ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1847/2003

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 809 din 30 octombrie 2000 emisă de directorul general al S.N.P. P. S.A. București s-a dispus ca începând cu această dată numitul R.C. să fie eliberat din funcția de director comercial al sucursalei P. Bihor. Prin decizia nr. 220 din 8 noiembrie 2000 emisă de directorul S.N.P. P. S.A., sucursala P. Bihor s-a hotărât ca numitul R.C. să fie numit, începând cu data de 1 noiembrie 2000, pe postul de șef serviciu comercializare-transport din cadrul sucursalei P. Bihor. La 24 noiembrie 2000 R.I.C. a contestat în justiție cele două decizii solicitând anularea lor, reintegrarea în funcția deținută anterior, aceea de director comercial al sucursalei P. Bihor și plata de despăgubiri.

Ulterior, în ședința din 29 martie 2001, contestatorul a renunțat la capătul de cerere privind plata despăgubirilor. Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Oradea, prin sentința civilă nr. 3376 din 2 aprilie 2001, a admis contestația formulată de R.I.C., a anulat cele două decizii, a dispus „reîncadrarea” contestatorului în funcția de director comercial al sucursalei P. Bihor și a luat act de renunțarea la soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că raporturile de muncă dintre contestator și sucursala P. Bihor s-au stabilit în baza contractului individual de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997, încheiat pe durată nedeterminată și nu pe baza unui contract de mandat reglementat de dispozițiile Codului civil și care să fi permis revocarea contestatorului din funcție.

Dacă pârâtele au constatat lipsuri sau abateri în activitatea contestatorului, acestea aveau posibilitatea de a lua împotriva lui una din sancțiunile disciplinare prevăzute de lege, inclusiv desfacerea contractului de muncă, iar nu să-l modifice unilateral. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Tribunalul Bihor, care, prin decizia civilă nr.1 435/R din 7 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.N.P.P.S.A. București. Pentru a decide astfel instanța de recurs a reținut valabilitatea contractului de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997, iar prin cele două decizii contestate pârâtele au operat schimbarea din funcție a contestatorului ce a avut ca rezultat micșorarea salariului și cum salariul și funcția sunt elementele esențiale ale unui contract de muncă, acestea nu pot fi schimbate decât pe timp limitat și numai cu acordul părților.

Împotriva acestor hotărâri, la data de 9 septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și nr. 59/2001, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârile recurate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că ele sunt, totodată, și vădit netemeinice. Într-un prim motiv de casare se susține că pricina a fost soluționată în recurs de Tribunalul Bihor după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 59 din 27 aprilie 2001 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, declarația și motivele de recurs fiind înregistrate la Judecătoria Oradea în data de 3 mai 2001. Or, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 3 C. proc.

civ., modificate prin O.U.G. nr. 59/2001, coroborate cu art. 80 din Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, și în conformitate cu art. 725 alin. (1) și (2) C. proc. civ., modificate prin O.U.G. nr. 138/2000, la acea dată, competența după materie pentru judecarea recursului aparținea Curții de Apel Oradea și cum recursul a fost judecat de Tribunalul Bihor, decizia este lovită de nulitate absolută. Într-un al doilea motiv al recursului în anulare se susține că instanțele au interpretat în mod greșit prevederile Codului Muncii privind încheierea și executarea contractului individual de muncă. Astfel, potrivit actelor dosarului, contestatorul a lucrat în sistemul comercializării petrolului începând cu angajarea la I.L.P.P.

P. Oradea în funcția de șef birou tehnic, pe baza a două contracte încheiate succesiv: nr. 15 din 1 august 1983 și nr. 15 din 15 martie 1991. Din Carnetul de muncă al contestatorului rezultă că în baza O.G. nr. 49/1997, urmare a fuziunii prin absorbție a P. Bihor cu S.N.P. P. S.A. București, contestatorul a fost preluat de acesta din urmă prin transfer în interesul serviciului. În atare condiții raporturile de muncă dintre părți trebuie judecate în temeiul Contractului de muncă nr. 15 din 15 martie 1991 și nu a contractului nr. 15 din 24 octombrie 1997, Contract nul absolut deoarece a fost încheiat cu sucursala P. Bihor, conducerea acesteia neavând prerogativa legală de a semna acte juridice de muncă pentru funcțiile de director.

