelor pentru care Hotărârea a fost anulată, anume

că aceasta trebuia emisă pe numele reclamanților din prezenta cauză, și nu pe

numele autorului, numitul C.N.G., care era decedat încă din anul 1997.

Or, astfel cum rezultă

din conținutul Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008,

persoana identificată ca fiind titularul aparent al dreptului de proprietate

asupra imobilelor expropriate este numitul C.G.G. (intimatul-reclamant din

prezenta cauză), în calitate de posesor, și nu defunctul C.V.G., astfel cum a

reținut instanța de apel.

Recurentul a reiterat

susținerile formulate în cursul judecății, privind motivele pentru care

intimata-reclamantă P.M. nu a fost menționată în procesul-verbal și în Hotărârea

din 18 iunie 2008, respectiv neprezentarea acesteia în fața Comisiei, precum și

nedepunerea certificatului de moștenitor din 29 martie 2006 la secretariatul

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Gilău.

În temeiul art. 9 alin.

(2) din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 5 alin. (17) din Normele

metodologice de aplicare a legii (în forma în vigoare în anul 2008), orice

persoană care se considera îndreptățită la cuantumul despăgubirii consemnate ar

fi putut solicita deblocarea despăgubirii, deci a sumei consemnate la C.E.C.,

cu condiția dovedirii prealabile a calității de persoane îndreptățite la

încasarea acesteia.

Așadar, contrar aprecierilor

instanței de apel, nu se poate reține prejudicierea în vreun fel a drepturilor

și intereselor intimaților-reclamanți, în condițiile în care suma de bani

cuvenită pentru expropriere, în cuantumul stabilit prin hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă, urmează a fi eliberată de către pârât,

fără a se impune anularea Hotărârii.

Recurentul a

subliniat că, prin dispoziția de anulare a hotărârii de stabilire a cuantumului

despăgubirii, instanța a anulat practic temeiul plății cuantumului despăgubirii

consemnate.

obligare a pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 100.405.35 euro cu

titlul de despăgubiri pentru imobilele expropriate cuprinse în Hotărârea din 18

iunie 2008 a fost pronunțată cu nesocotirea art. 9 din Legea nr. 198/2004 și cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, soluția

instanței de apel este întemeiată pe concluziile unui raport de expertiză vădit

subiectiv, întocmit de către experți cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994

și a normelor profesionale și deontologice.

În primul rând,

valoarea de despăgubire a fost stabilită pentru întregul teren expropriat, fără

a se ține cont de categoria reală de folosință a fiecărei parcele expropriate, având

în vedere că parcela cu nr. cadastral de 19 mp este amplasată în extravilanul

localității, în timp ce parcela cu nr. cadastral de 4.886 mp este amplasată în intravilanul

localității.

În mod greșit,

instanța a apreciat că terenul în cauză este în întregime în intravilan și a

trecut peste obiecțiunile pârâtului cu privire la modul în care a fost

stabilită valoarea de despăgubire.

Adeverința din 17

aprilie 2008 nu este un act apt să facă dovada situării imobilului în

intravilanul localității, deoarece a fost emisă în aprilie 2008, adică ulterior

publicării H.G. nr. 698/2007de declanșare a procedurii de expropriere. Or,

potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 98/2004, după data publicării acestui

act normativ, sunt nule absolut actele juridice prin care se face trecerea din

extravilan în intravilan, precum și cele prin care se face trecerea din

domeniul public în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale,

referitoare la imobilele supuse exproprierii.

Recurentul a susținut

că reclamanții nu au făcut dovada situării terenului în întregime în intravilan,

prin înfățișarea planului general de urbanism și a planului urbanistic zonal,

aprobate potrivit legii, prin care a fost stabilit intravilanul localității, astfel

cum prevede expres art. 23 din Legea nr. 51/1991, motiv pentru care, în mod

greșit, instanța a respins obiecțiunile pe acest aspect și a omologat raportul

de expertiză.

