ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1847/2003

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 809 din 30 octombrie 2000 emisă

de directorul general al S.N.P. P. S.A. București s-a dispus ca începând cu

această dată numitul R.C. să fie eliberat din funcția de director comercial al sucursalei

P. Bihor.

Prin decizia nr. 220 din 8 noiembrie 2000 emisă

de directorul S.N.P. P. S.A., sucursala P. Bihor s-a hotărât ca numitul R.C. să

fie numit, începând cu data de 1 noiembrie 2000, pe postul de șef serviciu

comercializare-transport din cadrul sucursalei P. Bihor.

La 24 noiembrie 2000 R.I.C. a contestat în

justiție cele două decizii solicitând anularea lor, reintegrarea în funcția

deținută anterior, aceea de director comercial al sucursalei P. Bihor și plata

de despăgubiri. Ulterior, în ședința din 29 martie 2001, contestatorul a

renunțat la capătul de cerere privind plata despăgubirilor.

Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria

Oradea,  prin sentința civilă nr. 3376 din 2 aprilie 2001, a admis contestația

formulată de R.I.C., a anulat cele două decizii, a  dispus „reîncadrarea”

contestatorului în funcția de director comercial al sucursalei P. Bihor și a

luat act de renunțarea la soluționarea capătului de cerere privind obligarea

pârâtelor la plata de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a

reținut că raporturile de muncă dintre contestator și sucursala P. Bihor s-au

stabilit în baza contractului individual de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997,

încheiat pe durată nedeterminată și nu pe baza unui contract de mandat

reglementat de dispozițiile Codului civil și care să fi permis revocarea

contestatorului din funcție. Dacă pârâtele au constatat lipsuri sau abateri în

activitatea contestatorului, acestea aveau posibilitatea de a lua împotriva lui

una din sancțiunile disciplinare prevăzute de lege, inclusiv desfacerea

contractului de muncă, iar nu să-l modifice unilateral.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de

Tribunalul Bihor, care, prin decizia civilă nr.1 435/R din 7 septembrie 2001, a

respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.N.P.P.S.A. București.

Pentru a decide astfel instanța de recurs a

reținut valabilitatea contractului de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997, iar

prin cele două decizii contestate pârâtele au operat schimbarea din funcție a

contestatorului ce a avut ca rezultat micșorarea salariului și cum salariul și

funcția sunt elementele esențiale ale unui contract de  muncă, acestea nu pot

fi schimbate decât pe timp limitat și numai cu acordul părților.

Împotriva acestor hotărâri, la data de 9

septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel  cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și nr. 59/2001, a declarat recurs în anulare

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a

susținut că hotărârile recurate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a

legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că ele

sunt, totodată, și vădit netemeinice.

Într-un prim motiv  de casare se susține că

pricina a fost soluționată în recurs de Tribunalul Bihor după intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 59 din 27 aprilie 2001 privind modificarea și completarea

Codului de procedură civilă, declarația  și motivele de recurs fiind

înregistrate la Judecătoria Oradea în data de 3 mai 2001. Or, potrivit

dispozițiilor art. 3 pct. 3 C. proc. civ.,  modificate prin O.U.G. nr. 59/2001,

coroborate cu art. 80 din Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor

de muncă, și în conformitate cu art. 725 alin. (1) și (2)  C. proc. civ.,

modificate prin O.U.G. nr. 138/2000, la acea dată, competența după materie

pentru judecarea recursului aparținea Curții de Apel Oradea și cum recursul a

fost judecat de Tribunalul Bihor, decizia este lovită de nulitate absolută.

Într-un al doilea motiv al recursului în anulare

se susține că instanțele au interpretat în mod greșit prevederile Codului

Muncii privind încheierea și executarea contractului individual de muncă.

Astfel, potrivit actelor dosarului, contestatorul a lucrat în sistemul

comercializării petrolului începând cu angajarea la I.L.P.P. P.  Oradea în funcția

de șef birou tehnic,  pe baza a două contracte încheiate succesiv: nr. 15 din 1

august 1983 și nr. 15 din 15 martie 1991. Din Carnetul de muncă al

contestatorului rezultă că în baza O.G. nr. 49/1997, urmare a fuziunii prin

absorbție a P. Bihor cu S.N.P. P. S.A. București, contestatorul a fost preluat

de acesta din urmă prin transfer în interesul serviciului. În atare condiții

raporturile de muncă dintre părți trebuie judecate în temeiul Contractului de

muncă nr. 15 din 15 martie 1991 și nu a contractului nr. 15 din 24 octombrie

1997, Contract nul absolut deoarece a fost încheiat cu sucursala  P. Bihor,

conducerea acesteia  neavând prerogativa legală de a semna acte juridice de

muncă pentru funcțiile de director.