Într-un ultim motiv de casare se afirmă că instanțele au interpretat și aplicat greșit prevederile Codului Muncii unui raport juridic de muncă privind managementul Societăților comerciale care funcționează în economia de piață, într-o situație care nu poate fi reglementată de Legea nr. 10/1972 și care face obiectul unor reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 49/1997, aprobată prin Legea nr. 70/1998. S-a reproșat instanțelor că aveau îndatorirea de a examina cele două decizii contestate în raport de ambele temeiuri de drept, și nu doar prin referire la art. 18 și art. 19 din C. mun., din moment ce în cadrul de aplicare a Legii nr. 31/1990 și a O.G. nr. 49/1997, spre deosebire de alți salariați, pierderea încrederii, datorată unor activități nesatisfăcătoare în îndeplinirea mandatului managerial, este un motiv justificat de revocare de funcție.

Recursul în anulare este fondat, numai în limitele și pentru considerentele care succed: Cu referire la primul motiv de casare este de observat că prin O.G. nr. 138/2000, modificată prin O.U.G. nr. 59/2001, ambele cu aplicabilitate de la data de 2 mai 2001, competența materială în cazul conflictelor de muncă a fost restructurată, prin a se atribui tribunalelor soluționarea lor în primă instanță, iar curților de apel, rezolvarea recursurilor. Numai că, pentru situațiile tranzitorii privind hotărârile pronunțate de judecătorii în materia conflictelor de muncă până la data de 2 mai 2001 sau în cauzele pendinte până la această dată, nu există norme tranzitorii cu caracter derogatoriu. Acest lucru impune aplicarea normelor imperative ale art. 23 alin. (3) din Legea nr. 92/1992, care stabilesc, că recursul este de competența instanței ierarhic superioară.

În concret, alin. (3) al textului citat prevede că tribunalele, ca instanțe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Modificarea adusă art. 3, pct.3 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 59/2001, respectând principiul enunțat, dispune că, tribunalele, ca instanță de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. În concluzie, de lege lata, în absența unor norme tranzitorii cu caracter derogatoriu, recursurile declarate împotriva hotărârilor de primă instanță pronunțate de judecătorii anterior sau posterior datei de 2 mai 2001, sunt de competența tribunalului.

Cum, în speță, Tribunalul Bihor – Oradea a soluționat recursul pârâtei îndreptat împotriva sentinței dată de Judecătoria Oradea, se constată că această cale de atac s-a judecat cu respectarea normelor de competență după materie. Privitor la cel de al doilea motiv al recursului în anulare se constată că, în adevăr, contractul individual de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997 a fost încheiat de contestatorul R.I.C., pentru funcția de director comercial, cu S.N.P.P., sucursala P. Bihor, conducerea acestei sucursale neavând prerogativa legală de a încheia acte juridice de muncă pentru funcțiile de director. Nu mai puțin adevărat este însă că directorul general al S.N.P. P.S.A.

București, prin decizia nr. 97 din 24 octombrie 1997, a confirmat în funcțiile de conducere mai multe persoane, inclusiv pe contestatorul R.I.C., astfel că prin acest act confirmativ a fost asanată nulitatea contractului de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997 încheiat de sucursala P. Bihor, contractul devenind valid ca urmare a recunoașterii și aprobării lui prin decizia directorului general al societății la aceeași dată cu semnarea contractului. În ceea ce privește cel de al treilea motiv de casare este de observat că pârâta S.N.P. P. S.A. București justifică emiterea celor două decizii atacate în justiție prin aceea că R.I.C., în calitate de director comercial al sucursalei P. Bihor, a încălcat, printre altele, obligația de fidelitate față de unitatea al cărui salariat este și pe cale de consecință aceasta și-a pierdut încrederea în activitatea lui managerială.

În concret, i se reproșează contestatorului că a promovat o acțiune în justiție pentru anularea actelor referitoare la fuziunea S.C. P. Bihor cu S.N.P. P. S.A. și că prin afirmațiile făcute în cererea de chemare în judecată „contestatorul se situează pe o poziție antagonică față de interesele unității al cărui salariat este”. Întrucât se urmărește anularea fuziunii, s-a creat un conflict de interese evident, perturbător pentru activitatea societății „prin menținerea într-o funcție de conducere a unei persoane cu acces la informații de natură comercială” . La rândul său, contestatorul R.I.C., prin notele scrise depuse la Curtea Supremă de Justiție, susține că are calitatea de acționar la S.C.