În al doilea rând, în

mod greșit instanța a stabilit atât valoarea cuantumului despăgubirii pentru

imobilele expropriate, cât și prejudiciul suferit de către reclamanți prin

raportare la terenuri construibile, deoarece anterior exproprierii ar fi fost

posibil a se construi.

La dosar nu există

nicio dovadă că aceste terenuri ar fi fost scoase din circuitul agricol

anterior exproprierii, potrivit dispozițiilor legale în materie, respectiv art.

19 alin. (1) lit. b) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996

și art. 92 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

În al treilea rând, ambele

comparabile folosite de către experți privesc terenuri ce nu pot fi

caracterizate drept imobile „de același fel” cu terenul expropriat, vizând fie

un teren construibil situat în com. Gilău, județul Cluj (contractul de

vânzare-cumpărare din data de 11 ianuarie 2012), fie un teren cu caracteristici

net superioare de cele ale imobilului în litigiu - deschidere la D.N.1, front

larg și utilități (contractul de vânzare-cumpărare din 1 martie 2012).

Astfel, nu se

justifică luarea în considerare a unei valori de 20,47 euro/mp, despăgubirile

urmând a se calcula în raport de valoarea de 1,5-2 euro/mp pentru terenurile

arabile.

susținut și faptul că, în mod greșit, au fost acordate despăgubiri în legătură

cu terenul neexpropriat de 895 mp.

Astfel, instanța de

apel a pornit de la premisa eronată că terenul ar fi fost construibil, când, în

realitate, este arabil (fără a se fi dovedit scoaterea imobilelor din circuitul

agricol și obținerea autorizației de construire).

În condițiile în care

suprafața de 895 mp teren rămâne în continuare în proprietatea reclamanților și

poate fi folosită potrivit destinației sale, de teren arabil, nu se poate

reține existența unui prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, pentru acordarea de

despăgubiri, prejudiciul trebuie să fie cert și real, iar nu eventual.

În speță, nu se poate

discuta nici măcar despre un prejudiciu eventual, acesta fiind de reținut doar

dacă reclamanții probau demararea lucrărilor de construire pe terenul respectiv,

lucrări afectate ca urmare a proiectului de infrastructură.

încălcat rolul activ reglementat de art. 129 C. proc. civ., întrucât hotărârea

pronunțată se întemeiază pe o gravă eroare de fapt și de drept, decurgând

dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, respectiv prin valorificarea

greșită a raportului de expertiză tehnică evaluatorie și ignorarea probei cu înscrisuri

administrate în cauză, probă care, în contextul în care raportul de expertiză a

fost întocmit cu încălcarea legii, era singura pertinentă și concludentă.

Or, în virtutea

rolului activ, instanța are obligația să analizeze probele administrate și să

determine care dintre acestea este aptă să conducă la corecta soluționare a

cauzei, nefiind obligată să se pronunțe exclusiv în temeiul unei anumite probe,

mai ales dacă aceasta încalcă dispozițiile legale și este combătută de

celelalte probe.

Din analiza contractelor

de vânzare-cumpărare administrate în cauză, rezultă faptul că, în mod obișnuit,

în perioada întocmirii raportului, valoarea de tranzacționare a unui imobil de

același fel cu imobilul în litigiu se situează sub 12 euro/mp, confirmând

astfel justețea despăgubirii stabilite de către expropriator (10,5 euro/mp

pentru arabil extravilan, respectiv 12,6 euro/mp pentru arabil intravilan).

În plus, pentru a

demonstra nepertinența valorii de 20,47 euro/mp, recurentul a arătat că în Dosarele

civile nr. 3875/117/2009 și 605/117/2010 ale Curții de Apel Cluj s-au întocmit

lucrări de specialitate cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994

prin care s-au propus valori de 11 euro/mp și 11,4 euro/mp (pentru terenuri

caracterizate similar celui din prezentul litigiu, situate în com. Gilău, jud.

Cluj). În ambele rapoarte realizate în cursul anului 2012 s-au utilizat

contracte autentice încheiate în anii 2011 și 2012.