Într-un ultim motiv de casare se afirmă că

instanțele au interpretat și aplicat  greșit  prevederile  Codului  Muncii

unui  raport  juridic  de muncă privind managementul Societăților comerciale

care funcționează în economia de piață, într-o situație care nu poate fi

reglementată de Legea nr. 10/1972 și care face obiectul unor reglementări

speciale cuprinse în Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 49/1997, aprobată prin

Legea nr. 70/1998. S-a reproșat instanțelor că aveau îndatorirea de a examina

cele două decizii contestate în raport de ambele temeiuri de drept,  și nu doar

prin referire la art. 18 și art. 19 din C. mun., din moment ce în cadrul de

aplicare a Legii nr. 31/1990 și a O.G. nr. 49/1997, spre deosebire de alți

salariați, pierderea încrederii, datorată unor activități nesatisfăcătoare în

îndeplinirea mandatului managerial,  este un motiv justificat de revocare de

funcție.

Recursul în anulare este fondat, numai în

limitele și pentru considerentele care succed:

Cu referire la primul motiv de casare este de

observat că prin O.G. nr. 138/2000, modificată prin O.U.G. nr. 59/2001, ambele

cu aplicabilitate de la data de 2 mai 2001, competența materială în cazul

conflictelor de muncă a fost restructurată, prin a se atribui tribunalelor

soluționarea lor în primă instanță, iar curților de apel, rezolvarea

recursurilor.

Numai că, pentru situațiile tranzitorii privind

hotărârile pronunțate de judecătorii în materia conflictelor de muncă până la

data de 2 mai 2001 sau în cauzele pendinte până la această dată,  nu există

norme tranzitorii cu caracter derogatoriu.

Acest lucru impune aplicarea normelor imperative

ale art. 23 alin. (3) din Legea nr. 92/1992, care stabilesc, că  recursul este

de competența instanței ierarhic superioară. În concret, alin. (3) al textului

citat prevede că  tribunalele, ca instanțe de recurs, judecă recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care potrivit legii, nu sunt

supuse apelului.

Modificarea adusă art. 3, pct.3  C. proc. civ.

prin O.U.G. nr. 59/2001, respectând principiul enunțat, dispune că, tribunalele,

ca instanță de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

În concluzie, de lege lata, în absența unor

norme tranzitorii cu caracter derogatoriu, recursurile declarate împotriva

hotărârilor de primă instanță  pronunțate  de  judecătorii  anterior  sau

posterior  datei  de 2 mai 2001, sunt de competența tribunalului. Cum, în

speță, Tribunalul Bihor – Oradea a soluționat recursul pârâtei îndreptat împotriva

sentinței dată de Judecătoria Oradea, se constată că această cale de atac s-a

judecat cu respectarea normelor de competență după materie.

Privitor la cel de al doilea motiv al recursului

în anulare se constată că, în  adevăr, contractul individual de muncă nr. 15

din 24 octombrie 1997   a fost încheiat de contestatorul R.I.C., pentru funcția

de director comercial, cu S.N.P.P., sucursala P. Bihor, conducerea acestei

sucursale neavând prerogativa legală de a încheia acte juridice de muncă pentru

funcțiile de director. Nu mai puțin adevărat este însă că directorul general al

S.N.P. P.S.A. București, prin decizia nr. 97 din 24 octombrie 1997, a confirmat

în funcțiile de conducere mai multe persoane, inclusiv pe contestatorul R.I.C.,

astfel că prin acest act confirmativ a fost asanată nulitatea contractului de

muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997 încheiat de sucursala P. Bihor, contractul

devenind valid ca urmare a recunoașterii și aprobării lui prin decizia

directorului general al societății la aceeași dată cu semnarea contractului.

În ceea ce privește cel de al treilea motiv de

casare este de observat că pârâta S.N.P. P. S.A. București justifică emiterea

celor două  decizii atacate în justiție prin aceea că R.I.C., în calitate de

director comercial al sucursalei P. Bihor, a încălcat, printre altele,

obligația de fidelitate față de unitatea al cărui salariat este și pe cale de

consecință  aceasta și-a pierdut încrederea în activitatea lui managerială.

În concret, i se reproșează contestatorului că a

promovat o acțiune în justiție pentru anularea actelor referitoare la fuziunea

S.C. P. Bihor cu S.N.P. P. S.A. și că prin afirmațiile făcute în cererea de

chemare în judecată „contestatorul se situează pe o poziție antagonică față de

interesele unității al cărui salariat este”. Întrucât se urmărește anularea

fuziunii, s-a creat un conflict de interese evident, perturbător pentru

activitatea societății „prin menținerea într-o funcție de conducere a unei

persoane cu acces la informații de  natură comercială” .