P. Bihor și că a fost ales în calitate de președinte al Asociației pentru urmărirea și realizarea drepturilor acționarilor la S.C. P. Bihor S.A. Oradea. În această calitate, contestatorul recunoaște că „s-a opus fuziunii prin absorbție… sens în care am redactat, semnat și depus la instanța competentă o acțiune în anulare pe motiv de violență și lipsa capacității de reprezentare”. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, executarea operațiunilor societății poate fi încredințată unuia sau mai multor directori executivi, funcționari ai societății, iar alin. (3) al aceluiași articol dispune că ei sunt răspunzători față de societate și de terți, ca și administratorii, pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, conform dispozițiilor art. 144, chiar dacă ar exista o convenție contrară.

Potrivit art. 141 alin. (2) din aceeași lege, consiliul de administrație poate oricând revoca persoanele numite în comitetul de direcție. Măsura contestată, de schimbare din funcție a directorului comercial al sucursalei P. Bihor a S.N.P. P. S.A., a fost luată în cadrul de aplicare a Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care, între altele, reglementează condițiile în care sunt numiți și revocați directorii executivi, funcționari ai societății, angajați pe bază de contract de muncă. Aceștia sunt mandatarii administratorilor în vederea executării operațiilor încredințate potrivit legii, iar învestirea lor are un caracter general, ceea ce le conferă și o largă autonomie de decizie în sfera de activitate încredințată.

Acest mandat ca și autonomia pe care o implică presupun, în mod corelativ, răspunderea directorilor executivi pentru respectarea celor hotărâte de administratori și pentru justificarea încrederii de care se bucură. Pe cale de consecință, în cazul pierderii încrederii, administratorii pot oricând revoca din funcție, potrivit textelor citate, pe directorii executivi, ceea ce atrage desfacerea contractului de muncă ori schimbarea din funcție.

Astfel fiind, în cauză, instanțele aveau îndatorirea să examineze legalitatea celor două decizii contestate în raport de ambele temeiuri de drept, și nu doar prin referire la prevederile generale ale art. 18 și art. 19 din C. mun., din moment ce în cadrul de aplicare a Legii nr. 31/1990 – spre deosebire de ceilalți salariați -, pierderea încrederii, datorită unei activități nesatisfăcătoare ori a lipsei de fidelitate în îndeplinirea mandatului managerial primit, este un motiv justificat de revocare a aceluia căruia i s-a încredințat mandatul. Prin alegerea în funcția de președinte al unei asociații care se opune fuziunii prin absorbție a sucursalei S.C. P. Bihor, unde contestatorul deținea funcția de director comercial, cu S.N.P.

P. S.A., prin redactarea și promovarea unei acțiuni în justiție pentru anularea acestei fuziuni, contestatorul demonstrează că urmărește scopuri și interese contrare societății la care a fost angajat, având ca rezultat separarea acesteia de societatea națională. Chiar și în situația în care scopul urmărit de contestator și de asociația ce o conduce ar fi unul legitim ori dezinteresat și chiar dacă demersul judiciar întreprins pentru anularea protocolului de fuziune ar putea fi încununat de reușită, activitatea contestatorului este, și în aceste circumstanțe, potrivnică obligației de fidelitate pe care o are față de cel ce l-a remunerat, iar pierderea încrederii angajatorului justifică, prin ea însăși, revocarea din funcția managerială deținută.

Față de cele ce preced și numai în temeiul celui de al treilea motiv de casare, recursul în anulare se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile pronunțate în cauză, cu consecința respingerii ca nefondate a contestației promovată de R.I.C. împotriva celor două decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1435/R din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor-Oradea. Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 3376 din 2 aprilie 2001 a Judecătoriei Oradea și respinge ca nefondată contestația formulată de R.I.C. împotriva deciziei nr. 809 din 30 octombrie 2000 emisă de S.N.P. P.S.A. București și a deciziei nr. 220 din 8 noiembrie 2000 emisă de S.N.P. P. S.A., sucursala P. Bihor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2003.