Recurentul a solicitat,

în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul

art. 312 alin. (3) C. proc. civ., dacă se va aprecia că este necesară administrarea

de probe noi, care nu pot fi administrate în fața instanței de recurs iar, în

subsidiar, modificarea deciziei și respingerea apelului formulat de către

reclamanți, ca nefondat.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

a arătat explicit că primul motiv de recurs vizează dispozițiile adoptate la

termenele de judecată din 3 aprilie 2012 și 10 mai 2012.

Astfel, prin

încheierea de ședință din data de 3 aprilie 2012, un complet de judecată compus

în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine

interioară al instanțelor judecătorești a respins cererea de recuzare a

membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea apelului, formulată

de către pârât și întemeiată pe dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Prin cererea de

recuzare, pârâtul s-a referit la măsurile procesuale adoptate de către membrii

completului la termenul de judecată din 16 martie 2012, respectiv încuviințarea

cererii apelanților - reclamanți de efectuare a unei noi expertize evaluatorii;

obligarea doar a apelantului - pârât la numirea unui alt expert specialitatea

evaluare bunuri mobile, care să facă parte din comisia desemnată în condițiile art.

25 din Legea nr. 33/1994; stabilirea doar în sarcina apelantului - pârât a

achitării onorariului provizoriu de întreaga comisie de experți.

Pârâtul Statul Român a

susținut că aceste măsuri echivalează cu o antepronunțare asupra apelurilor, deoarece

a fost înlăturat raportul de expertiză favorabil pârâtului, întocmit în cursul

judecății în primă instanță și au fost menținuți, în componența noii comisii de

experți, cei doi experți care se pronunțaseră într-un mod defavorabil pârâtului,

fiind evident că urmau a-și reitera poziția exprimată inițial.

Totodată, prin

încheierea de ședință din data de 10 mai 2012, completul de judecată învestit

cu soluționarea apelului a respins cererea de recuzare a experților C.S.C. și F.V.,

cerere formulată de către același pârât în considerarea antepronunțării asupra obiectivelor

expertizei de evaluare imobiliară.

Așadar, prin motivele

de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate a dispozițiilor instanței de

apel adoptate la termenul din 16 martie 2012, ci exclusiv a celor de respingere

a ambelor cereri de recuzare. Astfel, recurentul - pârât a indicat explicit

obiectul recursului, pe acest aspect, ca fiind reprezentat de cele două

încheieri de ședință, nu și de încheierea din 16 martie 2012, iar, pe de altă

parte, a reiterat motivele de recuzare, susținând încălcarea, de către instanța

de apel, a prevederilor art. 34 alin. (3) și art. 27 pct. 7 C. proc. civ., fără

a dezvolta susțineri în legătură cu modul de interpretare și de aplicare a prevederilor

legale pe care instanța de apel și-a fundamentat măsurile procesuale de la

termenul din 16 martie 2012.

În acest context, urmează

a se analiza exclusiv legalitatea dispozițiilor de respingere a celor două

cereri de recuzare, nu și legalitatea celor de la termenul din 16 martie 2012,

în absența unor motive de recurs pe acest aspect, în caz contrar depășindu-se

limitele învestirii instanței de control judiciar, ceea ce ar conduce la

încălcarea dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 295 C. proc. civ., ceea

ce nu poate fi acceptat.

După cum rezultă din

considerentele deciziei recurate, instanța de apel a constatat nulitatea

raportului de expertiză întocmit în cursul judecății în primă instanță de către

expertul P.T. (separat de raportul majoritar) și s-a dispus refacerea

expertizei de către aceeași comisie de experți, cu excepția expertului P.T.,

care are calitatea de expert judiciar doar pentru evaluare mobile, astfel încât,

potrivit art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de

expertiza tehnică judiciară și extrajudiciară poate efectua expertize tehnice

judiciare numai în această specialitate, nu și pentru evaluare imobile.

