ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 668/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 668/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a
luat în examinare recursul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană
Oradea în reprezentarea Direcției Generale a Vămilor împotriva sentinței
nr.368/CA/2002-P din 24 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea.
La
apelul nominal s-au prezentat recurentele pârâte Direcția Regională Vamală
Interjudețeană Oradea și Direcției Generale a Vămilor, intimatele pârâte Vama
Oradea și Vama Episcopia Bihor, toate reprezentate de consilierul juridic M.S.,
precum și intimata reclamantă SC „T.B.T.” SRL reprezentată de avocat A.D.
Procedura
completă.
Consilierul
juridicM.S. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atcate și
în fond respingerea acțiunii reclamantei și pe cale de consecință renținerea în
totalitate a deciziei nr.2299/17.11.1999 emise de Direcția Generală a Vămilor
ca legală și temeinică.
Avocat
A.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței
atacate ca legală și temeinică.
Reprezentanta
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a pus concluzii de
respingere a recursului, ca nefondat.
C
U R T E A
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la 7 iulie 1999, reclamanta Societatea Comercială „T.B.T.”
SRL a solicitat anularea actelor întocmite de pârâtele Vama Oradea, Vama
Episcopia Bihor, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a
Vămilor pentru importurile afectuate în luna decembrie 1998 și pentru care datora
taxe vamale în sumă de 149.967.364 lei.
Totodată,
reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 490.881.522
lei, reprezentând diferența de taxe vamale la plata cărora a fost nelegal
obligată.
In
motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pentru importurile de bomboane
efectuate prin Biorourile Vamale Oradea și Episcopia Bihor, operațiunea de
vămuire a fost nelegală, calculându-se taxele vamale la o valoare în vamă
superioară prețului de tranzacție. Reclamanta a susținut că organele vamale nu
au avut în vedere documentele de import care, confirmau valoarea înscrisă în
facturi și că, în lipsa unui preț legal minim al mărfurilor importate, a fost
arbitrar calculată diferența de taxe vamale în sumă de 490.881.522 lei, pentru
care a fost obligată la constituirea de garanții vamale.
Prin
sentința nr.133/CA din 20 decembrie 1999, Curtea de Apel Oradea a respins
acțiunea ca nefondată.
Sentința
a fost atacată cu recurs.
Curtea
Supremă de Justiție – Secția de contencios administrativ, prin decizia nr.3705
din 13 decembrie 2000 a admis acțiunea, a casat hotărârea atacată și a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
In
motivarea soluției date s-a reținut, în esență, că se impune o verificare a
tuturor documentelor de import. S-a formulat de asemenea recomandarea de a se
stabili dacă a fost respectată regula din art.VII a Acordului Gatt conform
căreia valoarea vamală se bazează pe valoarea reală a mărfurilor importate și
nu pe valori arbitrare, iar când aceasta nu este posibil valoarea vamală
trebuie să se bazeze pe o echivalență verificabilă, cât mai aproape de valoarea
reală.
După ce cauza a revenit instanței de trimitere s-au administrat
în această fază procesuală succesiv două expertize contabile, cu precizări
suplimentare ca urmare a obiecțiunilor formulate.
Curtea
de Apel Oradea, prin sentința nr.368 din 24 iunie 2002, a admis acțiunea, a
anulat decizia nr.2299/17.11.1999 a Direcției Generale a Vămilor, obligând
pârâtele Vama Oradea, Direcția Regională Vamală și Direcția Generală a Vămilor
să plătească reclamantei suma de 481.989.083 lei, precum și pârâtele Vama
Episcopia Bihor, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a
Vămilor aceleași reclamante la 773.696.115 lei, ambele sume reactualizate cu
indicele de inflație la data plății, reprezentând taxe vamale nedatorate,
reactualizate.
La
pronunțarea sentinței instanța de fond a avut în vedere constatările și
propunerile făcute prin expertizele efectuate în cauză.
Impotriva
sentinței a declarat recurs Direcția Generală a Vămilor.
Prin
motivele de casare formulate în scris și dezvoltate oral s-a susținut că
mărfurile, care au fost importate de Ungaria din Italia și Polonia, au intrat
la Vama din Ungaria cu valori declarate mult superioare calorilor cu care au
fost reimportate acele mărfuri în România.
In
corpul motivelor de recurs sunt prezentate 6 transporturi, privind următoarele
mărfuri: turtă dulce și napolitane, arahide, mazăre conserve, bomboane de
ciocolată pentru pomul de Crăciun, la fiecare dintre aceste importuri,
identificate prin numărul facturilor și declarații vamale de import fiind
precizate valoarea în vama ungară la importul din țările terțe și valoarea în
vama română. Cu titlu de exemplu pot fi citate factura de la pct.1, în care l-a
valoarea de intrare în vama ungară pentru marfă venită din Italia figurează
suma de 41.200 DM iar valoarea aceleiași mărfi la intrarea în România este de
numai 2573,52 DM, precum și factura de la pct.2 în care valorile sunt 56.185 DM
la vama ungară și 10.0052 DM la vama română.
Această
susținere, punând în evidență diferențe semnificative de valori declarate,
pentru una și aceeași marfă, nu a fost analizată de către experți și nu a făcut
nici obiectul examinării de către pârâte.
Este
de observat că cel în cazul a 4 importuri țara de origine a producătorilor a
fost fie Italia, fie Polonia, marfa fiind practic tranzitată prin Ungaria, cu
atât mai mult cu cât uneori nici nu a fost descărcată din mijlocul de transport
cu care fusese adusă din Ungaria.
In
cauză s-a făcut o corectă trimitere atât în expertize cât și în sentință ca
sediu al materiei, la Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului
General pentru Tarife și Comerț, subscris și de România, în lumina căruia
organele vamale importatoare au dreptul, atunci când există dubii rezonabile cu
privire la valoarea de tranzacție atestă prin documentele vamale să solicite
prezentare de dovezi, ori să procedeze ea însăși la culegerea de informații
pentru determinarea valorii reale a mărfii.
Cu
toate acestea, în afara unor relații solicitate vămii maghiare de la intrarea
în România a importurilor și de unele date culese de la un alt import român de
bomboane de ciocolată nu s-a făcut nici o altă verificare, iar reclamanta nu a
dat nici o explicație/justificare cu privire la discrepanțele cu care a fost
importată marfa în Ungaria și apoi exportată în România, fără a ignora faptul
suplimentar al cheltuielilor de transport care, potrivit condițiilor de
livrare, trebuiau suportate de partea ungară.
In
acest sens se impune o completare a materialului probator în vederea obținerii
informațiilor necesare cu privire la valoarea reală a mărfurilor ce au făcut
obiectul importurilor.
Se
vor putea solicita relații chiar de la organele vamale ale țărilor de origine a
mărfurilor (Italia, Polonia) precum și în măsura în care va fi posibil, de la
firmele producătoare sau exportatoare din aceste două țări. De asemenea, vor
putea fi culese date de la alte puncte de vamă din România cu privire la
importuri de de marfă în perioade similare (sărbători de iarnă) sau, dacă
există cotații de la burse de mărfuri.
Numai
după o suplimentare a probelor, inclusiv și cu alte dovezi a căror utilitate și
pertinență ar reieși cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va putea fi
în măsură să ducă o soluție temeinică, legală și convingătoare.
Față
de considerentele expuse recursul declarat se vădește fondat și urmează a fi
admis, a se casa sentința atacată și a se dispune trimiterea cauzei spre o nouă
judecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Oradea în
reprezentarea Direcției Generale a Vămilor împotriva sentinței nr.368/CA/2002-P
din 24 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea.
Casează
sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.