ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1994/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC C.C. SA Bihor a

formulat acțiune la data de 27 iulie 1999 și a solicitat ca în contradictoriu

cu Direcția Generală a Vămilor, în prezent Autoritatea Națională a Vămilor, să

se dispună anularea deciziei nr. 1688 din 30 aprilie 2000, emisă de Direcția

Regională Vamală Oradea, precum și anularea actelor constatatoare privind

taxele vamale și alte drepturi cuvenite bugetului de stat și anularea

proceselor-verbale de calcul a majorărilor de întârziere aferente și exonerarea

de plata sumei de 8.202.314.124 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că potrivit procesului-verbal întocmit la data de 13 octombrie 1998,

de Brigada de supraveghere și control vamal Oradea, act cu nr. 214/1998, au

fost reținute o serie de diferențe în minus la unele declarații vamale și anume,

taxe vamale, 3.534.062.216 lei, accize, 31.911.549 lei și T.V.A., 700.301.423

lei, diferențe pe care organul vamal le-ar fi stabilit greșit, însă deoarece a

apreciat eronat că reclamanta a făcut incorect încadrarea tarifară a concentratelor

de produse C.C. importate. A susținut reclamanta că reținerile făcute de

organul vamal sunt în contradicție cu legislația aplicată și cu procentele

vamale din țări care aplică sistemul armonizat.

Reclamanta și-a precizat acțiunea la

termenul din 23 septembrie 1999, referitor la primul capăt al acțiunii, în

sensul că a formulat contestația conform art. 172 din Legea nr. 141/1997,

împotriva refuzului nejustificat al Direcției Generale a Vămilor, de rezolvare

a contestației înregistrate sub nr. 15862 din 20 mai 1999, în termenul prevăzut

de art. 171 alin. (2) C. vam.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 1465 din 2 decembrie 1999, a respins ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei, constatând că este întemeiată excepția invocată,

anume greșita învestire a instanței de contencios administrativ și a lipsei

obiectului acțiunii.

Recursul declarat împotriva acestei

sentințe a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, care prin decizia nr. 2159 din 15 iunie 2000, a casat sentința, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, reținând că

instanța de fond era obligată să se pronunțe pe fond, atât timp cât decizia

Direcției Generale, din 11 octombrie 1999, a fost emisă în timp ce acțiunea reclamantei se afla pe rolul instanței.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 1610/2000,

la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta

făcând o nouă precizare a acțiunii, cu referire la capătul doi al acțiunii,

vizând nelegalitatea actelor administrative îndeplinite în faza prealabilă

sesizării instanței care ar trebui anulate ca urmare a constatării refuzului

nejustificat și al soluționării negative a contestației vamale nr. 225/1999.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, a pronunțat, după casare, sentința nr. 9 din 9

ianuarie 2001, prin care a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei,

reținând în esență, că nu se poate reține refuzul nejustificat de a soluționa

contestația în 30 de zile, că prin menținerea actelor de constatare rezultă și

legalitatea acestora.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva sentinței nr. 9/2001, susținând nelegalitatea și netemeinicia

acesteia, recurs admis de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, prin decizia nr. 2507 din 28 iunie 2002, a casat sentința și a trimis cauza, pentru rejudecare, la aceeași instanță, constatând că

instanța de fond încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu a

respectat îndrumarea dată prin decizia de casare nr. 2159/2000, care stabilea

cu claritate, obligația soluționării în fond a cauzei, concluziile unui expert

tehnic fiind necesare și esențiale.

În fond, după casarea cu trimitere,

cauza a fost înregistrată la aceeași instanță, Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, sub nr. 1435/2002, iar reclamanta a făcut o nouă

precizare a acțiunii la data de 5 noiembrie 2002, solicitând anularea deciziei nr.

1912 din 11 octombrie 1999, emisă de Direcția Generală a Vămilor și a deciziei nr.