După cum s-a arătat

deja, niciuna dintre dispozițiile instanței vizând expertiza efectuată în faza

apelului nu poate fi cenzurată din perspectiva modului de aplicare a legii, astfel

încât se constată că dispoziția de desemnare a aceleiași comisii de experți (cu

excepția expertului care a generat nulitatea expertizei) este justificată de

aplicarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece refacerea

unui act de procedură, ca remediu procesual la îndemâna instanței care a anulat

actul, presupune tocmai respectarea acelorași condiții de efectuare a actului

de procedură.

Nu se poate considera

că, dispunând administrarea probei în aceleași condiții ca în faza judecății în

primă instanță, curtea de apel și-a spus părerea cu privire la modul de soluționare

a cauzei, deoarece adoptarea de măsuri procesuale în vederea soluționării

cauzei nu reprezintă o antepronunțare a instanței, ci reflectă aplicarea de

către instanță a normelor de drept procesual și îndeplinirea propriilor

obligații procesuale.

Modul de aplicare a normelor

de drept procesual (în speță, a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

cu referire la regimul nulității actelor de procedură) ar fi putut fi cenzurat de

către instanța de control judiciar, însă doar dacă aceasta este învestită prin

critici de nelegalitate ale părții nemulțumite, ceea ce nu s-a întâmplat în

cauză, recurentul criticând doar dispoziția de respingere a cererilor de

recuzare.

Drept urmare,

susținerile privind nelegalitatea dispoziției de la termenul din 3 aprilie 2012

sunt nefondate, ca și cele vizând nelegalitatea dispoziției de la termenul din

10 mai 2012.

Cât privește încheierea

de ședință de la 10 mai 2012, cererea de recuzare a experților C.S.C. și F.V. a

fost respinsă, la acel termen de judecată, ca tardivă.

În acest context,

criticile de nelegalitate din motivarea recursului împotriva încheierii puteau

viza exclusiv aplicarea prevederilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ., privind

termenul de formulare a cererii de recuzare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză,

recurentul - pârât făcând referire la motivele de recuzare. Or, cât timp aceste

motive nu au fost analizate de către instanța de apel, criticile relative la

fondul cererii de recuzare sunt inadmisibile și vor fi înlăturate ca atare.

privește motivul de recurs vizând soluția de anulare a Hotărârii de stabilire a

cuantumului despăgubirii din 18 iunie 2008, se constată că sunt lipsite de

interes susținerile privind pronunțarea unei soluții de anulare, în loc de

majorare a cuantumului despăgubirii în favoarea persoanei expropriate.

În ipoteza admiterii

cererii formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de

judecată stabilește cuantumul final al despăgubirii, ceea ce înseamnă că nu

dispune simpla majorare a cuantumului despăgubirii acordate de către

expropriator, astfel cum pretinde recurentul, ci îl va obliga pe expropriator

la plata despăgubirii în cuantumul stabilit de către instanță în condițiile art.

26 din Legea nr. 33/1994.

În acest caz,

hotărârea emisă de către expropriator nu ar putea fi menținută ca atare, după

cum preconizează recurentul, întrucât persoana expropriată ar beneficia de două

titluri executorii pentru același drept subiectiv, ceea ce nu poate fi

acceptat. Este, însă, lipsit de relevanță dacă soluția pronunțată trebuie să

fie aceea de anulare a hotărârii expropriatorului ori doar de modificare a

acesteia, din moment ce admiterea cererii persoanei expropriate exclude

menținerea ca atare a acelei hotărâri.

În ipoteza în care o

altă persoană decât cea pe numele căreia a fost emisă hotărârea expropriatorului

se adresează instanței de judecată, considerându-se îndreptățită la despăgubire

- dreptul la acțiune al terțului în acest caz fiind expres prevăzut de art. 9

din Legea nr. 198/2004 -, hotărârea judecătorească prin care s-a admis cererea

reprezintă titlul executoriu pe baza căruia se va face plata despăgubirii de

către expropriator, în condițiile art. 9 teza ultimă din Legea nr. 198/2004 (în

forma din anul 2008). În această situație, instanța va constata, în primul

rând, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la despăgubire, iar hotărârea

judecătorească nu poate fi contrazisă de către un alt act juridic în cuprinsul

căruia reclamantul nu figurează cu atare calitate.