La rândul său, contestatorul R.I.C.,

prin notele scrise depuse la Curtea Supremă de Justiție, susține că are

calitatea de acționar la S.C. P. Bihor și că a fost ales în calitate de

președinte al Asociației pentru urmărirea și realizarea drepturilor

acționarilor la S.C. P.  Bihor S.A.  Oradea. În această calitate, contestatorul

recunoaște că „s-a opus fuziunii prin absorbție.... sens în  care  am redactat,

semnat și depus la instanța  competentă o acțiune în anulare pe motiv de

violență și lipsa capacității de reprezentare”.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Legea

nr. 31/1990 privind societățile comerciale, executarea operațiunilor societății

poate fi încredințată unuia sau mai multor directori executivi, funcționari ai

societății, iar alin. (3) al aceluiași articol dispune că ei sunt răspunzători

față de societate și de terți, ca și administratorii, pentru neîndeplinirea

îndatoririlor lor, conform dispozițiilor art. 144, chiar dacă ar exista o

convenție contrară.

Potrivit art. 141 alin. (2) din aceeași lege,

consiliul de administrație poate oricând revoca persoanele numite în comitetul

de direcție.

Măsura contestată, de schimbare din funcție a

directorului comercial al sucursalei P. Bihor a S.N.P. P. S.A., a fost luată în

cadrul de aplicare a Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care,

între altele, reglementează condițiile în care sunt numiți și revocați

directorii executivi, funcționari ai societății, angajați pe bază de contract

de muncă. Aceștia sunt mandatarii administratorilor în vederea executării

operațiilor încredințate potrivit legii, iar învestirea lor are un caracter

general, ceea ce le conferă și o largă autonomie de decizie în sfera  de

activitate încredințată. Acest mandat ca și autonomia pe care o implică

presupun, în mod corelativ, răspunderea directorilor executivi pentru

respectarea celor hotărâte de administratori și pentru justificarea încrederii

de care se bucură.

Pe cale de consecință, în cazul pierderii

încrederii, administratorii pot oricând revoca din funcție, potrivit textelor

citate, pe directorii executivi, ceea ce atrage desfacerea contractului de

muncă ori schimbarea din funcție.

Astfel fiind, în cauză, instanțele aveau

îndatorirea să examineze legalitatea  celor  două  decizii  contestate  în

raport  de  ambele  temeiuri de

drept, și nu doar prin referire la prevederile generale ale

art. 18 și art. 19 din C. mun., din moment ce în cadrul de aplicare a Legii nr.

31/1990 – spre deosebire de ceilalți salariați -, pierderea încrederii,

datorită unei  activități nesatisfăcătoare ori a lipsei de fidelitate în

îndeplinirea mandatului managerial  primit, este un motiv justificat de

revocare a aceluia căruia i s-a încredințat mandatul.

Prin alegerea în funcția de președinte al unei

asociații care se opune fuziunii prin absorbție a sucursalei S.C. P. Bihor,

unde contestatorul deținea funcția de director comercial, cu S.N.P. P. S.A.,

prin redactarea și promovarea unei acțiuni în justiție pentru anularea acestei

fuziuni, contestatorul demonstrează că urmărește scopuri și interese contrare

societății la care a fost angajat, având ca rezultat separarea acesteia de

societatea națională. Chiar și în situația în care scopul urmărit de

contestator și de asociația ce o conduce ar fi unul legitim ori dezinteresat și

chiar dacă demersul judiciar întreprins pentru anularea protocolului de fuziune

ar putea fi încununat de reușită, activitatea contestatorului este, și în

aceste circumstanțe, potrivnică obligației de fidelitate pe care o are față de

cel ce l-a  remunerat, iar pierderea încrederii angajatorului justifică, prin

ea însăși, revocarea din funcția managerială deținută.

Față de cele ce preced și numai în temeiul celui

de al treilea motiv de casare, recursul în anulare se privește ca fondat și

urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile pronunțate în cauză, cu

consecința respingerii ca nefondate a contestației promovată de R.I.C. împotriva

celor două decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 1435/R din 7 septembrie 2001 a Tribunalului

Bihor-Oradea.

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 3376 din 2 aprilie 2001 a Judecătoriei Oradea și respinge

ca nefondată contestația formulată de R.I.C. împotriva deciziei nr. 809 din 30

octombrie 2000 emisă de S.N.P. P.S.A. București și a deciziei nr. 220 din 8

noiembrie 2000 emisă de S.N.P. P. S.A., sucursala P. Bihor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai

2003.