1688 din 30 aprilie 1999, emisă de Direcția Regională Vamală Interjudețeană

Oradea, cu consecința anulării și a actelor de constatare și a procesului-verbal

de calcul al majorărilor de întârziere privind taxele vamale, precum și

exonerarea de plata sumei de 8.202.314.124 lei.

La data de 27 mai 2003, reclamanta a

depus la dosarul cauzei, actele de fuziune prin absorbție între SC C.C.H. SRL

și SC C.C. SA Bihor, cu mențiunea că firma absorbită înțelege să își însușească

acțiunea și să continue procesul.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 934 din 17 iunie 2003, a admis

acțiunea, așa cum a fost precizată, anulând deciziile și actele constatatoare

și procesele-verbale.

Pentru a pronunța aceste soluții,

instanța a reținut că încadrările tarifare stabilite de organele vamale nu sunt

corecte, că în sprijinul acestor soluții sunt concluziile expertizei întocmite

în cauză, adresa nr. 42087/2001, prin care se reține clasificarea tarifară și

Regulamentul Comisiei nr. 1694 din 24 ianuarie 2001.

Împotriva acestei sentințe nr. 934/2003

a declarat recurs Direcția Generală a Vămilor, criticând sentința, ca fiind

nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

– art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc

de apărare, esențial în dezlegarea pricinii

[

art. 304 pct. 10 C. proc. civ.], cu referire la obiecțiunile

formulate la raportul de expertiză.

Analizând criticile formulate, în

raport cu motivele de casare invocate și actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată recursul, ca fiind fondat, pentru

considerentele ce se vor expune în continuare:

În conformitate cu actele cauzei se

constată că pentru lămurirea aspectelor în litigiu, instanța a încuviințat ca

probă, efectuarea unei expertize tehnice, expertiză care însă, a fost criticată

de către pârâtă, fiind formulate în termen, obiecțiuni, la 27 mai 2003, când

pentru a se pronunța asupra obiecțiunilor, a fost amânată cauza, la 3 iunie 2003,

dată la care instanța a apreciat că sunt obiective noi care în stadiu procesual

de față nu pot fi formulate, neîncadrându-se în dispozițiile art. 138 C. proc. civ. și constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul părților.

Este de principiu că administrarea

sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanței, care este însă

obligată să motiveze hotărârea luată. Respingerea nemotivată sau o motivare

sumară și nelegală, de pildă, în ce privește întregirea expertizei sau

efectuarea unei noi expertize, urmare a obiecțiunilor formulate, face ca

hotărârea pronunțată să fie netemeinică și nelegală, deoarece nu se poate

verifica rațiunea pentru care obiecțiunile pentru întregirea expertizei nu au

fost admise. În cauză, instanța a făcut trimitere la prevederile art. 138 C. proc. civ., de aplicat fiind însă și dispozițiile art. 201 și urm. C. proc. civ., iar în

cauză, în principal art. 212 din același cod.

Din încheierea de ședință din 3

iunie 2003 nu rezultă că instanța este lămurită asupra concluziilor expertizei

sau că obiecțiunile depuse ar fi sau nu concludente și de ce, motivându-se că

sunt obiective noi. Ori acest mijloc de apărare era esențial și instanța în mod

legal avea obligația pentru lămurirea cauzei, să ceară întregirea expertizei

sau efectuarea unei expertize noi.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că este fondat recursul recurentei,

conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., urmând a se admite și casa sentința nr.

934/2003 și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării se va analiza

cererea de obiecțiuni, în raport cu prevederile art. 212 C. proc. civ., dacă e suficientă o întregire a expertizei sau e necesară o nouă expertiză, urmând

a fi analizate celelalte critici din recurs, ca apărări ale pârâtei. Este

necesar a se lămuri și eficiența notei nr. 42087 din 10 septembrie 2001,

semnată de Directorul General al Vămilor și poziția contrară din instanță, dacă

se menține acel punct de vedere ori nu, prin obligarea pârâtei să își exprime

un punct de vedere clar și cert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 934 din 17 iunie

2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 mai 2004.