Cererea astfel

formulată are caracterul unei cereri în anulare, formulată de către un terț față

de procedura exproprierii (totodată, de stabilire a despăgubirilor de către

instanța de judecată), împotriva hotărârii ce nu a fost emisă pe numele tuturor

persoanelor aparent îndreptățite la despăgubiri pentru expropriere (sau chiar pe

numele unor persoane ce nu sunt îndreptățite la despăgubiri). Ca atare, în mod

corect, instanța de apel a dispus anularea hotărârii emise de către

expropriator, din moment ce a constatat că reclamanta P.M., ce are calitatea de

persoană îndreptățită la despăgubiri, nu figurează în cuprinsul acelei

hotărâri.

Cât privește

legalitatea dispoziției de constatare a calității reclamantei de persoană

îndreptățită la despăgubiri pentru expropriere, alături de reclamantul C.I., sunt

nefondate criticile prin care se tinde la menținerea hotărârii emise în

procedura exproprierii exclusiv pe numele reclamantului.

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de apel nu a dispus anularea Hotărârii din 18 iunie 2008

pentru motivul că aceasta ar fi fost emisă pe numele unei persoane decedate, numitul

C.N.G., autorul reclamanților din cauză, ci pentru că nu a fost emisă pe numele

ambilor reclamanți, iar aceste considerente sunt corect reținute, dat fiind că ambii

reclamanți sunt succesori ai proprietarului decedat, conform certificatului de

moștenitor din 29 martie 2006 emis de B.N.P. L.M.C.

Comisia numită de

către expropriator pentru stabilirea cuantumului despăgubirii a cunoscut împrejurarea

că titularul dreptului de proprietate asupra terenului supus exproprierii, respectiv

numitul C.N.G., pe numele căruia a fost emis titlul de proprietate în baza

Legii nr. 18/1991 (fila 13 dosar fond), era decedat la data exproprierii,

dovadă că Hotărârea din 18 iunie 2008 a fost emisă pe numele unuia dintre

moștenitori, reclamantul C.I.

În această situație, nedepunerea

certificatului de moștenitor din 29 martie 2006 la secretariatul Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Gilău nu justifica emiterea hotărârii pe

numele moștenitorului aflat în posesia terenului, astfel cum se pretinde prin

motivele de recurs, impunându-se aplicarea prevederilor art. 5 alin. (6) din Lege

(în forma din anul 2008) și consemnarea despăgubirii pe numele succesiunii.

Neprezentarea

moștenitoarei P.M. în fața Comisiei nu împiedica emiterea unei hotărâri de

stabilire a despăgubirilor, din moment ce norma menționată anterior prevedea

soluția ce trebuia adoptată în cazul unui proprietar decedat (constatându-se,

de altfel, că nici reclamantul C.I. nu s-a prezentat în procedura exproprierii,

nu a formulat cerere de acordare de despăgubiri și nu a depus actele

doveditoare, după cum reiese din procesul-verbal din 18 iunie 2008, aflat la

fila 8 dosar fond).

Sunt nefondate și susținerile

recurentului privind absența vreunei vătămări a drepturilor reclamantei P.M.

prin ignorarea sa la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii.

Nu există, în

cuprinsul Legii nr. 198/2004 ori al Normelor metodologice de aplicare a legii, vreo

dispoziție cu conținutul pretins de către recurent, anume că orice persoană

care se considera îndreptățită la cuantumul despăgubirii ar fi putut solicita

deblocarea despăgubirii consemnate, cu condiția dovedirii prealabile a

calității de persoane îndreptățite la încasarea acesteia (art. 5 alin. (17),

invocat explicit, nu se regăsește în H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a legii, în forma din anul 2008).

Persoana care nu a

fost menționată expres în cuprinsul hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr.

198/2004 ar fi putut solicita plata despăgubirii consemnate doar dacă despăgubirea

ar fi fost consemnată pe numele moștenirii, în condițiile art. 5 alin. (6) din Lege,

ceea ce nu este cazul în speță, astfel încât singura modalitate prin care poate

obține recunoașterea dreptului la despăgubire și plata acesteia este aceea a

unei acțiuni în justiție, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, de natura

celei promovate în prezenta cauză.

Față de

considerentele expuse, vor fi respinse criticile pe aspectul legalității

soluției de anulare a Hotărârii din 18 iunie 2008.

criticat modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite persoanelor

expropriate în raport de o altă categorie de folosință decât cea reală a

fiecărei parcele expropriate.

În cuprinsul

Hotărârii din 18 iunie 2008 de stabilire a despăgubirii, s-a arătat că, din

suprafața de 4.905 mp expropriată, o suprafață de 4.886 mp este intravilan

arabil, iar 19 mp este extravilan arabil.

Prin decizia recurată

în cauză, s-a reținut că întregul teren expropriat este situat în intravilan,

astfel încât despăgubirile au fost calculate și acordate în raport de categoria

de folosință intravilan arabil.

Criticile în discuție

vizează, așadar, doar suprafața de 19 mp, menționată în cuprinsul hotărârii

emise de către expropriator ca fiind extravilan arabil.

În aplicarea art. 26

din Legea nr. 33/1994, în procedura judiciară, despăgubirile se calculează în

raport de prețul de vânzare practicat, în mod obișnuit, pentru terenuri „de

același fel” amplasate în aceeași unitate administrativ - teritorială, ceea ce

înseamnă că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, trebuie avută în vedere categoria

de folosință a terenului de la data exproprierii.

Motivul de recurs pe

acest aspect, astfel cum a fost formulat, nu relevă încălcarea, din această

perspectivă, a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Reținând că terenul

în litigiu este situat în întregime în intravilan, instanța de apel a făcut

referire la înscrisul aflat la fila 142 vol. I dosar apel, așadar, la adeverința

din 21 martie 2012 semnată de către primarul comunei Gilău, și nu la adeverința

din 17 aprilie 2008 eliberată de Primăria comunei Gilău, pe care se

fundamentează acest motiv de recurs.

Adeverința emisă în

anul 2008 (fila 10 dosar fond) atestă identitatea parcelelor de teren

expropriate cu parcele din titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991

și a fost valorificată ca atare în prezenta cauză, pentru identificarea

imobilului în litigiu.

În cuprinsul

adeverinței din 21 martie 2012 se face, într-adevăr, referire la adeverința din

2008, însă tocmai pentru identificarea terenului, prin corelarea cu titlul de

proprietate, nu pentru amplasarea terenului în intravilan ori extravilan.

Această amplasare este menționată explicit doar în adeverința din 2012,

valorificată de către instanța de apel, astfel încât nu se poate prezuma, pe

baza adeverinței din 2008, astfel cum preconizează recurentul, că ar fi operat

trecerea suprafeței de 19 mp din extravilan în intravilan după declanșarea

procedurii de expropriere prin H.G. nr. 698/2007.

De altfel, susținând

nulitatea absolută a actelor juridice de trecere a unui teren din extravilan în

intravilan, referitoare la imobilele supuse exproprierii, după publicarea

hotărârii de guvern de declanșare a procedurii de expropriere, recurentul

invocă prevederile cu acest conținut ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 198/2004.

Or, art. 12 din Lege avea

un alt conținut la data emiterii în cauză a hotărârii de stabilire a

despăgubirii, vizând explicit nulitatea absolută doar în privința a

ctelor juridice pentru

constituirea sau transferul de drepturi reale având ca obiect imobilele

afectate de expropriere, încheiate după data comunicării hotărârii de stabilire

a despăgubirii sau după data consemnării sumelor stabilite ca despăgubiri.

Art. 12 din Lege a

fost conturat în forma invocată de către recurent abia prin modificările aduse

prin Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008, așadar după data emiterii Hotărârii din

18 iunie 2008, fiind exclusă aplicarea sa retroactivă.

În condițiile în care

primarul comunei Gilău a atestat, prin adeverința din 21 martie 2012, că parcelele

în discuție, din terenul identificat prin titlul de proprietate și adeverința din

17 aprilie 2008, sunt situate în intravilan, conform planului general de

urbanism localitatea Gilău, nu era necesară înfățișarea acestui act ori administrarea

de probe suplimentare privind îndeplinirea tuturor cerințelor legale în

legătură cu amplasarea suprafeței de 19 mp în intravilan, dată fiind forța

probantă a înscrisului indicat în considerentele deciziei de apel, aceea de act

autentic, prevăzută de art. 1171 și 1173 C. civ.

Revenea recurentului,

în acest caz, sarcina combaterii acestui înscris ori a solicitării de dovezi

suplimentare pentru clarificarea situației juridice a terenului la data

exproprierii. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, motiv pentru care

partea nu se poate prevala de propria culpă în neîndeplinirea corespunzătoare a

obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., privind

probarea susținerilor în proces, pentru a pretinde valorificarea greșită, de

către instanță, a unui mijloc de probă administrat, susținerile recurentului

urmând a fi înlăturate.

În ceea ce privește raportarea

la categoria de teren construibil în stabilirea despăgubirii cuvenite pentru

expropriere, prin motivele de recurs s-a susținut că, pentru a se lua în

considerare o asemenea categorie de folosință a terenului, ar fi trebuit să se

dovedească, în prealabil, scoaterea terenului din circuitul agricol anterior

exproprierii, potrivit dispozițiilor Legii cadastrului și a publicității imobiliare

nr. 7/1996 și art. 92 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Potrivit art. 2 lit. a)

din Legea nr. 18/1991, terenurile arabile se încadrează, într-adevăr, în

categoria terenurilor agricole productive.

Din cuprinsul raportului

de expertiză valorificat de către instanța de apel (fila 303 vol. I dosar apel),

rezultă că valoarea estimată a proprietății a fost determinată tocmai prin

raportare la prețul de vânzare al unui teren agricol intravilan (comparabila A,

reprezentată de contractul de vânzare- cumpărare autentificat din 1 martie 2012,

aflat la filele 216 - 219), justificat de faptul că acel teren a necesitat cea

mai mică valoare brută a corecțiilor.

Ca atare, vor fi

înlăturate criticile vizând raportarea la o altă categorie de folosință decât

cea pe care terenul reclamanților o avea la data exproprierii.

că sunt nefondate criticile referitoare la acordarea de despăgubiri pentru

terenul neexpropriat de 895 mp.

Instanța de apel a acordat

reclamanților despăgubiri în cuantum de 17.000 euro, reprezentând

contravaloarea prejudiciului suferit de către aceștia în urma exproprierii, decurgând

din imposibilitatea de ridicare de construcții pe terenul rămas în proprietatea

lor. Instanța a admis, însă, că terenul poate fi folosit în continuare ca teren

arabil, iar această constatare favorabilă recurentului-pârât nu este

susceptibilă de a fi cenzurată în cadrul recursului acestei părți.

În aplicarea art. 26

din Legea nr. 33/1994, evaluarea despăgubirilor în acest caz trebuie să aibă în

vedere existența unui prejudiciu cert, actual și care nu a fost încă reparat, norma

reprezentând o aplicație în materia exproprierii a condițiilor răspunderii

civile delictuale.

Existența unui

prejudiciu cert impune raportarea la categoria de folosință a terenului de la

data exproprierii, deoarece destinația pentru care terenul ar putea fi folosit

în viitor, potrivit celei mai bune utilizări reflectă un prejudiciu eventual,

și nu unul efectiv creat prin expropriere.

După cum s-a arătat

anterior, experții desemnați pentru efectuarea lucrării de specialitate în faza

apelului au calculat despăgubirile pentru terenul expropriat prin raportare la prețul

de vânzare al unui teren agricol situat în intravilanul localității.

Ca atare, această

categorie de folosință trebuia avută în vedere și la calcularea despăgubirilor

pentru terenul rămas în proprietatea reclamanților, care avea aceeași

destinație ca terenul expropriat, fiind lipsit de relevanță dacă terenul era

sau nu construibil ulterior exproprierii. Atât timp cât destinația de teren

arabil, avută anterior, nu a fost afectată în urma exproprierii, astfel cum a

reținut însăși instanța de apel, nu există vreun prejudiciu produs terenului

neexpropriat, cu atât mai mult cu cât nu a fost reținută afectarea în alt mod a

terenului prin lucrările de utilitate publică.

Pe de altă parte, chiar

dacă s-ar fi luat în considerare că terenul neexpropriat era construibil la

data exproprierii, astfel cum a procedat instanța de apel, reclamanții tot nu

ar fi îndreptățiți la despăgubiri.

Pentru ca pretinsul

prejudiciu decurgând din imposibilitatea ulterioară de construire pe terenul de

895 mp să aibă un caracter cert, era necesar să se fi probat de către

reclamanți că, anterior exproprierii, au intenționat să folosească terenul pentru

edificarea de construcții și au inițiat demersuri în acest sens la autoritățile

competente, astfel încât au fost lipsiți în mod efectiv de posibilitatea de a

construi pe teren.

Or, reclamanții nici

măcar nu au susținut existența unei intenții de a construi pe terenul în

suprafață de 895 mp anterior exproprierii, cu atât mai puțin să fi produs

dovezi în acest sens, context în care imposibilitatea de ridicare de

construcții pe terenul în discuție reflectă doar un prejudiciu eventual, așadar

incert ca existență, ce nu poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În consecință, în mod

greșit, instanța de apel a considerat că terenul de 895 mp neexpropriat a fost

afectat în urma exproprierii, în absența unui prejudiciu cert ca existență,

motiv pentru care Înalta Curte va admite recursul pe acest aspect și, în

aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica

decizia recurată, în sensul că va înlătura dispozițiile referitoare la

stabilirea și plata despăgubirii pentru terenul neexpropriat în suprafață de

895 mp.

privește modul în care instanța de apel și-a exercitat rolul activ în cauză, în

aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., se constată că susținerile

recurentului sunt nefondate.

Este adevărat, astfel

cum afirmă recurentul, că sarcina stabilirii prețului de vânzare practicat în mod

obișnuit, pentru terenuri similare, în aceeași unitate administrativ-teritorială,

revine instanței, care trebuie să procedeze la aprecierea coroborată a probelor,

fără a conferi raportului de expertiză o forță probantă superioară celorlalte

mijloace de probă, respectiv înscrisurilor administrate.

În îndeplinirea

acestei obligații, instanța trebuie să determine forța probantă a fiecărei

dovezi administrate, în raport de împrejurările și situațiile de fapt ce

trebuie probate, dând eficiență doar acelor dovezi care conturează o anumită

situație de fapt și înlăturându-le pe cele contrare.

Or, se constată că

instanța de apel a procedat în mod corespunzător valorificând concluziile

raportului de expertiză din faza apelului, cât timp a constatat că a fost întocmit

în mod legal, iar această apreciere nu a făcut obiectul învestirii instanței de

control judiciar, după cum s-a arătat în considerentele din prezenta decizie,

în evaluarea primului motiv de recurs.

Întrucât opinia

specialiștilor a fost solicitată pentru clarificarea aspectelor de fapt,

inclusiv a celor referitoare la caracteristicile tehnice ale terenurilor

comparate (poziționare, prezența utilităților etc.), îndeplinirea obligației

instanței de stabilire a prețului de vânzare nu implică cenzurarea

constatărilor ce relevă exercitarea atribuțiilor experților, ci se limitează la

verificarea modului în care experții au calculat prețul propus ca bază de

calcul a despăgubirii, așadar a metodei de calcul, pornind de la

caracteristicile tehnice determinate de către experți.

Prin răspunsul la

obiecțiunile formulate de către pârât (file 1 - 3 vol. II dosar apel), experții

au motivat înlăturarea contractelor de vânzare - cumpărare autentice depuse de

către pârât dr